miniatura|261x261px|Aleijadinho: Îngerul Pasiunii, Congonhas do Campo Lucrările de artă sunt la fel de vechi ca primele așezări umane în zona geografică cunoscută astăzi sub numele de Brazilia. Primii locuitori ai acestei regiuni, populații indigene sau autohtone din perioada precolonială, au produs diverse forme de artă; unele civilizații locale, precum Marajoara, au lăsat în urmă ceramică pictată într-un mod mai sofisticat. Această zonă a fost colonizată de către Portugalia în secolul al XVI-lea și a primit denumirea modernă de Brazilia. Sintagma artă braziliană este utilizată cel mai adesea ca termen generic pentru a desemna arta creată în această regiune după colonizarea portugheză.
Tradiții precoloniale Unele dintre cele mai vechi opere de artă cunoscute în Brazilia sunt picturile rupestre din Parcul Național Serra da Capivara din statul Piauí, datând din jurul anului 13.000 î.Hr. Picturi rupestre mai recente, care înfățișează modele geometrice și forme de animale, au fost găsite în Minas Gerais și GoiásUnul dintre cele mai sofisticate tipuri de artefacte din epoca precolonială din Brazilia este ceramica Marajoara (cca. 800–1400 d.Hr.), provenită din culturi care au înflorit pe insula Marajó și în regiunea Santarém și decorată cu picturi și reliefuri complexe cu oameni și animale. Statuetele și obiectele de cult, cum ar fi amuletele din piatră sculptată numite muiraquitãs, aparțin, de asemenea, acestor culturi. Culturile Mina și Periperi, din Maranhão și Bahia, au produs statuete și ceramică mai simple, dar interesante. La începutul secolului al XXI-lea, vechile tradiții ale localnicilor, precum pictura corporală, olăritul, statuetele de cult și lucrările din pene sunt încă practicate de populațiile și triburile indiene rămase în zonă.
Stilul baroc Primii artiști occidentali prezenți în Brazilia au fost preoții romano-catolici veniți din Portugalia pentru a-i „civiliza” pe localnici. Iezuiții și-au asumat un rol important în acest proces. În numeroasele lor lăcașuri de cult, numite „Reducții”, aceștia predau religia prin artă, folosindu-se de piese de teatru cu teme religioase, muzică, statui și picturi. José de Anchieta a fost primul dramaturg important; Agostinho de Jesus și Agostinho da Piedade au produs primele sculpturi cunoscute din zonă; Belchior Paulo, João Filipe Bettendorff, Ricardo do Pilar și alții au realizat primele picturi; în timp ce Francisco de Vaccas și Pedro da Fonseca au început să organizeze viața muzicală a coloniei. Basílio da Gama și Gregório de Mattos au fost primii poeți laici. Toată arta acestora a fost influențată de curentul baroc, stilul dominant din Brazilia până la începutul secolului al XIX-lea .
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, arta cu influențe baroce a înflorit cu o bogăție și o măiestrie incredibile în principal în zonele Bahia și Pernambuco, de-a lungul coastei, precum și în unele regiuni din interiorul țării, atingând cele mai înalte niveluri de originalitate în Minas Gerais, unde goana după aur a creat o societate locală bogată și cultă. În regiunea Minas și-au petrecut viața unii dintre cei mai mari artiști ai barocului brazilian: pictorul Manuel da Costa Ataíde și sculptorul - arhitect Aleijadinho. Minas a fost, de asemenea, locul de naștere al unei școli proto-neoclasice de muzică și literatură, cu compozitorii Lobo de Mesquita și Francisco Gomes da Rocha, și poeții Tomás Antônio Gonzaga și Cláudio Manuel da Costa .
Secolul al XIX-lea: neoclasicism, romantism, realism Un singur eveniment din secolul al XIX-lea a pus baza unei reînnoiri complete a artelor vizuale braziliene: sosirea Misiunii Artistice Franceze în 1816, care a dat un nou suflu stilului neoclasic, care, anterior, anterior, făcuse obiectul unor încercări timide în Brazilia. Joachim Lebreton, liderul acestei Misiuni, a propus crearea unei Academii de Arte Frumoase, restructurată ulterior drept Academia Imperială de Arte Frumoase. Academia a fost cel mai important centru de arte vizuale din Brazilia în secolul al XIX-lea. Aceasta a impus un nou concept de educație artistică și a stat la baza unei revoluții în pictura, sculptura, arhitectura, artele plastice și meșteșugurile braziliene. Câteva decenii mai târziu, sub patronajul personal al împăratului Pedro al II-lea, care era angajat într-un ambițios proiect național de modernizare, academia a ajuns în epoca sa de aur, întreținând apariția primei generații de pictori romantici. Victor Meirelles și Pedro Américo, printre alții, au produs simboluri vizuale ale identității naționale. Trebuie menționat că în Brazilia romantismul în pictură a luat o formă aparte, neprezentând dramatismul copleșitor, fantezia, violența sau interesul pentru moarte și bizar - teme prezente în mod obișnuit în versiunea sa europeană. Datorită naturii sale academice și imperiale, romantismul brazilian a ținut să evite excesele. miniatura|250x250px|Pedro Américo: Independență sau moarte!, 1888. Muzeul Paulista Între timp, prin operele lui Casimiro de Abreu și Manuel Antônio de Almeida, literatura a evoluat și ea către o școală romantic-naționalistă. În jurul anului 1850, a început o nouă etapă, reprezentată mai ales de Álvares de Azevedo, care a fost influențat de poezia lui Lord Byron. Această a doua generație de romantici era obsedată de morbiditate și moarte, iar la scurt timp, comentariile sociale și-au făcut și ele simțită prezența în literatură, spre deosebire de artele vizuale, unde astfe de subiecte nu erau întâlnite. Antônio Castro Alves a scris despre ororile sclaviei, iar indienii persecutați au fost salvați prin artă de poeți și romancieri precum Antônio Gonçalves Dias și José de Alencar. Aceste tendințe s-au combinat într-una dintre cele mai importante realizări ale epocii romantice în Brazilia, mai exact: stabilirea unei identități naționale braziliene bazate pe istorii indiene și pe mediul natural bogat al țării.
În muzică, în secolul al XIX-lea s-au făcut remarcați doar doi compozitori cu un talent remarcabil: compozitorul neoclasic de muzică sacră José Maurício Nunes Garcia, care a fost pentru o vreme director muzical la curte, și mai târziu, compozitorul de opere romantice Carlos Gomes, primul muzician brazilian care a câștigat recunoaștere internațională.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, arta braziliană a abordat realismul. Descrierile naturii și ale oamenilor din diversele regiuni ale Braziliei, precum și romanele psihologice au proliferat cu João Simões Lopes Neto, Aluísio Azevedo, Euclides da Cunha și, mai ales, Machado de Assis, în timp ce Almeida Junior, Pedro Weingärtner, Oscar Pereira da Silva și alți pictori realiști au înfățișat portrete autohtone, culorile și lumina distinctive ale peisajului brazilian.
Secolul XX: Arta modernă miniatura|Oscar Niemeyer: Catedrala din Brasília . Statuile sunt opere create de Alfredo Ceschiatti Începutul secolului al XX-lea a marcat o luptă între școlile vechi și tendințele moderniste. Festivalul Săptămâna Artei Moderne, care a avut loc la São Paulo în 1922, a fost primit cu critici aprige din partea sectoarelor conservatoare ale societății, dar a reprezentat un moment de referință în istoria artei braziliene. Acesta a inclus expoziții de arte plastice, prelegeri, concerte și lecturi de poezii. Datorită radicalismului (pentru acea vreme) al unora dintre poeziile și muzica lor, artiștii au fost huiduiti și acrișorați vehement de public, iar presa și criticii de artă în general au fost puternic condamnați. Cu toate acestea, acești artiști sunt considerați acum fondatorii artei moderne din Brazilia. Literatura și teoria artei moderniste au fost reprezentate de Oswald de Andrade, Sérgio Milliet, Menotti del Picchia și Mário de Andrade, al cărui roman revoluționar Macunaíma (1928) este unul dintre textele fondatoare ale modernismului brazilian. Pictura a fost reprezentată de Anita Malfatti, Tarsila do Amaral, Emiliano Di Cavalcanti, Lasar Segall, Vicente do Rego Monteiro ; sculptura de Victor Brecheret; iar muzica de Heitor Villa-Lobos, liderul unui nou naționalism muzical, printre mulți alții. miniatura|Hristos Mântuitorul, Rio de Janeiro, de Paul Landowski și Gheorghe Leonida, 1931 Săptămâna nu numai că a prezentat unui public mai larg tendințe moderne, experimentale, derivate din expresionismul, cubismul și suprarealismul european, dar a dorit și să utilizeze folclorul național ca bază pentru o artă mai relevantă pentru realitatea braziliană, cu o conștientizare socială sporită. Această „canibalizare” a mișcărilor europene și transformarea în expresie braziliană autentică este motto-ul Manifestului Antropofagic, publicat de Oswald de Andrade în 1928, care face paralele între istoria artei și ritualurile canibale ale poporului Tupi.
Totuși, radicalismul primilor moderniști nu putea să se mențină mult timp într-o societate atașată modelelor tradiționale, iar până în 1929 membrii fondatori se separaseră deja, urmând direcții individuale. Arta braziliană care s-a conturat ulterior a reprezentat o combinație între realizările majore ale moderniștilor, în special eliberarea de constrângerile academice stricte, și elemente mai convenționale, ceea ce a dus, în generația următoare, la un modernism moderat. Acesta este cel mai bine ilustrat de pictorul Cândido Portinari, care a devenit, în mare măsură, artistul oficial al guvernului brazilian la mijlocul secolului. stanga|miniatura|181x181px|Oscar Niemeyer: Clădirea Copan În cadrul grupului de artiști brazilieni, opera de artă a lui Chico Niedzielski a fost răspândită în toată țara. Opera sa este cunoscută ca fiind inspirată de Geometria Sacră, rupând tendința de a se concentra pe teme braziliene și căutând o formă mai universală și atemporală de artă braziliană . Eroziunea modernismului radical în artele vizuale de la începutul secolului al XX-lea nu s-a reflectat în literatura braziliană. Clarice Lispector a scris romane existențialiste și a dezvoltat un stil extrem de personal, plin de fluxuri de conștiință și epifanii. João Guimarães Rosa a schimbat fața literaturii braziliene cu limbajul său experimental, iar dramaturgul Nelson Rodrigues a tratat crima, prejudecățile, pasiunea și patologiile sexuale. În anii 1950, pictura și sculptura și-au recăpătat puterea prin abstracțiunism, iar arhitectura a început și ea să afișeze caracteristici avansate, influențată de Le Corbusier . Cea mai mare realizare a sa a fost nucleul urban al Brasíliei, proiectat de urbanistul Lúcio Costa și arhitectul Oscar Niemeyer, acum inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO .
În jurul anilor 1960, așa-numitele mișcări artistice „moderniste” au început să cedeze locul majorității mijloacelor de exprimare contemporane, cum ar fi însușirea, arta politică, arta conceptuală și pop-ul. Chiar la începutul deceniului, unii artiști brazilieni din domeniul concret au început să renunțe la „stricitatea” tradițională a artei concrete în favoarea unei abordări mai fenomenologice, explorând relațiile dintre obiectul de artă și privitor. Printre principalii lideri ai acestei mișcări neo-concrete s-au numărat poeta Ferreira Gullar și artiștii vizuali Hélio Oiticica, Lygia Pape și Lygia Clark, aceasta din urmă fiind citată la nivel internațional ca fiind una dintre cele mai influente artiste ale secolului XX.