RAF Bomber Command a controlat forțele de bombardament ale Royal Air Force între 1936 și 1968. Împreună cu United States Army Air Forces, a jucat un rol central în bombardamentele strategice împotriva Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial. Din 1942, campania britanică de bombardament împotriva Germaniei a devenit mai puțin restrictivă și a vizat din ce în ce mai mult siturile industriale și forța de muncă civilă esențială pentru producția de război germană. În total, au fost efectuate 501.536 de misiuni operaționale în timpul cărora au fost lansate 1,02 milioane de tone de bombe și au fost pierdute în luptă 8.325 de avioane Echipajele Bomber Command au suferit, de asemenea, pierderi importante: 55.573 de morți dintr-un total de 125.000 de membri ai echipajelor aeriene, ceea ce reprezintă o rată de mortalitate de 44,4%. Alți 8.403 de oameni au fost răniți în luptă, iar 9.838 au fost luați prizonieri de război.
Bomber Command a atins apogeul puterii sale militare postbelice în anii 1960, cu bombardiere (forța de descurajare nucleară a Regatului Unit) și o forță suplimentară de bombardiere ușoare . În 1968, a fuzionat cu Comandamentul de vânătoare al RAF pentru a forma .
Regina Elisabeta a II-a a dezvelit un în Green Park din Londra pe 28 iunie 2012 pentru comemorarea ratei ridicate a victimelor în rândul echipajelor aeriene. În aprilie 2018, un alt memorial a fost inaugurat în Lincoln.
Contextul istoric În momentul formării Bomber Command în 1936, sloganul lui Giulio Douhet "bombardierul va trece întotdeauna" era popular, fiind citat de personalități precum Stanley Baldwin. Până la progresele în tehnologia radar de la sfârșitul anilor 1930, această afirmație a fost efectiv adevărată. Bombardierele care atacau nu puteau fi detectate suficient de devreme pentru ca avioanele de vânătoare să fie ridicate în aer rapid și în număr corespunzător astfel încât să le împiedice să își atingă țintele. Bombardierele puteau fi avariate de tunurile antiaerienei (AA) și de avioanele de vânătoare pe măsură ce bombardierele se întorceau la bază, dar acestea nu erau la fel de eficiente ca o apărare adecvată. În consecință, concepția inițială a Bomber Command era aceea de entitate care amenința inamicul cu distrugerea totală. Generalul italian Giulio Douhet, autorul cărții The Command of the Air (Comanda aeriană), era de aceeași părere.
În 1936, puterea aeriană crescândă a Germaniei era temută de planificatorii guvernului britanic, care de obicei supraestimau dimensiunea, raza de acțiune și puterea de lovire a acesteia. Planificatorii foloseau estimări de până la 72 de morți britanici pe tonă de bombe aruncate, deși această cifră era extrem de exagerată. De asemenea, planificatorii nu știau că avioanele de bombardament germane din acea perioadă (nu mai puțin de 300 de bombardiere medii ) nu aveau autonomia necesară pentru ca să ajungă în Marea Britanie cu o încărcătură de bombe și să se întoarcă pe continent. Ofițerii aerieni britanici nu au făcut nimic pentru a corecta aceste percepții, deoarece vedeau utilitatea unei forțe de bombardament puternice.
Primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939, Bomber Command s-a confruntat cu patru probleme. Prima a fost lipsa de capacitate. Bomber Command nu era suficient de mare ca să opereze în mod eficient ca o forță strategică independentă. A doua problemă era legată de regulile de angajare în luptă. La începutul războiului, țintele alocate Bomber Command nu erau suficient de extinse. A treia problemă era lipsa de tehnologie a Comandamentului, în special, lipsa echipamentelor de navigație radio sau radar care să permită localizarea precisă a țintelor pe timp de noapte sau prin norii. (În 1938, a propus utilizarea pentru navigație, numai că Bomber Command a respins necesitatea acestuia, afirmând că sextantul era suficient) A patra problemă a fost precizia limitată a bombardamentelor, în special de la mare înălțime.
Când războiul a început la 1 septembrie 1939, Franklin D. Roosevelt, președintele Statelor Unite neutre, a lansat un apel către principalele părți beligerante să-și limiteze raidurile aeriene la ținte militare. Francezii și britanicii au acceptat să respecte cererea, cu condiția ca „aceleași reguli de război să fie respectate cu strictețe de către toți adversarii lor”. Politica britanică era de limitatre a bombardamentelor la ținte militare și infrastructură, precum porturi și căi ferate care aveau importanță militară. Deși recunoștea că bombardarea Germaniei ar fi provocat victime în rândul civililor, guvernul britanic a renunțat la bombardarea deliberată a proprietăților civile (în afara zonelor de luptă) ca tactică militară.
Guvernul britanic nu dorea să încalce acordul prin atacarea țintelor civile din afara zonelor de luptă, iar francezii erau și mai îngrijorați că operațiunile Comandamentului Bombardierelor ar putea provoca un atac german asupra Franței. Deoarece Forțele Aeriene Franceze dispunea de puține avioane de vânătoare moderne și nu avea o rețea de apărare comparabilă cu stațiile radar britanice , Parisul era neputincios în fața amenințării unui atac german. Ultima problemă era lipsa avioanelor adecvate. Avioanele de luptă ale Bomber Command de la începutul războiului, , și , fuseseră proiectate ca bombardiere medii de sprijin tactic și niciunul dintre ele nu avea o autonomie sau o capacitate de transport suficientă ca să realizeze mai mult decât o ofensivă strategică limitată. Dintre acestea, Wellington avea cea mai mare autonomie, de 4.100 km.
Bomber Command a devenit și mai mic după declararea războiului. Grupul nr. 1 RAF, cu escadrilele sale de bombardiere ușoare , a plecat în Franța unde a format . Această acțiune avea două obiective: să ofere Corpului Expediționar Britanic o anumită putere de lovire aeriană și să permită avioanelor Fairey Battles să opereze împotriva țintelor germane, deoarece acestea nu aveau autonomia necesară ca să facă acest lucru de pe aerodromurile britanice.
În mai 1940, o parte din Forța aeriană avansată de atac a fost surprinsă la sol de atacurile aeriene germane asupra aerodromurilor, la începutul invaziei Franței. Restul avioanelor Fairey Battle s-au dovedit extrem de vulnerabile la focul inamic. De multe ori, avioanele Fairey Battle porneau la atac și erau aproape distruse în timpul acestuia. De exemplu, la 10 mai 1940, un număr semnificativ de avioane Fairey Battle au fost doborâte sau avariate.
În urma bombardării de către germani a orașului Rotterdam de pe 14 mai, RAF Bomber Command a fost autorizat pe 15 mai să atace obiective germane la est de Rin. Ministerul Aerului l-a autorizat pe Mareșalul Aerului Charles Portal să atace ținte din Ruhr, inclusiv uzine de benzină sintetică dar și ținte industriale care ajutau efortul de război german, cum ar fi furnale (care erau vizibile noaptea){. Primul atac a avut loc în noaptea de 15/16 mai, când 96 de bombardiere au pornit să atace ținte la est de Rin, dintre care 78 împotriva unor ținte petroliere. Dintre acestea, doar 24 au susținut că și-au găsit țintele.
În curând, Bomber Command s-a alăturat pe deplin acțiunii. În Bătălia Angliei, Bomber Command a fost desemnat să bombardeze barjele și flotele de invazie care se adunau în porturile Canalului Mânecii. Acest lucru a fost mult mai puțin cunoscut decât luptele aeriene ale avionelor Spitfire și Hurricane ale RAF Fighter Command, dar totuși o muncă vitală și periculoasă, desfășurată noapte de noapte.
Bomber Command a fost, de asemenea indirect responsabil de schimbarea atenției de la distrugerea aeroporturilor și instalațiilor Fighter Command sau a fabricilor de avioane la bombardarea țintelor civile. Un bombardier german aflat într-un raid s-a rătăcit din cauza navigației deficitare și a bombardat Londra. premierul Winston Churchill a ordonat în consecință un raid de represalii împotriva capitalei germane Berlin. Pagubele produse au fost minore, dar raidul l-a înfuriat pe Adolf Hitler. Acesta a ordonat Luftwaffe să distrugă orașele britanice, rezultatul fiind astfel declanșarea Blitzului.
Ca și Forțele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii mai târziu în război, Bomber Command s-a concentrat mai întâi pe o doctrină a bombardamentelor de „precizie” pe timp de zi. Atunci când apărarea germană a provocat înfrângeri costisitoare raidurilor britanice la sfârșitul anului 1939, Comandamentul a fost forțat să treacă la bombardamentele de noapte. Problemele legate de apărarea inamicului au fost apoi înlocuite cu problemele legate de navigația de noapte și de localizarea țintelor. În primii ani ai războiului, bombardierele trebuiau să se bazeze pe navigația estimativă, susținută de poziționarea radio și navigație după stele.
Organizarea Bomber Command era alcătuit dintr-o serie de grupuri aeriene. La începutul războiului, acesta era format din Grupul nr. 1 RAF, Grupul nr. 2 RAF, Grupul nr. 3 RAF, Grupul nr. 4 RAF și Grupul nr. 5 RAF. Grupul nr. 1 a fost trimis în curând în Franța și apoi a revenit sub controlul Comandamentului Bombardierelor după evacuarea Franței. Grupul nr. 2 era format din bombardiere ușoare și medii care, deși operau atât ziua, cât și noaptea, au rămas parte a Comandamentului Bombardierelor până în 1943, când au fost transferate sub controlul Forței Aeriene Tactice nr. 2, unde a făcut parte din componenta de bombardiere ușoarea acelui comandament. Comandamentul Bombardierelor a câștigat, de asemenea, două noi grupuri în timpul războiului: escadrilele Royal Canadian Air Force (RCAF) au fost organizate în Grupul nr. 6 (RCAF), iar a fost extinsă pentru a forma Grupul nr. 8 (Pathfinder) din escadrilele existente la 8 ianuarie 1943.
Mai multe escadrile și personalul din Commonwealth și din alte țări europene au zburat în Bomber Command. Grupul nr. 6, care a fost activat la 1 ianuarie 1943, era unic printre grupurile Bomber Command, deoarece nu era o unitate RAF, era o unitate canadiană atașată la Bomber Command. La puterea sa maximă, Grupul nr. 6 era format din 14 escadrile operaționale de bombardiere RCAF. Grupul nr. 8, cunoscut și sub numele de Pathfinder Force, a fost activat pe 15 august 1942. Acesta a fost o parte esențială a rezolvării problemelor legate de navigație și țintire. Bomber Command și-a rezolvat problemele de navigație folosind două metode. Una a fost utilizarea unei serii de ajutoare electronice din ce în ce mai sofisticate pentru navigație, iar cealaltă a fost utilizarea unor specializate. Ajutoarele tehnice pentru navigație au luat două forme. Una era reprezentată de ajutoarele radionavigație externe, exemplificate de sistemul Gee și, ceva mai târziu, de sistemul de mare precizie Oboe. Celălalt era echipamentul centimetric de navigație montat pe bombardiere. Avioanele de dirijare (pathfinder) erau un grup de elită, cu echipaje special instruite și experimentate care zburau înaintea forțelor principale de bombardament și marcau țintele cu rachete de semnalizare și bombe speciale de marcare. Grupul nr. 8 controla escadrilele Pathfinder.
O serie de alte grupuri au făcut parte din comandament: Grupul nr. 26 RAF, trei grupuri de instruire operațională, (Grupul nr. 91 RAF, care a fuzionat cu Grupul nr. 21 RAF, parte a Comandamentului de instruire aeriană RAF, Grupul nr. 92 RAF și Grupul nr. 93 RAF) precum și Grupul nr. 100 RAF (acesta din urmă fiind responsabil pentru dezvoltarea, testarea operațională și utilizarea echipamentelor și contramăsurilor de război electronic.
Bombardamentele strategice 1942–1945