miniatura|Câmpuri petroliere terestre din Azerbaidjan miniatura|Câmpuri petroliere terestre din Azerbaidjan Compania Petrolieră de Stat a Republicii Azerbaidjan (SOCAR), o companie națională de petrol și gaze deținută integral de stat, cu sediul la Baku, reprezintă o sursă majoră de venit pentru guvernul Azerbaidjanului. Compania este administrată în mod opac prin rețele complexe de contracte și intermediari, despre care organizațiile neguvernamentale de monitorizare și alții afirmă că au direcționat venituri către elitele conducătoare ale țării.
Istoria timpurie miniatura|Rafinărie de petrol din Baku, circa 1912 Există dovezi privind utilizarea petrolului în comerț încă din secolele al III-lea și al IV-lea. Informații despre producția de petrol pe peninsula Apșeron pot fi găsite în manuscrisele multor autori arabi și persani.
Următorul paragraf din relatările celebrului călător Marco Polo „Il Milione” este considerat a fi o referire la petrolul din Baku:„În apropierea graniței georgiene există un izvor din care țâșnește un șuvoi de petrol, în asemenea abundență încât o sută de nave pot încărca acolo deodată. Acest petrol nu este bun pentru a fi consumat; însă este bun pentru ardere și ca unguent pentru oameni și cămile afectați de mâncărimi sau râie. Oamenii vin de la mari depărtări pentru a lua acest petrol, iar în întreaga vecinătate nu se arde alt petrol decât acesta.”The Travels of Marco Polo. O inscripție din 1593 din comemorează un puț săpat manual, cu o adâncime de 35 m. dreapta|miniatura|Producția istorică de petrol Omul de știință și călătorul turc Evliya Çelebi (1611–1683) a relatat că „fortăreața Baku era înconjurată de 500 de puțuri, din care era produs petrol rafinat acid alb și negru”.
În 1636, diplomatul și călătorul german (1603–1671, „Ölschläger”, adesea transcris ca „Adam Oleary Elshleger”) a oferit o descriere a 30 de puțuri petroliere din Baku și a remarcat că unele dintre acestea erau erupții de petrol.
Prima descriere detaliată a industriei petroliere din Baku a fost realizată de , secretar al Ambasadei Suediei în Persia (Iran), în 1683. În notițele sale, el confirmă existența unor locuri în care gazul natural se degajă la suprafață. Kaempfer descrie „stepele în flăcări” astfel: „…constituia o priveliște deosebită și minunată, căci unele dintre fisuri ardeau cu flăcări mari, altele cu flăcări mai mici, permițând oricui să se apropie; altele emanau fum sau, în orice caz, o evaporare minim perceptibilă care răspândea un miros greu și respingător de petrol. Ocupa un teritoriu de 88 de pași în lungime și 26 în lățime.”
Multe relatări europene din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea despre Caucaz fac referire la Templul Focului din Baku, din raionul , unde focul era alimentat de gaz natural provenit dintr-o cavernă aflată sub sit.
Perioada pre-revoluționară dreapta|miniatura|Primele câmpuri petroliere din Bibiheybət, la periferia orașului Baku În 1803, Haji Kasimbey Mansurbekov a început prima extracție de petrol submarină din lume, din două puțuri aflate în golful Bibi-Heybat, la 18 m și 30 m de țărm, ulterior distruse de o furtună puternică în 1825. Metodele de extracție a petrolului erau primitive, constând în principal în puțuri puțin adânci săpate manual.
În 1806, Imperiul Rus a ocupat Hanatul Baku și a preluat producția sa de petrol ca întreprindere de stat, aproximativ 120 de puțuri producând circa 200.000 de puduri de petrol anual. Ulterior, au fost acordate unor persoane contracte exclusive pe 3-4 ani pentru producerea petrolului, creând sistemul de arendă persan otkupchina.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, monopolul greoi al otkupschinei și cererea stagnantă au făcut ca producția anuală de petrol să rămână neschimbată la 250–300 de puduri (4–5 mii de tone). În 1813, numărul puțurilor productive era de 116; apoi 125 în 1825; 120 în 1850; și 218 în 1860. În 1842, Camera Caspică a Ministerului Proprietății de Stat al Rusiei a raportat 136 de puțuri în jurul Absheronului, producând 3.760 metri cubi (23.600 bbl) pe an, exportați în Persia pentru iluminat, precum și pentru unguente și remedii tradiționale. Contractanții otkupschinei aveau puține stimulente pentru a crește producția de petrol sau pentru a îmbunătăți metodele de foraj. Petrolul infiltrat era scos cu găleata din puțuri puțin adânci săpate manual, transportat cu arbosuri (căruțe trase de cai care transportau 2 butoaie) până la țărmul golfului Baku, unde kerosenul era distilat în instalații deschise, iar apoi transportat cu navele peste Marea Caspică și fluviul Volga către piețele rusești, în special Sankt Petersburg.
În 1837, inginerul rus Nikolay Voskoboynikov (1801–1860) a construit o fabrică de distilare a petrolului în Balaxani. În 1844, el a propus forarea pentru petrol, în locul săpării manuale, propunere susținută de Vasily Semyonov (1801–1863) într-un raport guvernamental privind regiunea Baku. În 1845, guvernatorul Caucazului, Marele Duce Mikhail Vorontsov (1782–1856), a autorizat fonduri pentru proiectul de forare. În 1846, inginerul Nikolay Matveyevich Alekseev a utilizat un burghiu cu percuție pentru a săpa un puț cu adâncimea de 21 m, descoperind petrol la Bibiheybət. Abia în 1859 „colonelul” a descoperit petrol pe teritoriul american pentru prima dată.Ian Cummins, John Beasant. Shell shock: the secrets and spin of an oil giant. Mainstream, 2005. , 9781840189414, p. 50 În primele etape ale forajului, cea mai mare parte a producției provenea din erupții de petrol, un proces foarte neeconomic și dăunător mediului, însă, pe măsură ce echipamentele s-au îmbunătățit, ponderea producției provenite din erupții necontrolate a scăzut. În 1887, erupțiile necontrolate reprezentau 42% din petrolul extras, dar până în 1890 acest procent a scăzut la 10,5%.
O mică industrie petrochimică a apărut în jurul orașului Baku, pe măsură ce cererea de kerosen a crescut puternic la nivel local. Vasily Kokorev, Peter Gubonin și baronul german N.E. Tornow au construit prima fabrică de kerosen în Surakhany. Fabrica producea kerosen din „kir”, o substanță asemănătoare asfaltului. În 1859, N.I. Vitte, farmacist din Tiflis, a construit a doua fabrică de producere a parafinei, pe insula Pirallahi.
În 1871, Ivan Mirzoev, un armean de origine care era atunci monopolist otkupchina, a construit prima sondă petrolieră din lemn, urmată de o alta în anul următor. Mecanismul de forare utiliza un braț de balans, un troliu și o pompă manuală.
În 1873, o nouă lege a înlocuit monopolul contractual otkupchina cu un sistem de arendă pe termen lung și a eliminat acciza pe kerosen în 1877.
Robert Nobel a sosit la Baku în martie 1873, unde a achiziționat o rafinărie de petrol, iar în 1875 a cumpărat o mare parte din câmpul petrolier Balakhani, unde a construit o nouă rafinărie. Compania Nobel Brothers Petroleum Production Company a fost fondată în 1877, urmată de Branobel în 1879. Aceștia au adăugat infrastructură, inclusiv primul sistem de conducte din Rusia în 1877, stații de pompare, depozite de stocare, vagoane-cisternă feroviare și primul petrolier, Zoroaster. În 1881, au introdus distilarea continuă cu instalații multiple, iar în 1885 l-au angajat pe Hjalmar Sjögren ca geolog al companiei. Frații Nobel au construit Villa Petrolea ca oraș-companie, cu apartamente, case, școli și biblioteci, în timp ce angajaților li se oferea participare la profit și educație gratuită.
Asociația Petrolieră din Baku a fost formată în 1884 pentru a reprezenta interesele industriei locale de rafinare, având ca scop prevenirea exportului de țiței. O conductă majoră de kerosen a fost construită între 1897 și 1907, conectând Baku de Batum. Baronii producției petroliere din Baku și-au înființat propria organizație, Consiliul Congresului Extractorilor de Petrol, care a sponsorizat revista Neftyanoe Delo (Afacerea petrolieră), precum și o bibliotecă, o școală, un spital și o farmacie. Timp de șase ani, Consiliul a fost condus de Ludvig Nobel.
Industria petrolieră a transformat Baku într-un oraș modern. Au fost înființate instituții administrative, sociale și municipale pentru a planifica și realiza iluminatul orașului, drumurile, străzile, clădirile, stațiile telefonice și tramvaiele trase de cai. Au fost amenajate grădini și parcuri, iar hoteluri, cazinouri și magazine de lux au fost deschise.
După reformă, drepturile de exploatare a câmpurilor petroliere au fost limitate la companii înregistrate în Rusia, însă în 1898 companiile străine au fost admise la licitațiile anuale pentru drepturile de explorare și exploatare a câmpurilor petroliere. Între 1898 și 1903, firmele petroliere britanice au investit 60 de milioane de ruble. Armenii de origine etnică au intrat, de asemenea, în industrie, fiind raportat că administrau aproape o treime din industria petrolieră a regiunii până în 1900.
Producția de petrol dreapta|miniatura|Puțuri petroliere în Baku, Azerbaidjan, „Unde plouă cu petrol”, cca. 1909 Între 1898 și 1901, Baku a produs mai mult petrol decât Statele Unite. Până în 1901, jumătate din petrolul mondial era produs de cele 1.900 de puțuri situate pe o suprafață de 6 mile pătrate.
În 1898, au fost produse aproximativ 8 milioane de tone de petrol, 160.000 de barili (25.000 m3) pe zi. Până în 1901, Baku producea mai mult de jumătate din petrolul mondial, 11 milioane de tone sau 212.000 de barili (33.700 m3) pe zi, reprezentând 55% din întreaga producție de petrol a Rusiei, iar 1,2 milioane de tone de kerosen din Baku erau, de asemenea, vândute în străinătate.
Principalele localități producătoare de petrol erau Sabunchy, Surakhany și Bibi-Heybat. Până la începutul secolului al XX-lea, regiunea Sabunchi producea 35% din petrolul din Baku, iar regiunea Bibi-Heybat producea 28%, urmate de regiunile Romany și Balakhany.
Capitalul străin domina industria petrolieră a Rusiei prerevoluționare. În ajunul Primului Război Mondial, trei companii (Russian General Oil Company, Royal Dutch Shell și Nobel Brothers) dețineau 86% din capitalul social și controlau 60% din producția de petrol. În 1903, douăsprezece companii engleze, cu un capital de 60 de milioane de ruble, funcționau în regiunea Baku. În 1912, compania anglo-olandeză Shell a obținut 80% din acțiunile Societății Caspiano–Marea Neagră „Mazut”, care aparținuse anterior De Rothschild Frères. Alte firme britanice au achiziționat operațiuni petroliere de la Hajji Zeynalabdin Taghiyev.
Baronii petrolieri locali și companiile petroliere străine
Branobel Operating Company – cel mai mare producător individual de petrol din Azerbaidjan, cu 25.000 bbl/zi în 1914. Cel mai mare rafinator și transportator de petrol, precum și comerciant de kerosen din Europa. Piețele din Franța, Turcia, Grecia și Germania erau aprovizionate integral cu kerosen și alte produse fabricate de Nobel. De Rothschild Frères – activități de comerț și transport maritim în asociere cu Shell. Deținea a doua cea mai mare flotă de petroliere din Marea Caspică, după Nobeli. Alexander Mantashev – magnat petrolier ruso-armean, proprietarul celei de-a treia mari companii petroliere din Baku, A.I. Mantashev & Co., până în 1904. Calouste Gulbenkian – magnat petrolier britanico-armean, supranumit „Domnul Cinci la Sută”. A aranjat fuziunea dintre Royal Dutch Petroleum Company și „Shell” Transport and Trading Company Ltd., devenind un acționar major al noii companii formate, Royal Dutch Shell. Royal Dutch Shell – a acționat prin companii asociate: Caspian Black Sea Society Caucasus, S.M. Shibayev and Co. Consorțiul condus de Shell producea o cincime din producția Rusiei până în 1914, respectiv 15.000 bbl/zi în 1914. Zeynalabdin Taghiyev – petrol, textile și pescuit. Compania sa producea 1.900 de barili pe zi (300 m3/zi) în 1887 și ocupa locul al patrulea în activitatea de rafinare.Mir-Babayev Aga Musa Nagiyev – petrol și imobiliare. Al doilea cel mai mare producător de petrol din Azerbaidjan și cel mai mare producător autohton. Murtuza Mukhtarov – servicii de foraj petrolier.