right|230px|thumb|Navigatori danezi înaintea invadării Angliei, ilustrație din secolul al XII-lea.
Vikingii au fost importanți fermieri, negustori, exploratori, colonizatori, războinici și cuceritori cvasi-majoritar germanici, scandinavi și nordici care, în perioada anilor 793–1066 (de-a lungul Evului Mediu Timpuriu până la Bătălia de la Stamford Bridge și cea de la Hastings împotriva anglo-saxonilor mai precis), au dominat jumătatea nord-vestică a Europei continentale și insulare, din Scandinavia lor nativă (i.e., regatele contemporane Danemarca, Suedia și Norvegia) până în arhipelagul britanic, Normandia, Insulele Feroe, Islanda și Groenlanda. Această perioadă de timp din istoria Europei medievale este cunoscută drept Epoca vikingilor.
Vikingii sunt, totodată, strămoșii popoarelor nord germanice contemporane, mai precis danezii, norvegienii, suedezii, islandezii și feroezii, precum și a diasporei scandinave de pe tot mapamondul, cel mai important cea din Statele Unite ale Americii și Canada. Vikingii erau vorbitorii nordicii vechi, o străveche limbă indo-europeană din ramura germanică, precursoarea tuturor limbilor nord-germanice de astăzi, mai precis daneza, norvegiana, suedeza, islandeza, feroeza și limba elfdală (vorbită în provincia Dalarna din sudul Suediei). Un aspect socio-cultural foarte important în ceea ce privește societatea medievală timpurie scandinavă este că nu toți nordicii erau vikingi și că termenul „viking” denotă mai degrabă o meserie sau ocupație decât un cuvânt care să semnifice etnia.
În ceea ce privește realizările lor ce țin de domeniul explorației și navigației, conform unor izvoare istorice medievale, cel mai notabil saga lui Eric cel Roșu (dar și cea a groenlandezilor precum și capitole separate din cronicile islandeze Hauksbók și Flateyjarbók, ambele din secolul XIV), în contextul voiajelor lor maritime dincolo de Marea Nordului către apus, vikingii au atins chiar și coasta de est a Americii de Nord la L'Anse aux Meadows de pe insula Newfoundland din provincia Newfoundland și Labrador ce ține de Canada de astăzi în jurul anului 1000, teritoriu care cuprindea și provincia Nova Scotia și pe care l-au botezat ulterior în nordica veche „Vinland”, adică ținutul vinului după tipurile de fructe de pădure (confundate cu struguri) descoperite de echipajul lui Leif Eriksson în urma debarcării și așezării ulterioare pe pământ american.
De asemenea, în estul și sud-estul Europei continentale precum și în Orientul Mijlociu, vikingii (cu precădere cei de descendență suedeză) erau cunoscuți sub numele de varegi (i.e., de la „garda varegă”) de către slavii de răsărit, de bizantini și de arabi, serviciile militare de mercenari ale unora dintre acești temuți vikingi fiind reputate și folosite astfel în Imperiul Roman de Răsărit, mai precis în slujba împăratului acestuia sub anterior menționata gardă varegă, o unitate militară imperială de elită.
Curajul, puterea fizică și cruzimea lor în luptă sunt binecunoscute în documentele istorice, însă trebuie menționat faptul că vikingii aveau și ocupații pașnice, precum comerțul, agricultura, păstoritul și construirea de așezări (i.e., colonizarea). Inițial, vikingii s-au așezat ca agricultori în regiunile de coastă. Mai târziu, folosind superioritatea lor în construirea corăbiilor (dintre toate cele mai eficiente fiind cele de tip „drakkar”) și arta navigației, au început să practice pirateria de-a lungul coastelor mărilor (în special a Mării Nordului), urcând și pe cursul unor fluvii. Dată fiind îndrăznela lor, vikingii erau considerați adversari militari redutabili și invadatori de temut, care prin acțiunile lor de pradă au răspândit panică în rândurile populațiilor băștinașe creștine din regatele și imperiile Europei de Vest, mai ales pe cuprinsul Imperiului Franc condus de Carol cel Mare (sau Charlemagne), asediind ulterior cu succes și Parisul (ce ținea atunci de Regatul Franciei de Vest) între anii 885 și 886.
În zilele noastre, s-a ajuns la concluzia că vikingii au părăsit regiunile nordice, cu o climă aspră, pentru a se așeza în Europa apuseană, mult mai bogată și cu o climă categoric mai blândă decât ținuturile lor natale pentru agricultură. Istorisirile despre bogățiile Europei de Vest au atras vikingii, care erau relativ săraci în resurse naturale pe meleagurile natale, ducând în nordul Europei o viață destul de modestă și foarte aspră. De asemenea, majoritatea scandinavilor erau fie fermieri, fie negustori, fie alte profesii (e.g. fierari, pescari, vânători sau artizani respectiv meșteșugari în lemn). Doar o minoritate dintre nordici au fost vikingi în Epoca vikingilor.
thumb|right|Coiful viking excavat la Gjermundbu în Norvegia, unul dintre cele mai bine prezervate coifuri de acest tip.
Vikingii au profitat de conflictele geopolitice interne din Europa medievală timpurie pentru a-și extinde activitatea în alte teritorii (devenind ulterior mercenari de succes). Astfel, după moartea lui Ludovic cel Pios, împăratul francilor, în 840, fiul acestuia Lothar I a solicitat sprijinul unei flote vikinge în lupta pentru putere pe care o ducea împotriva fraților săi. Vikingii și-au dat seama că nobilii franci erau dispuși să le plătească sume considerabile pentru a-i împiedica să-i atace, făcând astfel ținuturile lor o țintă irezistibilă pentru raidurile nordicilor.
Deși este răspândită imaginea vikingilor purtând coifuri cu coarne, nu există nicio dovadă istorică a acestui presupus obicei, tot acest mit pornind mai degrabă de la invențiile artiștilor romantici ai secolului XIX. De altfel, conform descoperirilor arheologice, există relativ puține coifuri datând din Perioada vikingă bine prezervate, cel mai notabil de acest tip fiind cel excavat în Gjermundbu, Norvegia.
Cucerirea Insulelor Britanice thumb|265px|Incursiunile vikingilor în secolele VIII-X. De la mijlocul secolului al IX-lea, Irlanda, Scoția și Anglia au devenit obiective majore pentru vikingi. Vikingii au preluat controlul asupra insulelor din nordul Scoției (Shetland și arhipelagului Orkney), Insulele Hebride și o mare parte a Scoției continentale. Ei au fondat în Irlanda primele orașe comerciale: Dublin, Waterford, Wexford, Wicklow și Limerick, și au utilizat baza lor de pe coasta irlandeză pentru a lansa atacuri în Irlanda, Marea Irlandei și în Anglia. Când regele Carol cel Pleșuv a început să apere Vestul Franciei mai energic în anul 862, fortificând orașe, mănăstiri, râuri și zonele de coastă, forțele vikinge au început să se concentreze mai mult asupra Angliei decât Francia.
În valul de atacuri vikinge în Anglia după 851, doar un singur regat - Wessex - a fost capabil să reziste cu succes. Armatele vikinge (cea mai mare parte daneză) a cucerit East Anglia și Northumberland și a dezmembrat Mercia, în timp ce în 871, Regele Alfred cel Mare din Wessex a devenit rege doar pentru a învinge în mod decisiv o armată daneză în Anglia. Renunțând la Wessex, danezii s-au stabilit la nord, într-o zonă cunoscută sub numele de "Danelaw". Mulți dintre ei au devenit fermieri și comercianți și s-au stabilit la York, ca un oraș de frunte mercantil. În prima jumătate a secolului X, armatele engleze conduse de descendenții lui Alfred de Wessex au început recucerirea zonelor scandinave din Anglia, ultimul rege scandinav, Erik Bloodaxe, fiind expulzat și ucis în 952, unind cele șapte regate engleze într-un singur regat.
În 1070 au ocupat sudul Italiei și Sicilia. Ulterior, s-au stabilit în Islanda, locul de pornire în aventura de peste ocean.
Așezările vikinge din Europa și dincolo de ocean thumb|250px|left|Leif Eriksson descoperă America de Nord. Între timp, armatele vikingilor au rămas active pe continentul european de-a lungul secolului al IX-lea, jefuind brutal Nantes (pe coasta franceză), în 842 și au atacat orașele ca Paris, Limoges, Orleans, Tours și Nimes. În 844, vikingii au luat cu asalt Sevilia (fiind apoi controlate de arabi), în 859, au jefuit Pisa, deși o flotă arabă le-a afectat drumul de întoarcere spre nord. În 911 împăratul franc de Vest, Carol III cel Simplu, a acordat Rouen și teritoriile din jur printr-un tratat unei căpetenii vikinge numită Rollo în schimbul păcii și încetării raidurilor. Această regiune din nordul Franței este acum cunoscută sub numele de Normandia, sau „țara nordicilor” (i.e. a normanzilor). Excelenți marinari și neguțători, vikingii s-au aventurat în depărtări până la Constantinopol și Bagdad în căutare de cuceriri și schimburi comerciale (vikingii suedezi navigând până la și pe Marea Neagră respectiv pe Marea Caspică de asemenea).
În est, erau cunoscuți sub numele de varegi, care au invadat Europa de Est și Rusia de azi (nume derivat din „Rus”, popoarele slave au folosit numele pentru invadatorii scandinavi), începând din secolul VIII, folosind metode similare cu cele ale danezilor și ale omologilor norvegieni din vest. Vikingii au colonizat Insulele Feroe iar mai apoi Islanda (care a fost în proporție de aproximativ 40% împădurită în secolul al IX-lea). Acești vikingi erau preponderent de descendență norvegiană, dar, în numere mai mici, au fost inclusiv vikingi danezi respectiv suedezi care s-au așezat în aceste teritorii din nordul Oceanului Atlantic. Vikingii suedezi au creat noi rute comerciale la sud de Volga și Nipru și au fondat orașe-state, mai precis Kiev și Novgorod. Vikingii au avut, de asemenea, contacte extinse cu Constantinopolul: unii varegi chiar au servit ca gardă de elită pentru împărații bizantini.
În secolul al IX-lea, scandinavii (norvegienii, în principal) au început să colonizeze Islanda, o insulă din Atlanticul de Nord, unde nimeni nu s-a stabilit în număr mare. Prin secolul X, unii vikingi (inclusiv faimosul Erik cel Roșu) s-au mutat chiar mai departe spre vest, până în Groenlanda. Potrivit istorisirilor islandeze târzii, unii dintre primii coloniști vikingi din Groenlanda (se presupune că au fost conduși de norvegianul Leif Eriksson, fiul lui Erik cel Roșu), au fost primii europeni care au descoperit și explorat America de Nord. Au numit locul de debarcare Vinland (tărâmul vinului), au construit o așezare temporară L'Anse aux Meadows, în zilele noastre numită Newfoundland. S-ar părea că nu au format așezări permanente. Vikingii au mai adus de asemenea primele pisici pe coasta de est a Americii.
Dominația daneză thumb|250px|Piatră runică în Suedia de azi. Sub domnia regelui Harald I la mijlocul secolului X, Danemarca puternică, unificată și creștinată a marcat începutul apogeului vikingilor. Raidurile pe scară largă, de multe ori organizate de liderii regali, au lovit coastele Europei și în special Anglia. Fiul rebel al lui Harald I, Sven I, a condus raidurile vikingilor în Anglia în 991 și a cucerit întregul regat în 1013; l-a trimis în exil pe regele Ethelred II. Sven a murit în anul următor, fiind succedat de fiul său Knut (sau Canute) să formeze un imperiu scandinav (cuprinzând Anglia, Danemarca, și Norvegia) pe Marea Nordului.
După moartea lui Knut, ambii lui fii, Harold I și Hardeknud, i-au succedat, iar după moartea celui din urmă, în 1042, Eduard Confesorul, fiul regelui precedent (non-danez), s-a întors din exil și a recâștigat tronul englez de la danezi. La moartea sa (fără moștenitori) în 1066, Harold al II-lea a pus ochii pe tron. Armata lui Harold al II-lea a fost capabilă să învingă o invazie condusă de ultimul mare rege viking - Harald Hardrada al Norvegiei - de la Stamford Bridge, lângă York, dar a fost învins de forțele lui William Cuceritorul, Duce de Normandia (el însuși un descendent al coloniștilor scandinavi din nordul Franței) doar câteva săptămâni mai târziu. Încoronat ca rege al Angliei în ziua de Crăciun în 1066, William a reușit să-și păstreze coroana împotriva provocărilor daneze viitoare.
Sfârșitul vikingilor