miniatura|Carol al II-lea al Spaniei (1661–1700) - detaliu al unui bust de marmură de Paul Strudel, 1695, Muzeul de Istorie a Artei, Viena) Buza habsburgică sau maxilarul habsburgic este o malformație a maxilarului inferior, respectiv o ocluzie incorectă de gradul al III-lea, întâlnită frecvent la membrii Casei de Habsburg din Epoca modernă timpurie, având ca urmare o bărbie pronunțată care făcea foarte dificilă vorbirea și mestecarea alimentelor. Se numără printre caracteristicile „feței habsburgice”.

Istorie Maxilarul inferior extrem de pronunțat a fost o trăsătură prezentă la membrii familiei de Habsburg timp de secole. Istoricul Gerald D. Hart a concluzionat, în urma unei analize a reprezentărilor Habsburgilor pe monede și portrete, că această malformație a maxilarului a fost o trăsătură genetică dominantă a familiei cel puțin între 1440 și 1705.Gerald D. Hart: The Habsburg jaw. In: Canadian Medical Association journal. vol. 104, nr. 7, aprilie 1971, pp. 601–603, PMID 4927696, . Majoritatea studiilor paleopatologice s-au limitat la astfel de evaluări ale fizionomiei bazate pe reprezentări artistice, neobișnuit de numeroase pentru Habsburgi, pe perioade lungi de timp. Analize efectuate pe două schelete au stabilit anomaliile anatomice ale acestora.Pentru patru reprezentări ale Habsburgilor în Praga: E. Vicek, Z. Smahel: Contribution to the origin of progeny in middle European Habsburgs. Skeletal roentgencephalometric analysis of the Habsburgs buried in Prague. în: Acta chirurgiae plasticae. Band 39, 1997, nr. 2, pp. 39–47 (versiune online); pentru Ioana de Austria: Donatella Lippi, Felicita Pierleoni, Lorenzo Franchi: Retrognathic maxilla in “Habsburg jaw”. Skeletofacial analysis of Joanna of Austria (1547–1578). în: Angle Orthodontist. vol. 82, 2012, nr. 3, p. 388 (versiune online); Stefano Colagrande, Natale Villari, Felicita Pierleoni, Domizia Weber, Gino Fornaciari, Donatella Lippi: Teeth of the Renaissance: Apaleopathological and historic-medical study on the jaws of the Medici Family. In: Journal of Forensic Radiology and Imaging, vol. 1, 2013, p. 194 (versiune online). miniatura|Împăratul Maximilian I (stânga) și familia sa (buza habsburgică este clar vizibilă (pictură de Bernhard Strigel, sec. al XVI-lea) Transmiterea în familie de-a lungul secolelor a acestei malformații ereditare este atribuită puternicei endogamii dinastice care, în timpul coexistenței celor două linii habsburgice, cea spaniolă și cea austriacă, între 1516 și 1700, a dus la căsătorii foarte frecvente între rude apropiate (vezi implex). De aici a concluzionat profesorul Hans-Joachim Neumann că este vorba de un model de moștenire a unei boli genetice.

Există mai multe ipoteze cu privire la originea malformației. Unii au susținut că Rudolf de Habsburg (1218–1291) avea deja o buză inferioară habsburgică nu foarte pronunțată, dar acest lucru nu poate fi dovedit și este probabil o afirmație bazată pe legendă. Alte teorii sugerează că buza inferioară pronunțată apăruse la Ioana de Pfirt (1300–1351), soția ducelui Albert al II-lea al Austriei (1298–1358). Totuși, portrete care pot fi considerate rezonabil de autentice apar abia din secolul al XV-lea. Malformația a apărut constant timp de secole, dar opiniile diferă cu privire la cel la care s-a manifestat pentru prima dată. Unii cred că era deja prezentă în timpul domniei regelui Albert al II-lea (1391–1439), dar în reprezentările contemporane acestuia, este doar vag perceptibilă, în caz că ea exista. Locul unde Albert al II-lea a fost înmormântat, Bazilica din Székesfehérvár, a fost distrusă în 1601 în timpul Războiului cel Lung și de aceea acest fapt nu paote fi dovedit.

O altă teorie atribuie proveniența buzei habsburgice ducesei Cimburga de Mazovia, soția ducelui Ernest I. Nici această teorie nu poate fi clar dovedită. Buza inferioară este însă vizibilă la fiul lor, împăratul Frederic al III-lea (1415–1493), precum și la sora acestuia, Caterina, și apoi la fiul acestuia, Maximilian I. Ulterior trăsătura s-a intensificat prin căsătorii între membrii familiei de-a lungul mai multor generații. Deformația a fost extrem de pronunțată la ultimul cârmuitor habsburgic spaniol, Carol al II-lea (1661–1700), șase dintre cei opt străbunici ai săi fiind habsburgi nativi, iar al șaptelea un Wittelsbach având mama din familia de Habsburg. Trăsătura, deja proeminentă la tatăl și bunicul lui Carol al II-lea, a devenit atât de severă încât acesta avea dificultăți serioase de vorbire și mestecare.

Încă de la începutul secolului al XVI-lea această trăsătură era cunoscută ca o caracteristică a familiei, la acea vreme pusă în legătură cu un nas coroiat, ca la Maximilian I (1459–1519). Uneori era prezentă și o bărbie alungită. Acest lucru a fost observat și la nepoții lui Maximilian, Carol al V-lea și Ferdinand I. În cazul lui Rudolf I, strămoșul ambelor linii genealogice ale Casei de Habsburg (spaniolă și austriacă), buza inferioară era deja puternic pronunțată. Chiar și la sfârșitul secolului al XVII-lea, ducesei de Orléans, Liselotte l-a descris pe ginerele ei, Leopold de Lorena, din familia de Habsburg, ca având „o gură austriacă”. În perioada următoare, buza inferioară proeminentă a fost însoțită de ochi ușor oblici, cu pleoape inferioare căzute (ochi bernhardini), ca la Rudolf al II-lea, Ferdinand al II-lea și Filip al IV-lea al Spaniei. Fiul celui din urmă, Carol al II-lea al Spaniei, desfigurat de un prognatism extrem, era nu numai degenerat fizic, ci și mental, practic inapt să conducă și infertil, a murit în 1700 fiind ultimul membru pe linie bărbătească din ramura spaniolă a familiei de Habsburg. Moartea sa fără a avea urmași a pus capăt căsătoriilor dintre cele ramuri ale familiei. La verii săi austrieci contemporani, Iosif I și Carol al VI-lea, buza inferioară era deja ceva mai puțin proeminentă, spre deosebire de tatăl acestora, Leopold I, însă mama lor, care nu aparținea familiei de Habsburg, a adus în familie gene noi. Carol al VI-lea s-a căsătorit cu o prințesă din linia Brunswick a Casei de Welf. Astfel, mutația s-a încheiat probabil prin derivă genetică. La moartea lui Carol al VI-lea în 1740 s-a stins și linia masculină a Habsburgilor austrieci. Trăsătura nu mai era vizibilă la fiica și moștenitoarea acestuia, Maria Tereza, și nici nu a apărut la fiul ei, Iosif al II-lea. Doar în cazuri izolate a mai apărut la unii moștenitori (cum ar fi Pedro al II-lea al Braziliei), câteva generații mai târziu.

Note

Bibliografie

Gerald D. Hart: The Habsburg jaw. în: Canadian Medical Association journal, vol. 104, nr. 7/1971, pp. 601–603 (versiune online).

Gerald P. Hodge: A Medical History of the Spanish Habsburgs. As Traced in Portraits. în: Journal of the American Medical Association. vol. 238, 1977, pp. 1169–1174. Hans-Joachim Neumann: Über den Ursprung des Habsburger Familientypus. în: Sudhoffs Archiv, vol. 70, 1986, pp. 77–83 (versiune online).

G. Wolff, T. F. Wienker, H. Sander: On the Genetics of Mandibular Prognathism. Analysis of Large European Noble Families. în: Journal of Medical Genetics. vol. 30, 1993, pp. 112–116.

Categorie:Casa de Habsburg