Bonifacio, Corse-du-Sud

Bonifacio este o comună franceză, situată în departamentul Corse-du-Sud, pe insula Corsica.

Geografie [{ "type": "ExternalData", "service": "geoline", "ids": "Q1075351", "properties": { "fill": "#fc3", "stroke": "#ac6600" }}, { "type": "ExternalData", "service": "geoline", "ids": "Q1344620", "properties": { "fill": "#fc3", "stroke": "#ac6600" }}]

Bonifacio, situată în extremitatea sudică a insulei Corsica, este cea mai meridională comună a Franței metropolitane.

La sud, separă Corsica de insula italiană Sardinia.

Aceasta constituie, după Porto-Vecchio, a doua aglomerare urbană din extremul sud al Corsicii, care se întinde de la Bonifacio până la Sari-Solenzara la nord și Monacia-d'Aullène la vest, trecând prin Figari și aeroportul său.

Comune limitrofe

Geologie și relief Încă din 1833, terenurile neogene din Bonifacio au fost semnalate de J. Reynaud într-o notă publicată în Mémoires de la Société géologique de France (nr. 20). „Vârsta straturilor din Bonifacio corespunde, foarte probabil, calcarului de tip moellon din sud și molasei de Martigues, de Cucuron și de Saint-Paul-Trois-Châteaux”. În 1886, insula neogenă din Bonifacio a fost studiată cu atenție de Pérou (nr. 114), care a oferit următoarea descriere:

Sedimentele din Neogen ale localității Bonifacio formează la extremitatea sudică a insulei Corsica un platou situat la o altitudine cuprinsă între 60 și 80 metri, cu o suprafață de 60 km², care se sprijină pe un sol integral granitic. Marea a erodat și a subminat puternic la bază acest imens bloc; construcțiile ridicate pe marginea falezelor „dau impresia unei prăbușiri iminente, deși o astfel de stare de fapt durează de secole și nu tulbură cu nimic liniștea locuitorilor”. Suprafața acestui platou este fragmentată de fisuri și văi mici, care o transformă într-o masă mamelonară cu ridicături ce ating altitudinea de 80 metri. Faleza dominată de farul din Capo Pertusato cuprinde în principal moloase pietroase și calcare albe.

Sedimentele neogene din Bonifacio cuprind șapte straturi cu fosile identificate, care sunt, de sus în jos: Din : 7 - calcare destul de moi, cenușii; 6 - calcare albe subcretoase; 5 - calcare dure, gălbui sau de un gri-alb; Din Burdigalian: 4 - marne sau marno-calcare; 3 - calcare verzui și marne nisipoase, gri, ocru, uneori cu granule de granit, unde fosilele sunt numeroase; 2 - calcare sau marno-calcare; 1 - straturi de prundis, pietriș și nisip.

Hidrografia și apele subterane Strâmtoarea Bonifacio este cunoscută pentru hidrodinamismul său violent și prezența unui ecosistem marin bogat și complex, gestionat de o rezervație internațională.

Climat și vegetație Climatul este clasificat drept Csa în clasificarea Köppen și Geiger.

Deoarece localitatea Bonifacio este situată pe un substrat calcaros și datorită poziției sale geografice, aceasta beneficiază de o biodiversitate excepțională. Sunt prezente numeroase specii endemice sau specifice insulei Sardinia.

Urbanism Tipologie La 1 ianuarie 2024, Bonifacio este categorisită drept târg rural, conform noii grile comunale de densitate cu șapte niveluri definită de Insee (Institutul Național de Statistică și Studii Economice din Franța) în 2022. Aceasta aparține unității urbane Bonifacio, o unitate urbană monocomunală ce constituie un oraș izolat. În plus, comuna se află în afara zonei metropolitane a orașelor.

Comuna, mărginită de Marea Mediterană, este, de asemenea, o comună litorală în sensul legii din 3 ianuarie 1986, cunoscută sub numele de legea litoralului. Dispoziții urbanistice specifice se aplică aici pentru a proteja spațiile naturale, siturile, peisajele și echilibrul ecologic al litoralului, cum ar fi, de exemplu, principiul interdicției de construire în afara zonelor urbanizate pe fâșia litorală de 100 de metri sau mai mult, dacă planul local de urbanism prevede acest lucru.

Ocuparea terenurilor Ocuparea terenurilor în comună, așa cum reiese din baza de date europeană de ocupare biofizică a solurilor Corine Land Cover (CLC), este marcată de importanța pădurilor și a mediilor seminaturale (86% în 2018), totuși în scădere față de 1990 (88,7%). Repartizarea detaliată în 2018 este următoarea: medii cu vegetație arbustivă și/sau erbacee (63,6%), spații deschise, fără sau cu puțină vegetație (22%), zone agricole eterogene (10,3%), zone urbanizate (1,4%), spații verzi artificializate, neagricole (0,9%), pajiști (0,5%), ape maritime (0,5%), păduri (0,4%), zone industriale sau comerciale și rețele de comunicații (0,2%), mine, depozite de deșeuri și șantiere (0,1%). Evoluția ocupării terenurilor în comună și a infrastructurilor sale poate fi observată pe diferitele reprezentări cartografice ale teritoriului: harta Cassini (secolul XVIII), harta de stat-major (1820-1866) și hărțile sau fotografiile aeriene ale IGN pentru perioada actuală (1950 până în prezent).

thumb|600px|centre|Harta infrastructurii și utilizării terenului a comunei în 2018 (CLC).

Căi de comunicație și transporturi Acces rutier Orașul se află la o distanță rutieră de: 18 km de Figari, 28 km de Porto-Vecchio, 49 km de Conca, 51 km de Sartène, 63 km de Propriano, 98 km de Aléria, 129 km de Cervione, 130 km de Ajaccio, 145 km de Corte, 170 km de Bastia, 171 km de Vico, 180 km de Saint-Florent, 206 km de l'Île-Rousse, 210 km de Rogliano, 230 km de Calvi.

Porturi Portul Bonifacio, un mic port de agrement și pescuit, însă companiile maritime regulate de pe continent deservesc portul din Porto-Vecchio, dotat cu un port comercial și o gară maritimă.

Feribotul „Giraglia” al liniei Moby Line deservește insula Sardinia de la un debarcader rezemat de faleză.

Transporturi aeriene Cel mai apropiat aeroport este aeroportul Figari-Sud-Corse (la 18 km spre nord).

Toponimie Bonifacio se numea în vechime Calcosalto. Își trage numele de la Bonifaciu al II-lea, marchiz de Toscana.

Anterior, era menționată la extremul sud al insulei Corsica o cetate antică numită „Pallae”, al cărei nume s-a păstrat pentru a desemna strâmtoarea dintre Corsica și Sardinia și zona rurală din jurul Bonifacio (aceasta din urmă este numită astăzi „Piali”).

În limba corsicană, comuna se numește [buniˈvad͡zju] și se scrie Bunifaziu.

În bonifaciană, dialect ligurian, acesta se scrie Bunifazziu.

Istorie

Originea orașului actual Bonifacio nu este cunoscută cu precizie, dar date aproximative indică refondarea sa între 828 și 833 de către Bonifaciu al II-lea de Toscana, care i-a dat numele actual. Istoria atestată a Bonifacio începe în 1195, însă orașul a fost colonizat de genovezi, care au impus localității modificări militare structurale importante (și care au creat citadela actuală).

Ca toate porturile comerciale, istoria sa a fost relativ zbuciumată, în special din cauza unui conflict războinic între Pisa și Genova, aceste două republici disputându-și cu îndârjire citadela, care era o verigă strategică militară și un complex portuar fără egal în Corsica. Într-o primă etapă, Pisa a fost stăpâna locurilor până la sfârșitul secolului al XII-lea.

Regele Alfonso al V-lea al Aragonului a menținut în 1420 un asediu timp de cinci luni înainte de a depune armele în fața cetății de neatins care era Bonifacio.

Bonifacio a suferit de-a lungul secolelor multiple atacuri; dar cel mai teribil a fost cel al ciumei care, în 1528, a provocat peste 4 300 de morți în cetatea care la acea vreme număra 5 000 de locuitori. Zidurile de apărare inexpugnabile s-au dovedit inutile în fața acestui flagel. Capela Saint-Roch, de la intrarea în oraș, rămâne o mărturie a sfârșitului acestei perioade întunecate. Acolo are loc și astăzi o procesiune care amintește că în acest loc a murit ultimul locuitor din Bonifacio atins de boală, înainte de sfârșitul epidemiei.

În 1553, încă foarte slăbit după trecerea ciumei, Bonifacio a suferit un nou atac și a trebuit să se predea lui , un fost corsar turc despre care se spune că ar fi fost trimis de mareșalul des Thermes. Orașul asediat a capitulat pentru prima dată și a fost jefuit.

Regele Francisc I al Franței a luat în posesie un oraș distrus și depopulat pe care francezii au început să îl reconstruiască, dar care, în temeiul tratatului de pace încheiat în 1559, a fost restituit Republicii Genova.

Preistorie Situl era deja ocupat încă din Neolitic, după cum o demonstrează descoperirile arheologilor François de Lanfranchi și Michel Claude Weiss, realizate în 1972 în groapa numită Araguina, de la intrarea în oraș[Note 2]. Scheletul unei femei, Doamna din Bonifacio, a fost datat între 6500 și 7000 înainte de Hristos.

Alte săpături arheologice, conduse de-a lungul litoralului și în hinterland, arată că golful a fost ocupat încă din epoca neolitică (5000 până la 2500 î.Hr.).

Antichitate Conform lui Ptolemeu, sudul insulei era ocupat de poporul subasanilor (Subasani); acest teritoriu cuprindea Alista și Pallas, împreună cu porturile Favonius și Syracusanus. Pallas sau Palla (Var. Pallas, Palas, Palmas, Plenas.), punctul terminus al itinerarului lui Antoninus, este identificat, pe bună dreptate, de majoritatea geografilor cu Bonifacio. Itinerarul maritim al lui Antoninus, întocmit probabil în secolul al IV-lea al erei noastre, numește fretum Gallicum strâmtoarea care separă Corsica de Sardinia și menționează drumul roman care pornea de la Mariana și se termina la Palla. Deși nu citează Palla, Ptolemeu vorbește despre Pitanus, aflat la sud de Figari și la nord de Bonifacio (Palla), care nu poate fi decât pârâul Ventilegne.

Odată cu Imperiul Roman, pacea favorizează schimburile între orașele maritime. Adăpost pentru flotele comerciale, portul devine și o bază comercială între Sardinia apropiată și Corsica, în cadrul provinciei romane Sardinia-Corsica. Urbanizarea portului se adaptează dezvoltării, necesitând numirea unui praeses, altfel spus un prefect, pentru administrarea sa.

Evul Mediu

În 809, analistul de la Saint-Bertin relatează că sarazinii, plecați din Spania, invadează Corsica și că, într-o sâmbătă de Paști, au distrus un oraș întreg și i-au luat locuitorii, lăsând în urmă doar câțiva bătrâni, printre care se afla și episcopul. În 825, împăratul Ludovic cel Pios îl trimite în Corsica pe fiul său, Lothar, apoi pe Bonifaciu al II-lea de Toscana pentru a-i alunga pe pirații mauri. În 832, Bonifaciu al II-lea de Toscana fortifică sau construiește un castel în locul numit Calcosalto, care ia numele de Bonifacio. În 1012, Guillaume Malaspina, marchiz de Massa, pe care unii autori îl consideră descendent al lui Obert Opizzo, marchiz de Toscana, debarcă în Corsica la instigarea Papei Benedict al VIII-lea pentru a-i alunga pe sarazini și pentru a-i supune pe nobili. În 1014, are loc înfrângerea regelui Abu Hosein Mogehid și sfârșitul ocupației sarazine, aceștia fiind bătuți definitiv de coaliția flotelor din Pisa și Veneția, comandate de Guillaume Malaspina, marchiz de Liguria, general al galerelor pontificale. În 1070, se înregistrează o scurtă prezență la Bonifacio a genovezilor, care acționează acolo ca împrumutători. În 1073, Matilda de Toscana, contesă de Corsica, își donează statele din Corsica Bisericii, iar Grigore al VII-lea ratifică donația. Un legat pontifical este numit pentru a administra civil Corsica. În 1077, Grigore al VII-lea încredințează administrarea insulei episcopului de Pisa.

Rivalitatea dintre Genova și Pisa În 1091, pisanii îl înlătură pe legat și iau în posesie Corsica. În 1095, legatul Dagobert asistă la adunarea de la Notre-Dame-du-Puy în Auvergne. În 1133, pe 19 martie, papa Inocențiu al II-lea ridică orașul Genova la rangul de arhiepiscopie, de care face să depindă episcopiile corsicane Mariana, Nebbiu și Accia, în timp ce cele din Aléria, Sagone și Ajaccio depind de arhiepiscopia din Pisa. El încearcă astfel să mențină un echilibru între influențele celor două republici și să instaureze pacea. În 1134, galerele pisane și genoveze se confruntă în întreaga Corsica.