Din 1933 până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, ofițerii de rang înalt ai Forțelor Armate ale Germaniei Naziste au acceptat mită sub formă de bani, și în schimbul loialității lor față de nazism. Spre deosebire de mita acordată la gradele inferioare din Wehrmacht, care era, de asemenea, răspândită, aceste plăți au fost regularizate, legale din punct de vedere tehnic și efectuate cu deplina știre și consimțământul figurilor naziste din frunte.

Context Din punct de vedere istoric, conducătorii germani și alți conducători europeni acordau în mod obișnuit titluri, averi și recompense bănești diplomaților și ofițerilor de rang înalt. Acest lucru se făcea, în general, pentru a forma o legătură între conducător și supușii importanți. Practica istorică, însă, diferea de cea aplicată de Adolf Hitler. În timp ce în Regatul Prusiei, premiile erau de obicei acordate public după campanii sau războaie de succes, Hitler a distribuit recompensele elitelor sale în secret în timpul războiului. .

susține că practica lui Hitler poate fi considerată stimulente selective mai degrabă decât mită, deoarece mita trebuie să implice trei agenți (creatorul, fiduciarul și corupătorul) mai degrabă decât doi. În acest caz, generalii lui Hitler (fiduciarul) au fost plătiți să facă ceea ce trebuiau să facă pentru el (creatorul, nu corupătorul) în orice caz. Cu toate acestea, acceptând cadourile, generalii au sacrificat independența și influența politică pe care le pierdeau deja ca urmare a consolidării sistematice a rolului lui Hitler ca unic „strateg genial” și au rămas înlănțuiți de deciziile lui Hitler chiar și atunci când soldații lor și oamenii de rând au suferit în ultima fază a războiului. Astfel, istoricii consideră practica, deși „nu este ilegală din punct de vedere tehnic” (deoarece cadourile au fost acordate chiar de Hitler), „aduce corupție” și „are o aură de corupție deliberată de sus”.

Unii istorici compară practica cu cea folosită de Napoleon, de clasa sa militară și oficialii săi.

Mecanism Pentru a asigura loialitatea absolută a ofițerilor Wehrmacht și pentru a-i consola pentru pierderea „statului în stat”, Hitler crease ceea ce istoricul american numea „un vast program secret de luare de mită care îi implica practic pe toți cei aflați la cele mai înalte niveluri de comandă”. Hitler le oferea în mod curent comandanților săi principali „cadouri” sub formă de averi gratuite, mașini, cecuri emise pentru sume mari de numerar și scutiri pe viață de la plata impozitelor. Un exemplu tipic a fost un cec emis în valoare de o jumătate de milion de Reichsmark, prezentat generalului feldmareșal Günther von Kluge în octombrie 1942, împreună cu promisiunea că putea factura trezoreriei germane pentru orice „îmbunătățiri” pe care ar dori să le aducă averii sale.

Sistemul de luare de mită al lui Hitler a avut succes atât de mare încât, până în 1942, mulți ofițeri ajunseseră să se aștepte la acordarea de „cadouri” din partea lui Hitler și nu erau dispuși să muște mâna care i-a hrănit atât de generos. Când feldmareșalul Fedor von Bock a fost demis de Hitler în decembrie 1941, prima sa reacție a fost să-l contacteze pe consilierul lui Hitler, , pentru a-l întreba dacă demiterea sa însemna că nu va mai primi mită din fondul ascuns Konto 5 („contul bancar 5”).

Fondul special Konto 5 Fondul secret Konto 5, administrat de șeful Cancelariei Reich-ului, Hans Lammers, și distribuit de Hitler ca daruri personale, a început cu un buget de aproximativ 150.000 de Reichsmark în 1933 și a crescut la aproximativ 40 de milioane de Reichsmark până în 1945. Inițial, fondurile veneau prin biroul său de Reichskanzler și, după 1934, de . Controalele obligatorii de dinainte de 1933 prin parlament și contrasemnarea plăților de către ministrul german de finanțe au fost abolite de naziști. Banii cheltuiți erau la discreția lui Hitler și nu necesitau nicio altă aprobare.

Plățile din Konto 5, cunoscut oficial sub numele de Aufwandsentschädigungen („compensații pentru cheltuieli”), fuseseră efectuate către miniștrii Cabinetului și înalții funcționari publici încă din aprilie 1936. Ca parte a reorganizării structurii de comandă militară în urma de la începutul anului 1938, s-a declarat că șefii de servicii, și anume șeful Oberkommando der Wehrmacht (OKW) Wilhelm Keitel, comandantul armatei Walther von Brauchitsch, comandantul Luftwaffe Hermann Göring și comandantul Kriegsmarine Erich Raeder, urmau să aibă același statut ca miniștrii Cabinetului iar, prin urmare, toți au început să primească public aceeași plată ca un membru al Cabinetului și, în privat, plăți din Konto 5.

Baza sistemului de corupție consta în plăți lunare, scutite de impozite, de 4.000 de mărci depuse în conturile bancare ale mareșalilor și marilor amirali și 2.000 de mărci pentru toți ceilalți ofițeri superiori. Pe lângă banii din Konto 5, ofițerii primeau cecuri, de obicei emise în valoare de 250.000 de mărci, drept cadouri pentru ziua de naștere; aceștia erau scutiți de impozitul pe venit, dar nu și de dobânzile obținute din acești bani.

Acești bani se adăugau la salariul oficial de 26.000 de Reichsmark pe an pentru feldmareșalii și marii amirali și la 24.000 de Reichsmark pe an pentru și , precum și la plăți scutite de impozite de 400, respectiv 300 de Reichsmark pe lună, pentru a ajuta la gestionarea creșterii costurilor vieții în timp de război. În plus, ofițerii superiori primeau o scutire pe viață de la plata impozitului pe venit, ceea ce reprezenta, în fapt, o creștere salarială uriașă din cauza ratelor ridicate ale impozitului pe venit din Germania (până în 1939, exista o rată de impozitare de 65% pentru veniturile peste 2.400 de Reichsmark) și li se acordau, de asemenea, alocații pentru hrană, îngrijire medicală, îmbrăcăminte și locuință. În schimb, infanteriștii care aveau sarcina periculoasă de a curăța minele terestre primeau doar 1 Reichsmark pe zi ca supliment la plata pentru pericol. (1 Reichsmark valora în jur de 0,40 dolari în 1940 sau aproximativ 13 dolari în 2015, conform prețurilor aurului).

Natura plăților Înainte ca vreun ofițer să înceapă să primească bani, se întâlneau cu Lammers, care i-a informat că plățile viitoare vor depinde de cât de multă loialitate erau dispuși să i-o arate lui Hitler. Li s-a spus că ceea ce dădea cu o mână putea fi la fel de ușor luat și cu cealaltă.

Banii din Konto 5 au fost depuși pe durata vieții ofițerului și nu s-au oprit odată cu pensionarea acestuia. În ultimele luni ale războiului, Erich von Manstein, Wilhelm List, și au continuat să schimbe conturile bancare în care Lammers trebuia să depună banii din Konto 5 pentru a evita avansul Aliaților. Multă corespondență a circulat între ofițeri și Lammers, deoarece aceștia continuau să scrie cu nerăbdare pentru a se asigura că acesta le depune mitele lunare în conturile corecte.

Destinatari notabili

August von Mackensen Primul ofițer mituit pentru loialitate a fost vechiul erou al Primului Război Mondial, mareșalul August von Mackensen, care a salutat regimul nazist, dar a criticat uciderea generalului Kurt von Schleicher într-un discurs ținut în fața Asociației Statului Major General în februarie 1935. Pentru a-l reduce la tăcere, Hitler i-a oferit lui Mackensen o proprietate gratuită de 1.250 de hectare mai târziu în același an. Această învestire era publică și nu secretă. După acest eveniment, potrivit lui , Mackensen a rămas loial regimului, deși nu suficient din punctul de vedere al lui Hitler. În februarie 1940, Mackensen i-a menționat lui Walther von Brauchitsch opinia sa conform căreia armata se dezonorase comițând masacre în timpul campaniei recente din Polonia. În 1942, Hitler s-a înfuriat când s-a relatat că Mackensen a ajutat la răspândirea în rândul generalilor (Goda consideră acesta un zvon fals; conform raportului lui Joseph Goebbels, deși scrisoarea în sine era un fals, Mackensen a jucat un rol major în răspândirea acesteia). Hitler și Goebbels au considerat acest lucru o lipsă de loialitate, deși Mackensen nu a fost pedepsit prin pierderea averii sale.

Walther von Brauchitsch În 1938, colonelul general Walther von Brauchitsch a decis să divorțeze de soția sa pentru a se căsători cu o femeie mult mai tânără, care se întâmpla să fie o „nazistă două sute la sută loială”. Instanța de divorț a avut o opinie mai puțin blândă asupra deciziei lui Brauchitsch de a-i pune capăt căsătoriei și i-a acordat primei doamne von Brauchitsch o despăgubire substanțială. Hitler a câștigat recunoștința eternă a lui Brauchitsch acceptând să folosească banii contribuabililor germani pentru a plăti întreaga despăgubire de divorț, despre care se spune că s-a ridicat între 80.000 și 250.000 de Reichsmark. Brauchitsch fusese promovat la comandant al armatei pentru a-l înlocui pe , care demisionase în urma unor acuzații false de homosexualitate și era un candidat de compromis, deoarece armata refuzase să-l accepte pe Walter von Reichenau, prima opțiune a lui Hitler, ca succesor al lui Fritsch.

Heinz Guderian Pe lângă bani, la începutul anului 1943, generalul Heinz Guderian a fost informat că, dacă dorea o proprietate în Polonia, trebuia să-i spună lui Hitler al cui pământ îl dorea și îl va obține. Acest lucru a dus la efectuarea mai multor vizite în Polonia pentru a găsi proprietatea potrivită. Acest lucru a cauzat unele probleme cu SS-ul, care avea planuri asupra unora dintre proprietățile pe care Guderian le dorea înainte de a se ajunge la o înțelegere cu privire la ce proprietate putea lua. Mita sa, o proprietate de 937 de hectare, confiscată de la proprietarul polonez, a fost scutită de impozite pe toată viața sa. Goda a scris că, după ce Guderian a primit proprietatea sa poloneză, îndoielile pe care le exprimase de la sfârșitul anului 1941 cu privire la conducerea militară a lui Hitler au încetat brusc și a devenit unul dintre cei mai înfocați susținători militari ai lui Hitler sau, așa cum l-a descris Joseph Goebbels în jurnalul său, „un adept strălucit și necalificat al Führer-ului”.

Înainte de a primi „cadoul” său, o moșie poloneză, Guderian, în calitate de inspector general al tancurilor blindate, se opusese planurilor pentru Unternehmen Zitadelle, care urma să ducă la Bătălia de la Kursk, una dintre cele mai mari înfrângeri ale Germaniei în război; după ce a primit moșia, Guderian a făcut o schimbare radicală în ceea ce privește înțelepciunea operațiunii. În loc să o critice deschis pe Zitadelle, Guderian l-a abordat pe Goebbels pentru a-l întreba dacă îl poate convinge pe Hitler să renunțe la această idee, un comportament pe care Goda l-a descris ca fiind foarte atipic. Guderian era bine cunoscut pentru stilul său obraznic și direct, pentru lipsa sa de respect față de cei pe care nu-i plăcea (într-un incident notoriu ulterior din 1943, Guderian a refuzat să dea mâna cu mareșalul Kluge pentru că, așa cum i-a spus în față, nu era demn de mâna respectivă) și pentru folosirea unui limbaj vulgar pentru a descrie un plan dacă îl considera unul prost.

Guderian știa dinainte de atentatul din 20 iulie 1944 și nu l-a raportat lui Hitler, dar nici nu s-a angajat în el. Pe 20 iulie, Guderian s-a retras la moșia sa Deipenhof și nu a putut fi contactat de rezistență. Potrivit lui Goda, când a devenit clar că Hitler era încă în viață, Guderian a ordonat unităților Panzer din Berlin să rămână loiale regimului și apoi a făcut parte din Curtea de Onoare care avea responsabilitatea de a expulza ofițerii implicați în acesta, astfel încât aceștia să poată fi judecați în fața , o îndatorire pe care a îndeplinit-o cu zel. Abia după ianuarie 1945, când moșia lui Guderian a căzut în spatele liniilor sovietice, acesta a început să se contrazică din nou deschis cu Hitler. Aceste dezacorduri au fost atât de intense încât Hitler l-a demis pe Guderian din funcția de în martie 1945.