miniatura|Amiralul Karl Dönitz (centru, cu spatele la cameră) întorcând salutul nazist ofițerilor Wehrmacht adunați, în Franța, 1941

Relația dintre Wehrmacht (din 1935 până în 1945 forțele armate regulate combinate ale Germaniei Naziste) și Partidul Nazist care a condus Germania a făcut obiectul unei ample dezbateri istoriografice.

După ce naziștii au ajuns la putere, au încercat să controleze toate aspectele societății civile și ale statului, inclusiv armata. Din punct de vedere istoric, forțele armate germane funcționaseră cu o mare autonomie, care a fost erodată treptat până când au ajuns sub controlul direct al naziștilor.

După război, mulți foști naziști au negat și au minimalizat crimele de război comise de Wehrmacht și complicitatea la Holocaust. Aceasta este cunoscută sub numele de mitul Wehrmachtului curat.

Politica Wehrmachtului Armata germană funcționase în mod tradițional ca un „stat în stat”, cu un grad foarte mare de autonomie instituțională. Astfel, cancelarului Otto von Bismarck i s-a interzis să participe la ședințele Consiliului Suprem de Război, deoarece, așa cum a fost formulat insultător, „Ca nu cumva acest civil să trădeze secretele statului”. În Primul Război Mondial, armata a început să se plângă din ce în ce mai mult că atât cancelarul Theobald von Bethmann Hollweg, cât și împăratul Wilhelm al II-lea erau extrem de incompetenți și trebuiau să se dea la o parte pentru a permite armatei să câștige războiul.

În aprilie 1915, amiralul Alfred von Tirpitz a declarat că singurul lucru care împiedica Germania să câștige războiul era conducerea slabă a cancelarului și a împăratului. Soluția sa a fost un plan prin care Bethmann Hollweg urma să fie demis, iar funcția de cancelar abolită; kaiserul urma să abdice „temporar”; iar feldmareșalul Hindenburg urma să primească noua funcție de „dictator al Reich-ului”, concentrând toată puterea politică și militară în mâinile sale pentru a câștiga războiul. Deși planul Tirpitz nu a fost pus în aplicare, însuși faptul că a fost pus în discuție a arătat gradul de nemulțumire militară față de conducerea existentă și puterea „statului în stat”, prin faptul că Tirpitz nu a fost pedepsit, în ciuda faptului că, în esență, ceruse detronarea kaiserului. În august 1916, Germania a devenit o dictatură militară de facto sub duumviratul feldmareșalului Hindenburg și al generalului Ludendorff, care au condus Germania până în 1918. În timpul domniei „dictaturii tăcute” a lui Hindenburg și Ludendorff, guvernul german a susținut un set de obiective imperialiste de război care vizau anexarea majorității Europei și Africii, care, în multe privințe, au fost un prototip pentru obiectivele de război ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Naziștii ajung la putere Armata a jucat un rol major în ianuarie 1933 în convingerea președintelui Paul von Hindenburg să-l demită pe Schleicher și să-l numească pe Hitler cancelar. Motivele pentru aceasta au fost că până în ianuarie 1933 era clar că guvernul Schleicher putea rămâne la putere doar proclamând legea marțială și trimițând Reichswehrul pentru a zdrobi opoziția populară. Procedând astfel, armata ar fi trebuit să ucidă sute, dacă nu mii de civili germani; orice regim stabilit în acest fel nu se putea aștepta niciodată să construiască consensul național necesar pentru a crea Wehrstaatul. Armata decisese că numai Hitler era capabil să creeze pașnic consensul național care ar permite crearea Wehrstaatului și, astfel, armata a exercitat cu succes presiuni asupra lui Hindenburg pentru a-l numi pe Hitler cancelar.

În ciuda simpatiei și aprobării lor față de regimul nazist, conducerea militară era hotărâtă, în primii ani ai conducerii naziste, să-și apere poziția de „stat în stat” împotriva tuturor rivalilor. În ianuarie 1934, când comandantul armatei a demisionat, alegerea lui Hitler pentru succesorul lui Hammerstein, generalul Walter von Reichenau, a fost respinsă de corpul ofițerilor armatei, cu sprijinul președintelui von Hindenburg, pe motiv că Reichenau era prea radical din punct de vedere militar, așa că a fost ales ca un compromis.

O încercare de forță mai serioasă a vizat armata și SA. Până în 1934, generalii se temeau de dorința lui Ernst Röhm ca să dețină SA, o forță de peste 3 milioane de oameni, și să absoarbă în rândurile sale, sub conducerea sa, Armata Germană mult mai mică. În plus, rapoartele despre o cantitate imensă de arme în mâinile membrilor SA i-au îngrijorat foarte tare pe comandanții armatei. Problemele au ajuns la un punct culminant în iunie 1934, când președintele von Hindenburg, care se bucura de loialitatea deplină a Reichswehrului, l-a informat pe Hitler că, dacă nu va lua măsuri pentru a reduce SA, atunci Hindenburg va dizolva guvernul și va declara legea marțială. Conducerea Reichswehrului l-a presat, de asemenea, pe Hitler să acționeze împotriva SA, amenințându-i că îi va bloca planurile de fuzionare a funcțiilor de cancelarie și președinție după moartea, așteptată în curând, a lui Hindenburg, grav bolnav. Rezultatul a fost Noaptea cuțitelor lungi, care a început pe 30 iunie 1934 și a dus la execuția majorității conducerii SA, spre bucuria abia voalată a militarilor.

Istoricul britanic AJ Nicholls a scris că stereotipul popular despre armata germană din anii 1920-1930, reprezentată de niște Junkeri reacționari de modă veche, este incorect, iar un număr disproporționat de ofițeri aveau înclinații tehnocratice și, în loc să privească înapoi spre Imperiul German, priveau cu încredere spre un viitor nou, dinamic, de înaltă tehnologie și revoluționar, dominat de oameni ca ei. Cu cât ofițerul era mai tehnocrat, cu atât era mai probabil să fie nazist. Istoricul israelian a scris că majoritatea ofițerilor erau naziști „pentru că credeau că, dacă nu ar fi fost Hitler, nu ar fi putut niciodată să-și realizeze visele despre un război de expansiune total, extrem de modern”.

Aliniere crescândă cu nazismul Ca parte a unui efort de a păstra „statul în stat”, începând cu mijlocul anilor 1930, armata a început să se nazifice din ce în ce mai mult, în încercarea de a-l convinge pe Hitler că nu era necesar să pună capăt tradiționalului concept de „stat în stat”, pentru a preveni impunerea („sincronizare”) prin implicarea în ceea ce numea un proces de „auto-Gleichschaltung”. Ca parte integrantă a procesului de „auto-Gleichschaltung ”, ministrul Apărării, , în februarie 1934, acționând din proprie inițiativă, a dispus ca toți evreii care serveau în Reichswehr să fie . În acest fel, 74 de soldați evrei și-au pierdut locurile de muncă fără alt motiv decât acela că erau evrei. Din nou, din proprie inițiativă, Blomberg a dispus ca Reichswehrul să adopte simboluri naziste în uniformele sale în mai 1934. În august 1934, din nou la inițiativa lui Blomberg și a generalului șef al Ministeramtului, Walther von Reichenau, întreaga armată a depus un față de Hitler, care a fost foarte surprins de ofertă; opinia populară conform căreia Hitler ar fi impus jurământul armatei este falsă. Intenția lui Blomberg și Reichenau de a-i face pe militari să depună un jurământ față de Hitler a fost de a crea o legătură personală specială între Hitler și armată, menită să-l lege mai strâns pe Hitler de armată și să-l îndepărteze de NSDAP. Istoricul american a scris despre jurământul față de Hitler:Afirmația că majoritatea se simțeau legați de jurământul lor de loialitate față de Hitler ar trebui văzută în contextul jurămintelor anterioare și ulterioare depuse și încălcate de aceleași persoane, în special în cele mai înalte grade. Aceștia juraseră să respecte constituția de la Weimar, iar mulți juraseră să respecte legile acesteia - inclusiv Tratatul de la Versailles. Se considera de dorit, chiar onorabil, să se încalce acest jurământ cât mai des posibil, iar oricine dorea să-l respecte era disprețuit. După al Doilea Război Mondial, un număr substanțial de lideri militari au fost chemați să depună mărturie sub jurământ. Dacă dintre toate jurămintele depuse de generali și mareșali, doar cel adresat lui Hitler este atât de des citat, acest lucru ar putea dezvălui mai multe despre atitudinea lor față de Hitler decât despre jurăminte.Efectul neintenționat al acestor măsuri de apărare a „statului în stat” prin „auto-” a fost, în cele din urmă, slăbirea unui astfel de statut. În același timp, o nouă generație de ofițeri tehnocrați ieșea în prim-plan, mai puțin preocupați de menținerea „statului în stat” și mai confortabili cu integrarea în Wehrstaatul nazist. Bartov a scris despre noul tip de ofițeri tehnocrați și opiniile lor despre regimul nazist:Satisfacerea combinată a ambițiilor personale, a obsesiilor tehnologice și a aspirațiilor naționaliste a sporit considerabil identificarea lor cu regimul lui Hitler ca indivizi, profesioniști, reprezentanți ai unei caste și lideri ai unei vaste armate de recruți. Bărbați precum Beck și Guderian, Manstein și Rommel, Doenitz și Kesselring, Milch și Udet nu pot fi descriși ca simpli soldați strict dedicați profesiei lor, reînarmării și autonomiei sistemului militar, rămânând în același timp indiferenți și detașați de conducerea și ideologia nazistă. Numeroasele puncte de contact dintre Hitler și generalii săi au fost, așadar, elemente importante în integrarea Wehrmachtului în statul nazist.Din cauza acestor concepții despre transformarea Germaniei într-un Wehrstaat totalitar, conducerea armatei a salutat și a îmbrățișat regimul nazist. Istoricul german a scris că acest lucru a fost greșit, deoarece mulți istorici trebuie să respingă rolul autoproclamat al Wehrmachtului ca fiind unul dintre „pilonii gemeni” ai Germaniei naziste (celălalt pilon fiind NSDAP). Generalul a salutat venirea regimului nazist în 1933, scriind: „Mi-am dorit ani de zile revoluția politică, iar acum dorințele mele s-au împlinit. Este prima rază de speranță din 1918 încoace”. (Beck a fost executat ulterior pentru că s-a opus nazismului.) În plus, mulți soldați fuseseră anterior în Hitlerjugend și și fuseseră astfel supuși unei îndoctrinări naziste intensive; drept urmare, mulți ofițeri nou numiți erau naziști convinși. Caitlin Talmadge explică faptul că tradiția marțială prusacă i-a oferit lui Hitler un avantaj în ceea ce privește corpul său de ofițeri. În timp ce majoritatea dictaturilor trebuiau să facă un compromis între competență și loialitate atunci când își selectau ofițerii (din cauza riscului de a se confrunta cu o lovitură de stat), Hitler a constatat că avea o rezervă amplă de oameni care posedau ambele atribute, reducând semnificativ riscul loviturii de stat cu care se confrunta Hitler din cauza construirii unei armate eficiente. Cu toate acestea, ca succesor al unei armate imperiale convenționale a Imperiului German, Wehrmachtul a avut tendința de a lupta mai eficient decât Waffen-SS, deoarece, în cadrul SS, aderarea la nazism conta mai mult pentru avansare. În ciuda acestui fapt, Hitler a regretat că nu și-a epurat corpul de ofițeri așa cum a făcut-o Stalin.

din februarie 1938, care s-a încheiat cu demiterea lui din funcția de comandant al armatei și a lui din funcția de ministru de război, a fost prima încercare nazistă de a submina poziția armatei ca „stat în stat”. În același timp, Hitler a desființat Ministerul de Război și l-a înlocuit cu OKW. Aventura dintre Blomberg-Fritsch a marcat momentul în care conducerea armatei a început să se schimbe de la liderii unui „stat în stat” mai mult sau mai puțin autonom la cei ai unei elite tehnocratice pur funcționale, care exista doar pentru a executa planurile Führer-ului. Într-una dintre ultimele demonstrații ale puterii „statului în stat”, Armata a respins din nou planurile lui Hitler de a-l numi pe Walter von Reichenau comandant al Armatei, iar în urma negocierilor tensionate dintre Hitler și Gerd von Rundstedt, care acționa ca purtător de cuvânt al Armatei în această chestiune și care îl dorea pe ca succesor al lui Fritsch, a fost de acord cu Walter von Brauchitsch ca un compromis.