Gruffalo este o pentru copii, scrisă de autoarea engleză , cu ilustrații de . Ea spune povestea unui șoarece care umblă printr-o pădure și se întâlnește cu un șir de prădători, culminând cu un „Gruffalo” fictiv. Gruffalo a fost publicată prima oară în 1999 în Regatul Unit de Macmillan Children's Books. Are circa 700 de cuvinte și este scrisă în distihuri cu versuri repetitive. Este o poveste de tip , inspirată dintr-un numit „Vulpea și tigrul”. Cartea s-a vândut în peste 13,5 milioane de exemplare și a câștigat mai multe premii din domeniul literaturii pentru copii, inclusiv .

A fost adaptată în piese de teatru și într-un nominalizat la Premiile Oscar. Cartea a inspirat o gamă largă de produse de promovare, o monedă comemorativă, o comedie într-un parc tematic din Chessington World of Adventures în Anglia, și mai multe poteci de drumeție prin păduri. În 2004, Gruffalo a fost urmată de continuarea , scrisă și ilustrată tot de Donaldson, respectiv Scheffler.

Context

Autoarea și ilustratorul Julia Donaldson este autoare de cărți pentru copii, iar Gruffalo este cea mai cunoscută operă a ei. Înainte de a scrie cartea, Donaldson a activat în artele interpretative. A studiat artele dramatice la Universitatea din Bristol și apoi a fost în Europa și în Statele Unite. Ea și-a început cariera de scriitoare compunând cântece pentru copii de difuzat la programe de televiziune. În 1993, un cântec scris de ea, pe care îl interpreta împreună cu soțul ei—„”, despre o doamnă în vârstă cu o casă mică—a fost transformat într-o carte, publicată de și ilustrată de Axel Scheffler. Scheffler s-a născut și a crescut în Germania, și s-a mutat în Regatul Unit pentru a studia artele. A început să lucreze cu Donaldson la , care a fost publicată în 1993.

Crearea cărții Într-un interviu publicat în cartea (2006), Donaldson scrie că deși „germinarea unei cărți poate să dureze luni sau ani de zile ... să scriu Gruffalo a durat poate două săptâmâni cu tot cu rescrierile”. Ea a spus că a doua jumătate a cărții a fost mai dificil de scris, și că era să renunțe cu totul în acea fază. Donaldson a spus că i-au plăcut mult ilustrațiile făcute de Scheffler pentru , iar când editorul nu a sugerat că tot el va ilustra și Gruffalo, i-a trimis chiar ea textul cărții. Scheffler a arătat textul editurii Macmillan, care îi publica lui lucrările la acea vreme, și care în cele din urmă a publicat și această carte.

Povestea Un șoricel deștept se plimbă printr-un codru întunecat căutând hrană. Pe drum, el întâlnește trei animale—o vulpe, o bufniță, și un șarpe—care fiecare îl invită în casa lor la masă. Șoarecele își dă seama că fiecare invitație este făcută cu intenția de a-l mânca pe el. Ca urmare, el inventează o creatură misterioasă numită Gruffalo, descriindu-i dinții și ghearele ascuțițe, și alte trăsături înfricoșătoare. El spune fiecărui prădător că se va întâlni în curând și în apropiere cu această fiară periculoasă, și toți prădătorii se sperie și îl lasă în pace.

După ce scapă de șarpe însă, șoarecele dă nas-în-nas cu un Gruffalo adevărat, o fiară care arată exact cum o descrisese șoarecele. Gruffalo îi declară fățiș că abia așteaptă să-l mănânce. Șoarecele inventează însă un nou truc, spunându-i cu încredere lui Gruffalo că el este de fapt cea mai înfricoșătoare creatură din toată pădurea. Pentru a-i demonstra, el îi propune să se plimbe împreună. Mergând înapoi prin pădure, ei trec din nou pe lângă șarpe, bufniță și vulpe, care toate fug speriate când dau ochii cu Gruffalo. Convins acum că șoarecele este într-adevăr foarte fioros, Gruffalo se sperie și el. Când șoarecele declară îndrăzneț că îi e foame și că are de gând să mănânce plăcintă de Gruffalo, monstrul fuge îngrozit, lăsându-l pe șoarece victorios. Rămas în sfârșit singur, șoarecele se oprește și mănâncă o alună.

Teme

Umorul Într-un articol cu titlul „Umorul și locul de control în «Gruffalo»”, Betsie van der Westhuizen identifică următoarele tipuri de umor folosite în Gruffalo: „umor derivat din aspecte narative, umor derivat din aspecte poetice, umor vizual și arte interpretative”. Ea scrie că cea mai comună utilizare a umorului în poveste este incongruența, care derivă din senzația că „nu este totul cum ar trebui să fie”. Printre exemple, se numără faptul că șoarecele evită prădătorii, și descrierile neobișnuite ale felurilor de mâncare, ca „piept de bufniță-n aspic” și „șarpe proaspăt la capac”. Ea scrie că există diferite reacții la umor în rândul copiilor de diferite vârste care citesc Gruffalo: copiii de trei până la cinci ani apreciază elementele de surpriză și repetiție din poveste; celor de la șase la opt ani le plac rimele și ritmul textului, precum și hiperbola poveștii. În ce privește reprezentările vizuale ale umorului, van der Westhuizen dă ca exemplu momentul când șoarecele sperie și șarpele împreună cu imagini fragmentare ale trăsăturilor imaginare ale lui Gruffalo, după care imediat dă peste animalul adevărat.

Șoarecii apar adesea ca personaj principal al poveștilor pentru copii, și o caracteristică importantă a lor în acest context este umorul. Atât Ghassan Fadhil Radhi cât și van der Westhuizen scriu că copiii se identifică cu personajul șoarecelui care triumfă în situații dificile, împreună cu umorul care este un element esențial al multor povești cu șoricei.

Basmul popular chinezesc Donaldson a spus că povestea Gruffalo i-a fost inspirată de un numit „Vulpea și tigrul” (狐假虎威). este despre un tigru care încearcă să prindă o vulpe. Vulpea este inteligentă și îi spune tigrului că creatorul a făcut vulpea rege al tuturor animalelor. Însoțind vulpea, tigrul vede cum toate animalele fug speriate, fără să își dea seama că ele de fapt fugeau de el, așa că ajunge să creadă că vulpea chiar este un rege temut. Donaldson voia la început ca fiara din carte să fie tot un tigru, dar nu a putut găsi rime potrivite, așa că a inventat un cuvânt nou—„gruffalo”.

Traducătorul taiwanez al lui Gruffalo a recomandat cartea pentru publicare în limba taiwaneză deoarece a observat asemănarea poveștii cu basmul popular. Profesorii s-au folosit de această lucrare tradusă pentru a da exemplu de repovestire modernă a unui basm popular. Într-un articol despre traducerea lui Gruffalo în chineza tradițională în Taiwan, Chen-Wei Yu scrie că „creativitatea” șoarecelui din povestea lui Donaldson reprezintă o asociere de factură occidentală cu „autonomia individuală” și cu „realizarea de sine”, pe când vulpea din fabula inițială era menită ridicolului, deoarece nu își acceptă locul corect în societate și obligațiile de individ față de ceilalți. Această din urmă interpretare a poveștii a făcut ca expresia „vulpea care împrumută din frica inspirată de un tigru” să fie o expresie care se referă la cineva care profită de puterea altuia în folosul propriu.

Stilul Gruffalo este o povestire pentru copii de circa 700 de cuvinte lungime. Ea este menită a fi citită cu voce tare pentru copii care nu știu să citească sau învață acum să citească. Este scrisă în distihuri în , o metrică relativ neobișnuită, constând dintr-o silabă accentuată urmată de două neaccentuate: +Comeandhavelunchinmyun-der-groundhouse◡––◡––◡––◡ Ritmul textului se întrerupe în momente-cheie ale poveștii. De exemplu, când șoarecele anunță că se va întâlni cu gruffalo „aici, ia, lângă lac”, pauza de după cuvântul „aici” îi sugerează cititorului importanța locului, și îl ajută să și-l amintească mai târziu, când șoarecele și Gruffalo se întorc acolo mai târziu. Ritmul se rupe din nou după ce după ce șoarecele îi păcălește pe prădători și îl vede prima oară pe Gruffalo, spunând „ce animal, o, e acesta? E un gruffalo”.

Pentru a crea o schemă rimată plăcută a poveștii, Donaldson a încercat câteva nume diferite pentru creatura care avea în cele din urmă să devină Gruffalo.

După opinia lui Burke, numele este „bine meșteșugit de autoare”. Utilizarea sunetului Gr la începutul numelui evocă negavititate, asprime și discomfort, fiind un grup consonantic din cuvinte englezești cu această conotație (ca , , ). Prima silabă—gruff—este aceeași cu numele altor personaje literare pentru copii, (). Sonoritatea cuvântului „Gruffalo” este folosită pentru a accentua prima apariție a fiarei în poveste: șoarecele începe să spună „”, pentru ca pe pagina următoare să apară imaginea lui Gruffalo, șoarecele terminându-și fraza cu exclamația „Oh!”. Burke scrie că această exclamație are un efect deosebit atunci când textul este citit cu voce tare. Van der Westhuizen scrie că există un „joc de cuvinte/manipulare a grafiei foarte subtil” în momentul când Gruffalo este introdus în poveste, care îl face „mai deosebit, mai substanțial”: din acel punct al textului, „Gruffalo” este scris cu inițială majusculă; până atunci, era scris cu minusculă. Există și o variație tipografică în text, prin aceea că dialogul lui Gruffalo și al prădătorilor este scris cu font iar al șoarecelui nu.

Textul conține un amestec de rime previzibile ( și ) dar și unele imprevizibile (ca ). Utilizează aliterația încă de la început (ca în primul vers, cu „”), care pune mai mult accent pe descrieri și îi ajută pe copii să și le amintească mai ușor. Cuvântul „” („cumplit”) este repetat ca adjectiv care descrie trăsăturile lui Gruffalo (de exemplu „”, „”—„colți cumpliți”, „gheare cumplite”), care, conform lui Burke, le amintesc cititorilor de ()—o altă carte pentru copii unde se folosește același cuvânt. În Gruffalo predomină substantivele concrete (ca „lac” și „codru”), cele abstracte fiind mai rare.

Ilustrații

Gruffalo Când scria povestea, Donaldson nu avea în minte o imagine exactă despre cum ar arăta Gruffalo. Ea a spus că și l-a imaginat „mai bizar și mai puțin blănos” decât ilustrațiile finale ale lui Scheffler. Mai întâi, a citit povestea în școli, înainte de publicare, și i-a invitat pe copii să-l deseneze pe Gruffalo, și au rezultat creaturi descrise ca arătând „mai mult ca niște extratereștri și mai puțin ca niște animale drăgălașe”. În primele schițe pentru carte, Gruffalo apărea ca umanoid, cu tricou și pantaloni. Editorul cărții, Alison Green, a spus că au hotărât în schimb să-l facă pe Gruffalo să semene mai mult cu o creatură a pădurii, un prădător, iar Donaldson a afirmat că ilustrațiile rezultate „arată mai natural”. Imaginile create de Scheffler se bazează mai mult pe descrierile fizice din text alături de alte trăsături care nu au fost menționate, ca perechea de coarne. El a creat și o versiune a personajului mai drăgălașă și blănoasă și mai puțin înfricoșătoare. Donaldson descrie aspectul lui Gruffalo ca un „amestec de înfricoșător și naiv”. Burke scrie că imaginea lui Gruffalo a devenit „iconică”.

Când apare Gruffalo prima oare în poveste, el ocupă o mare parte din spațiul vizual de pe pagină, cu culori puternice, contrastante. El pare amenințător, cu brațele ridicate gata de atac, cu ghearele vizibile și cu salivă curgându-i de pe limbă. Șoarecele pare în schimb amenințat, dar rânjetul plin de umor al lui Gruffalo—care privește direct spre cititor, nu la șoarece—alături de ludicitatea textului sugerează că creatura este mai puțin înfricoșătoare decât pare. Pe măsură ce povestea înaintează, Gruffalo pare din ce în ce mai puțin amenințător și din ce în ce mai speriat el însuși. De-a lungul celor nouă apariții ilustrate în carte, el devine mai „ca un bufon”. În penultima imagine a lui Gruffalo, își ține mâna în zona gâtului, ceea ce îl face să pară stânjenit. În ultima imagine, Gruffalo fuge.

Decorul