Imperiul Otoman (în limba turcă otomană: دولتِ عَليه عُثمانيه, Devlet-i Aliye-i Osmaniye, „Sublimul Stat Otoman”; limba turcă modernă: Osmanlı Devleti sau Osmanlı Imparatorluğu, adesea numit și Turcia Otomană) a fost o supraputere imperială, care și-a manifestat dominația în zona mediteraneană și care a existat din 1299 până în 1922. Inițial, a fost un stat islamic sunnit fondat de turcii oghuzi, sub conducerea lui Osman I, în nord-vestul Anatoliei, în 1299.
Odată cu ascensiunea otomanilor sub Murad I și cucerirea Peninsulei Balcanice între 1362-1389, și căderea Constantinopolului, de către Mehmed al II-lea în 1453, Sultanatul Otoman s-a transformat într-un imperiu. În 1453, după ce turcii au cucerit Constantinopolul (orașul Istanbul din zilele noastre), fosta capitală a Imperiului Bizantin, a devenit a treia capitală a Imperiului Otoman. Între secolele al XVI-lea și al XVII-lea, Imperiul Otoman a fost una dintre cele mai puternice entități politice și statale ale lumii, țările europene simțindu-se amenințate neîncetat de înaintarea continuă a acestuia prin Balcani și spre sudul Uniunii Polono-Lituaniene.
Între secolele XVI-XVII, imperiul a ajuns la apogeu sub domnia lui Selim I, devenind un imperiu multinațional, multilingvistic, stăpânind Anatolia, Orientul Mijlociu, părți din Africa de Nord, Balcanii și Caucazul, adică o suprafață de circa 5,2 milioane de km².
La începutul secolului al XVII-lea, Imperiul Otoman cuprindea 32 de provincii și numeroase state vasale și tributare, unele dintre ele fiind absorbite de imperiu, în timp ce celorlalte le era garantată autonomia. Multe dintre provinciile sau regiunile asupra cărora Imperiul Otoman își exercita suveranitatea erau doar sub controlul indirect al guvernului central. El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii Profetului Mohamed. Instituția califatului a devenit din primele secole de existență o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice, însă el a reprezentat și mai reprezintă încă în mentalul colectiv al maselor musulmane un reper idealizat important, de aceea meritând a menționa și titlul de calif al sultanilor otomani. Imperiul Otoman, de-a lungul celor șase secole de istorie a fost o punte de legătură între culturile estului și vestului.
Otomanii au avut influență și în afara Afroeurasiei, ca expediția spre Aceh din Indonezia, în 1565, și achiziționarea temporară a insulelor Lanzarote din Oceanul Atlantic, în 1585.
Dispariția Imperiului Otoman a fost o consecință a victoriei Antantei în Primul Război Mondial, când forțele Aliaților, în rândurile cărora se aflau și arabii, i-au înfrânt în cele din urmă pe turci în Orientul Mijlociu. La sfârșitul Primului Război Mondial, guvernul turc s-a dovedit absolut neputincios, iar imperiul a fost împărțit între puterile învingătoare. Italia, Grecia, Franța, Marea Britanie și Armenia urmau să obțină o mare parte a teritoriului Turciei de astăzi. Acest lucru a cauzat Războiul de independență al Turciei, în urma căruia s-au format granițele moderne ale Turciei. Membrii fostei dinastii otomane au fost alungați de pe pământurile Anatoliei, unde străluciții lor strămoși creaseră unul dintre cele mai mari imperii ale lumii. După 76 de ani, în 1999, Parlamentul de la Ankara a acordat cetățenia turcă membrilor familiei foștilor sultani. Imperiul Otoman ar fi dispărut cu mult timp înaintea acestui moment tardiv, care punea capăt existenței „omului bolnav al Europei”, (probabil el s-ar fi prăbușit pe la finele veacului al XVIII-lea), dacă puterile occidentale nu l-ar fi menținut în viață în mod artificial, cu scopul de a exista o forță de contrapondere pentru Rusia, aflată pe atunci într-o puternică efervescență expansionistă înspre sudul granițelor sale, pe toată lungimea frontierei ei deja intercontinentală. Dar statele occidentale și-au folosit influența și abilitățile diplomatice pentru a reduce pierderile otomane în fața țarilor ruși - și au luptat chiar alături de turci contra rușilor, pentru a nu le permite acestora câștigarea unei dominații în majoritatea Europei.
Lucrări și studii despre istoria otomană
Bizantinii au fost primii care au scris despre turci. Primul a fost Manuel Puglia Ducas care a scris "Historia turco-bizantină 1341-1462". Laonikos Chalkokondyles (1423 – 1490) a scris despre perioada 1298-1463, descriind declinul Imperiului Bizantin și ascensiunea turcilor otomani. Cucerirea Constantinopolului a fost comparată cu cucerirea Troiei.Jonathan Harris, ‘Laonikos Chalkokondyles and the rise of the Ottoman Empire’, Byzantine and Modern Greek Studies 27 (2003), 153-70.
Critobul din Imbros a scris lucrarea "Din domnia lui Mahomed al II-lea. Anii 1451-1467". Makarios Melissenos, preot din Napoli, fugit din insula greco-venețiană cucerită de turci, a scris cele două cronici ce detaliază cucerirea Constantinopolului, de către turci (înainte se credea că George Sphrantzes, secretar al ultimului împărat bizantin, ar fi scris cele două cronici).
Și italienii au fost interesați de istoria otomanilor, ca Teodoro Spandugino, care a scris "Genealogia turcilor", Paolo Giovio-Commentario de le cose de’ Turchi (1531), Donado Da Lezze- Historia turchesca (1300-1514), Andrea Cambini- Della origine de turchi(1538), Luigi Bassano - I Costvmi, et i Modi Particolari de la Vită de Turchi (1545), G.A. Menovino, Francesco Sansovino -Historia universale dell'origine et imperio de'Turchi: Con le guerre successe în Persia, în Ongaria, în Transilvania, Valachia, sino l'anno 1600. Luigi Ferdinando Marsigli, care a participat la trasarea frontierei dintre Imperiul Otoman, Republica Venețiană și Imperiul Romano-German, a scris lucrarea L'Etat militaire de l'empire ottoman (Amsterdam, 1732).
Istorici francezi ca Guillaume Postel, ce a făcut comparații între protestantism și islam, a scris "De la République des Turcs", făcând o descriere pozitivă a societății otomane. Flamandul Ogier Ghiselin de Busbecq , ce a servit că ambasador la Istanbul, a scris "Itineră Constantinopolitanum et Amasianum, republicat în 1595 ,sub titlul de Turcicae Epistolae.
Leunclavius, istoric german care a trăit în secolul XVI (1533 - 1593), a scris o istorie a Imperiului Otoman (Annales Sultanorum Othmanidarum, Frankfurt 1588) ce conține informații prețioase despre Țările Române și istoria lor în secolele XV și XVI și alte lucrări ca Ius orientale (1573) și Historiae Mvsvlmanae Tvrcorvm, De Monvmentis ipsorvm exscriptae (1591).
În Anglia, Richard Knolles a scris Generall Historie of the Turkes, iar Paul Rycaut, rezident în Imperiul Otoman, a scris "Tablou al Imperiului Otoman", și a publicat două volume din istoria turcă. Thomas Thornton a scris ‘The Present State of Turkey’.
În spațiul românesc, Dimitrie Cantemir a scris Istoria Creșterii și Descreșterii Imperiului Otoman, Istoria Imperiului Otoman și Cartea sistemei religiei mahomedane.
Joseph von Hammer-Purgstall, orientalist austriac, a scris Constantinopolis und der Bosporos (1822) și Geschichte des osmanischen Reiches (Istoria Imperiului Otoman) în zece volume.
În secolul al XX-lea s-au remarcat Nicolae Iorga (Geschichte des Osmanischen Reiches -Istoria Imperiului Otoman), Ismail Hakki, D.E. Pitcer și Halil İnalcık, cu multe lucrări despre istoria Imperiului Otoman ca History of the Ottoman Empire Classical Age / 1300–1600 (1973), The Ottoman Empire: Conquest, Organization and Economy (1978) și Studies în Ottoman Social and Economic History (1985); Stanford J. Shaw-History of the Ottoman Empire and Modern Turkey(1976), Robert Mantran-Histoire De L'empire Ottoman, Colin Imber-The Ottoman Empire (1300-1481).
Cronistică otomană S-au scris Istoriile Casei lui Osman sau Istoriile Dinastiei Otomane scrise de Oguzname, Asikpasazade, Uruc bin Adil, Mehmed Nesri, Tursun Bey. S-au scris Gazavetname - Cronica expediției militare, Fetihname - Cronica cuceririi. Aceste cronici au fost utilizate drept modele de către marii cronicari din secolele XVI-XIII. Cronicile serveau ca material de propagandă în secolul XV. Până în secolul XVI, cronicile urmau modelul medieval. În contextul cuceririi Palestinei, musulmanii au intrat în posesia unor centre culturale din Ierusalim, Cairo, Mecca și Medina. Sultanul și-a însușit titlul de calif, având nevoie de o justificare ideologică care să îi ofere posibilitatea adoptării titlului. S-au afirmat cronicari ca Kemalpasazade ce a fost seyh-ul Islam, participând la Bătălia de la Mohacs, Rustem Pasa, Muhieddin al-Cemali, Mustafa Ali.
În secolul al XVII-lea, s-au afirmat Ibrahim Pecevi, Katip Celebi, Mustafa Na ima și Evliya Çelebi, care a scris Seyahatname („Cartea călătoriilor”).
Istorie
Istoria Imperiului Otoman se întinde pe mai mult de 6 secole. Există mai multe împărțiri în diferite perioade istorice, așa cum este cea făcută din perspectiva cuceririlor/pierderilor teritoriale. Împărțirea de mai jos privește lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, în care elementele economice și politice sunt tratate ca fiind la fel de importante ca și cele militare.
Originile (950-1299)
Imperiul Otoman își are originile în Uç Beyliği din statul selgiucid al Anatoliei de la sfârșitul secolul al XIII-lea, care până atunci fusese el însuși un stat marionetă și vasal al Ilhanatului. Conform tradiției, în 1299 Osman I și-a proclamat statutul de bei independent.
Turcii au fost inițial un grup de triburi din Turkestan, în centrul Asiei. Triburile s-au despărțit în secolul al VI-lea, răspândindu-se in Rusia, China, India și Persia. Unii dintre turci au renunțat la viața nomadă și au devenit administratori și mercenari. Ei i-au slujit pe abbasizi și pe famitizi, ajungând în poziții înalte. Turcii dintre care făceau parte selgiucizii, otomanii, mamelucii, bulgarii și khazarii, au ajuns în scurt timp foarte influenți. Ei și-au unit forțele și cu mongolii. În perioada islamică, orașele turcești Samarkand și Buhara au devenit prospere și cu o cultură înfloritoare.
La est de Marea Caspică trăia un grup de turci numit oguzi sau turcomani. Din 950, s-au desprins selgiucizii care au migrat spre sud și vest. Califul abbasid al Bagdadului traversa o perioadă dificilă și a cerut ajutor selgiucizilor. Sub conducerea lui Tughril Beg, ei au invadat Persia și au ocupat Bagdadul în 1055. Califul abbasid l-a numit pe Tughril vice-sultan, dăruindu-le selgiucizilor Imperiul Abbasid.
Selgicizii au ajuns dintr-un simplu trib nomad conducătorii lumii islamice. În 1063, a ajuns sultan Alp Arslan, nepotul lui Tughril. El a cucerit Siria și Armenia și a intreprins incursiuni în Anatolia. În 1071 a primit replica împăratului bizantin. Alp Arslan a angajat mercenari nomazi și turci și a pătruns în Armenia. Cele două armate s-au întâlnit în Bătălia de la Manzikert. Selgiucizii au invins, deoarece s-au prefăcut că au pierdut bătălia și s-au retras. Când bizantinii au pornit în urmărirea lor, selgiucizii s-au întors și au înfrânt sever armata acestora. L-au prins pe împăratul bizantin și au cerut pentru el răscumpărare. Victoria de la Manzikert a pus bazele a ceea ce, mai târziu, va fi Imperiul Otoman. Alp Arslan a fost un stăpân milostiv și a condus bine imperiul. La îndemnul sau, mulți turcomani și selgiucizi au migrat în Anatolia.
Imperiul Selgiucid a atins apogeul puterii în timpul lui Malik Șah (1072-1092), fiul lui Alp Arslan. Acesta a patronat științele și artele și a construit minunate moschei în capitala sa, Isfahan. Vizirul său, Nizam al-Mulk, a fost un respectat om politic. Selgiucizii au cucerit integral Anatolia și au pus bazele formării Sultanatului de Rum, în apropierea Constantinopolului. La moartea lui Malik șah, Imperiul Selgiucid s-a dezembrat în mai multe state mici, în secolul al XII-lea continuând să existe diverse sultanate selgiucide, mameluce și kurde, sub supravegherea califului abbasid de la Bagdad.