dreapta|miniatura|Un catalog al mai multor secte și opinii în Anglia și alte națiuni: cu un scurt repertoriu al falselor și periculoaselor lor crezuri, o de propagandă care îi denunța pe disidenții englezi în 1647. Disidenții sau separatiștii englezi erau credincioși protestanți care s-au separat de Biserica Anglicană între secolele al XVI-lea și al XIX-lea. Disidenții se opuneau amestecului statului în chestiuni religioase și și-au înființat propriile biserici, și comunități. Deși se opuneau Bisericii Anglicane, într-un climat în care aceasta din urmă era în conflict cu catolicii, ei nu simpatizau cu Biserica Catolică și, de fapt, considerau că biserica oficială este prea catolică. Cu toate acestea, diferetele grupări disidente nu erau de acord între ele pe tema soluției la această problemă.
Uni disidenți au emigrat în Lumea Nouă, în special în cele treisprezece colonii și în . Colonia Plymouth, prima colonie engleză din America de Nord, a fost fondată de . Disidenții englezi au jucat un rol de cotitură în și au diversificat mult peisajul religios. Unii au militat la început pentru o Reformă Protestantă amplă a Bisericii Anglicane, și au înflorit în perioada Protectoratului lui Oliver Cromwell.
Sub deviza „nu ai episcop, nu ai rege”, regele Iacob I a pus accent pe rolul clerului în justificarea legitimității regale. Cromwell a capitalizat acest slogan, abolindu-le pe ambele pe durata Commonwealth-ului Angliei. După restaurarea monarhiei în 1660, ierarhia bisericească a fost reinstituită, iar drepturile disidenților au fost limitate: obliga tot clerul să fie hirotonit de Biserica Anglicană, iar mulți s-au retras din această cauză din biserica de stat. Acești și adepții lor au ajuns să fie denumiți , deși la început acest termen se referea la și de a oficia anumite ceremonii ale Bisericii Anglicane, și nu separarea cu totul de aceasta.
Unele culte de disidenți englezi au căpătat un statut proeminent la nivel mondial. Baptiștii, , și quakerii din secolul al XVII-lea, precum și metodiștii din secolul al XVIII-lea, sunt și astăzi culte creștine majore.
Disidența religioasă organizată din secolul al XVII-lea
A Cincea Monarhie era o grupare de nonconformiști activi din 1649 până în 1661 în perioada Interregnumului. Și-au luat numele de la o profeție din Cartea lui Daniel cum că întoarcerea lui Mesia ar fi precedată de patru monarhii antice (Babilonul, Persia, Macedonia, și Roma). Ei făceau referire și la anul 1666 și la relația lui cu numărul biblic al fiarei care ar indica sfârșitul domniei pământești a ființelor umane din carne și oase.
Anabaptiștii Anabaptiști (literalmente, „cei botezați din nou”) se numesc creștinii reformați care respingeau noțiunea de botez al copiilor în favoarea celei de botez al credincioșilor. Deși sunt puține dovezi că ar mai fi persistat în Marea Britanie ulterior Epocii Elisabetane, în urma persecuției lor aprige din partea lui Henric al VIII-lea și a Mariei, anabaptiștii din Olanda și Anglia au influențat dezvoltarea cultului baptist. Specialiștii nu au convenit asupra gradului de influență pe care l-au avut. În 1640, o congregație protobaptistă din Londra a început să practice o formă de botez prin imersiune pe care o învățaseră de la o sectă arminiană din Olanda. Acest ritual de origine anabaptistă avea să devină standard în toate bisericile baptiste. Chiar și cu aceasta, la început, se pare că relațiile între baptiști și anabaptiști erau tensionate. În 1624, cele cinci biserici baptiste din Londra au emis o anatemă împotriva anabaptiștilor. Chiar și astăzi, între organizațiile anabaptiste (cum ar fi ) și baptiști există foarte puțin dialog.
Baptiștii Istoricul baptiștilor Bruce Gourley enumeră patru idei principale despre originile baptiștilor:
Consensul istoricilor moderni, conform căruia mișcarea își are originea în secolul al XVII-lea în rândurile separatiștilor englezi. Ideea că a fost o ramură a mișcării anabaptiste, adeptă a botezului credincioșilor, apărută în 1525 pe continentul european. Ideea perpetuității, care prezumă că credința și practica baptiste există de pe vremea lui Hristos. Ideea succesionistă, sau „successionismul baptist”, care afirmă că bisericile baptiste au avut o existență continuă încă din vremea lui Hristos.Gourley, Bruce. "A Very Brief Introduction to Baptist History, Then and Now." The Baptist Observer.
Barrowiștii susținea dreptul și îndatorirea bisericii de a efectua reformele necesare fără a mai aștepta permisiunea puterii civile; și susținea independența congregațională. El considera că întreaga ordine a bisericii de stat ar fi poluată de rămășițe ale romano-catolicismului și insista că separarea față de ea ar fi esențială pentru disciplina și cultul pure.
Behmeniștii thumb|upright|Portret idealizat al lui Böhme din (1730) Mișcarea religioasă behmenistă a început în Europa continentală și și-a extras ideile din scrierile lui Jakob Böhme (Behmen fiind una din adaptările numelui lui folosite în Anglia), un și teosof german, care susținea că a primit revelație divină.. În deceniul anilor 1640, lucrările lui au apărut în Anglia, și în jurul lor s-au adunat behmeniștii englezi. În cele din urmă, o parte din ei au aderat la quakeri.
Scrierile lui Böhme priveau în principal natura păcatului, răului și . Consistent cu teologia luterană, Böhme credea că omenirea decăzuse din harul divin într-o stare de păcat și suferință, și că printre forțele răului se numărau îngeri căzuți care se răzvrătiseră împotriva lui Dumnezeu, și, mai târziu, că scopul lui Dumnezeu este readucerea lumii în harul lui. În unele feluri însă, credințele behmeniste deviau semnificativ de la credințele tradiționale luterane. De exemplu, Böhme respingea conceptele de și .
Browniștii Pe la 1580, devenise liderul mișcării pentru o formă congregațională de organizare a Bisericii Anglicane și au încercat să înființeze o biserică separată la Norwich, Norfolk, Anglia. El a fost arestat, dar eliberat apoi la sfatul rudei sale, William Cecil. Browne și adepții lui s-au mutat la Middelburg în Țările de Jos în 1581. De acolo, a revenit în Anglia în 1585 și a reintrat în Biserica Anglicană, fiind angajat ca director de școală și preot paroh.
Căutătorii (în ) nu erau un cult sau o sectă distinctă, ci în schimb formau o societate religioasă slab închegată. Ca și alte grupări disidente protestante, ei credeau că Biserica Romano-Catolică este coruptă, și că, în urma descendenței comune, la fel este și Biserica Anglicană.
Căutătorii considerau că toate bisericile și cultele sunt în eroare, și că doar o nouă biserică întemeiată de Hristos la întoarcerea lui poate deține harul și puterea de a le schimba. Așteptarea acestui eveniment se regăsește în practicile lor. De exemplu, seekerii țineau adunări în liniște, spre deosebire de slujbele religioase mai programate, și ca atare nu aveau clerici sau ierarhie religioasă. În timpul acestor adunări, ei așteptau în liniște și vorbeau doar dacă simțeau că Dumnezeu le dă inspirația să o facă. Căutătorii defineau eficiența formelor externe de religie, cum ar fi tainele, botezul cu apă și scripturile ca mijloace de mântuire. Mulți dintre ei au devenit mai târziu quakeri, convinși fiind de predicile lui și ale altor prieteni de la începutul mișcării.
Entuziaștii Mai multe secte protestante din secolele al XVI-lea și al XVII-lea se numeau „entuziaști”. În anii ce au urmat Revoluției Glorioase, „entuziasmul” era un termen peiorativ britanic pentru militantismul public al oricărei cauze politice sau religioase, al cărui sens se apropie mai mult de cel de „fanatism”. Acest „entuziasm” era considerat cauza Războiului Civil Englez cu atrocitățile pe care le-a adus, și astfel era un păcat social să amintești altora de război practicând „entuziasmul”. De-a lungul secolului al XVIII-lea, metodiști cu mare popularitate, ca John Wesley și , au fost acuzați de entuziasm orb, acuzație împotriva căruia s-au apărat făcând distincția între fanatism și „credința din inimă”.
Familiștii („Familia Iubirii”, sau „familiștii”) erau o sectă religioasă inițiată în Europa continentală în secolul al XVI-lea. Membrii acestui grup religios erau adepți devotați ai misticului olandez . Familiștii credeau că Niclaes este singura persoană care știe cu adevărat să ajungă la o stare de perfecțiune, iar textele lui au atras adepți în Germania, Franța și Anglia.
Familiștii erau secretoși și se fereau de străini. De exemplu, le doreau moartea tuturor celor din afara Familiei Iubirii, iar recăsătorirea după moartea unuia dintre soți era admisă doar între bărbați și femei ai aceleiași congregații familiste. Mai mult, ei nu-și discutau ideile și opiniile cu oameni din afară și căutau să rămână neobservați de membrii obișnuiți ai societății: ei tindeau să fie membri ai unei biserici oficiale, pentru a nu atrage bănuieli și manifestau respect față de autorități.
Grupul a fost considerat eretic în Anglia secolului al XVI-lea. Printre credințele lor se numărau cea că a existat o vreme înainte de Adam și Eva; că paradisul și infernul sunt ambele prezente pe Pământ; și că toate erau guvernate de natură și nu direct de Dumnezeu. Familiștii au continuat să existe până pe la jumătatea secolului al XVII-lea, când au fost absorbiți în mișcarea quakerilor.
Frații de la Plymouth Frații de la Plymouth își au originea în Dublin în 1827.
Grindletonienii Grindletonienii erau oameni acuzați de antimonianism extrem. Într-o predică ținută la pe , și publicată sub titlul „The White Wolfe” în 1627, Stephen Denison, pastorul bisericii din Londra, i-a acuzat pe «familiștii Gringltonieni [sic]» de nouă aspecte ale unei tendințe . Acestea sunt repetate din Denison de în 1645 și de în 1655. În 1635, , vicar la în North Yorkshire, a fost acuzat în fața unei instanțe bisericești că ar fi Grindletonian, și, simultan, în New England, credea că ar fi și ea. Ultimul Grindletonian cunoscut a murit prin anii 1680.
Levellers („nivelatorii”) erau o mișcare politică din timpul Războiului Civil Englez, care punea accent pe suveranitate populară, extinderea dreptului de vot, egalitate în fața legii și . Ei tindeau să adere la o noțiune de „drepturi naturale” care ar fi fost încălcată de tabăra regalistă în timpul războaielor civile. La din 1647, colonelul a apărat drepturile naturale ca ceva ce vine din legea lui Dumnezeu exprimată în Biblie.
Muggletonienii , denumiți după , erau o mică mișcarea creștină protestantă inițiată în 1651 când doi croitori din Londra s-au declarat ultimii profeți anticipați în Apocalipsă. Grupul a crescut din și s-a opus quakerilor. Printre credințele muggletonienilor se numărau ostilitatea față de rațiunea filosofică, înțelegerea scripturală a felului cum funcționează universul, și credința că Dumnezeu a apărut direct pe Pământ sub forma lui Isus. În consecință, o altă credință a lor era că Dumnezeu nu este atent la evenimentele cotidiene de pe Pământ și că, în general, nu mai intervine decât pentru a aduce sfârșitul lumii.
Muggletonienii evitau toate formele de venerație și de predică, și, în trecut, se întâlneau doar pentru discuții și socializare între membri. Mișcarea era egalitaristă, apolitică și pacifistă, și evita cu hotărâre . Membrii ei au dobândit o anume notorietate publică, blestemându-i pe cei care le vorbeau de rău credința.
Puritanii