miniatura|Descrierea de pe site-ul British Museum: „Palicari albanezi în urmărirea unui inamic; trei siluete, cu altele în spate, urcă o potecă stâncoasă, deplasându-se spre stânga, purtând puști pe umeri și îmbrăcați cu jachete din piele de oaie și fuste plisate; pe fundal, un peisaj muntos. Acuarelă peste desen în grafit.” Comentariul curatorului British Museum: „Acest desen a fost realizat în timpul călătoriilor lui Cockerell în estul Mediteranei, în anii 1813-1814. A fost gravat de F. C. Lewis ca planșă în lucrarea Rev. Thomas Smart Hughes, «Travels in Sicily, Greece and Albania», 1820.” Sulioții au fost o comunitate tribală creștin-ortodoxă de origine albaneză din regiunea Suli, în Epir, activă între secolul al XVI-lea și începutul secolului al XIX-lea, care, prin participarea la Războiul de Independență al Greciei, a ajuns să se identifice cu națiunea greacă. Ei proveneau din clanuri albaneze stabilite în zonele montane din Thesprotia în Evul Mediu târziu și au format o confederație autonomă ce domina numeroase sate din regiunile muntoase ale Epirului, unde au rezistat timp îndelungat stăpânirii otomane.
La apogeul puterii lor, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, confederația suliotă ar fi avut până la 4.500 de locuitori. După revoluție, mulți dintre ei au migrat în Grecia recent independentă, unde s-au asimilat populației grecești. Sulioții aparțineau jurisdicției Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Ei vorbeau un dialect suliot al limbii albaneze și învățau greaca prin contactul cu populațiile elenofone. Comunitatea este cunoscută pentru abilitățile sale militare, pentru rezistența inițială față de conducătorul otoman de origine albaneză Ali Pașa, precum și pentru alianța ulterioară cu acesta, în momentul revoltei sale împotriva Porții Otomane, în încercarea eșuată de a crea un stat independent. Ulterior, sulioții au contribuit la cauza greacă în războiul revoluționar împotriva Imperiului Otoman, sub conducerea unor lideri precum Markos Botsaris și Kitsos Tzavelas.NGL Hammond: Epirus: the Geography, the Ancient Remains, the History and Topography of Epirus and Adjacent Areas. Clarendon P., 1967, p. 24: "...they all fought equally well and none better than the Albanian-speaking Suliotes in Greek Epirus of whom Byron sang."
Prima mențiune istorică a activității rebele din Suli datează din 1685. În secolul al XVIII-lea, sulioții și-au extins zona de influență, însă după ce Ali Pașa a devenit conducător otoman al regiunii în 1789, a lansat mai multe expediții împotriva Suliului. Superioritatea numerică a trupelor sale nu a fost însă suficientă pentru a-i înfrânge. Asediul s-a intensificat începând cu anul 1800, iar în decembrie 1803, sulioții au încheiat un armistițiu, acceptând să-și părăsească patria; majoritatea au fost exilați în Insulele Ionice. La 4 decembrie 1820, Ali Pașa a format o coaliție antiotomană la care s-au alăturat sulioții, contribuind cu aproximativ 3.000 de soldați, atrași atât de promisiunea întoarcerii pe pământul lor, cât și de originea lor albaneză comună. După înfrângerea lui Ali Pașa și izbucnirea Războiului de Independență al Greciei, sulioții s-au aflat printre primele comunități care s-au ridicat împotriva otomanilor. După obținerea independenței, ei s-au stabilit în diferite zone ale statului grec nou-format și s-au asimilat poporului grec, mulți dintre ei ocupând poziții înalte în guvern, inclusiv funcția de prim-ministru. Membrii diasporei suliote au continuat să participe la lupte pentru incorporarea orașului Suli în Grecia, cum au fost revolta din 1854 și Războaiele Balcanice (1912–1913), contribuind astfel la încheierea dominației otomane în 1913.
Geografie miniatura|Pictură a regiunii Suli
Etimologie Sulioții (; ) și-au luat numele de la satul Suli (greacă modernă: Σούλι; albaneză: Suli), o așezare situată pe un deal în Thesprotia contemporană, Grecia. Treptat, numele Suli a ajuns să desemneze întreaga regiune, care cuprinde cele patru așezări principale suliote: Suli, Avariko, Kiafa și Samoniva. Denumirea regiunii Suli nu apare în surse înainte de secolul al XVIII-lea. François Pouqueville, călător, istoric și consul francez la Ioannina, precum și alți contemporani ai săi, au emis teoria că zona ar fi corespondentă vechii Selaida grecești, iar locuitorii săi moderni ar fi descendenți ai Selloi, un trib grec antic din regiune. Această ipoteză a fost influențată de romantismul european și de interesul ideologic pentru trecutul antic. În istoriografie, ea a avut puțină susținere și a fost respinsă încă de la publicarea lucrării Istoria Suli (1815) de Christoforos Perraivos.
Originea toponimului Suli rămâne incertă. Perraivos a susținut că numele provine de la un oficial otoman din regiune, ucis într-o luptă cu sulioții, care ar fi dat numele satului. În istoriografia modernă, această teorie este considerată un mit menit să conecteze denumirea localității cu narațiunea luptelor sulioților împotriva autorităților otomane și a fost respinsă, deoarece ar presupune că locuitorii nu aveau un nume pentru satul și regiunea lor înainte de moartea vreunui oficial. Fourikis (1934) a sugerat chiar că Perraivos ar fi inventat această explicație.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Labridis a propus că Suli ar putea deriva de la unul dintre primii lideri ai clanului albanez geamid stabiliți în zonă, după obiceiul de a da satului numele fondatorului. Fourikis a respins însă originea dintr-un nume personal și a avansat ideea că termenul provine din cuvântul albanez „sul”, care înseamnă „vârf de munte” și se întâlnește ca toponim în alte regiuni populate de clanuri albaneze medievale. Acesta poate fi interpretat și ca „post de veghe” sau „punct de observație” și este cea mai acceptată teorie în istoriografia contemporană. Psimouli (2006) consideră etimologia lui Fourikis acceptabilă, dar respinge ideea că toponimul ar deriva din geomorfologia regiunii, deoarece niciuna dintre cele patru așezări ale tetrachori nu se află pe un vârf sau punct de belvedere, ci la altitudini de cel mult 600 m. El observă că, deși vârfurile din jur au toponime albaneze, niciunul nu a fost numit „sul” de clanurile care s-au stabilit acolo. Astfel, Psimouli propune că „Suli” sau „Siuli” ar putea fi un nume personal – prenumele sau cognomenul strămoșului grupului de imigranți albanezi – similar altor așezări precum Spata, Mazaraki sau Mazarakia, numele putând face referire metaforic și la înălțimea fondatorului. miniatura|Harta Suli realizată de William Martin Leake (1835)
Așezări Nucleul Suli era alcătuit din patru sate, cunoscute colectiv sub numele de Tetrachori: Suli (numit și Kakosouli), Avariko (Navariko), Kiafa și Samoniva. În timp, confederația s-a extins pentru a include încă șapte sate, numite Eptachori, care formau un inel defensiv exterior în caz de atac. Ambele grupuri de sate erau adesea desemnate colectiv drept Suli. În perioada de apogeu a puterii sulioților, în jurul anului 1800, liderii comunității estimau populația totală la aproximativ 20.000 de locuitori. Potrivit Vasso Psimouli, numărul real era de aproximativ 4.500 de persoane. Dintre aceștia, până la 1.250 locuiau în Eptachori, dintre care 500 erau înarmați, organizați în 18 clanuri, conform lui Perraivos. Ceilalți 3.250 de locuitori trăiau în Tetrachori, împărțiți în 31 de clanuri, și furnizau aproximativ 1.200 de oameni înarmați.
Mai multe sate din jur, care au devenit parte a confederației suliote între anii 50-66, erau cunoscute sub denumirea de Parasuli. Locuitorii acestor sate, numiți parasulioți, se puteau alătura sulioților în operațiuni militare, dar nu aveau reprezentare în guvernul confederației. În cazul în care se evidențiau prin vitejie sau realizări remarcabile în război, li se permitea să se stabilească în satele suliote și beneficiau de aceleași drepturi și obligații ca membrii Tetrachori sau Eptachori.
Istoria timpurie Majoritatea cercetătorilor consideră că primii locuitori ai Suliului s-au stabilit în zonă la mijlocul secolului al XVI-lea, organizându-se în grupuri de păstori. Aceștia proveneau din sudul Albaniei și din câmpiile din Thesprotia. Potrivit lui Vasso Psimouli, Suli a fost ales ca loc de așezare permanentă de un subgrup al uneia dintre cele două populații pastorale albaneze care au sosit în regiune, structurate în grupuri extinse de rudenie (în albaneză: fis), în contextul unui vid de putere rezultat după moartea lui Ștefan Uroș al IV-lea Dușan al Serbiei și al declinului demografic al populației agrare grecești cauzat de ciumă. Un grup de imigranți, clanul Mazreku, ar fi pătruns în zonă dinspre nord prin Vagenetia, iar celălalt grup dinspre sud prin Rogoi.
Călătorii și istorici de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea au remarcat că nucleul inițial de clanuri care a format comunitatea suliotă s-a extins treptat în alte așezări. George Finlay a notat că „Geamizii au rezervat numele suliote pentru 100 de familii care, prin virtutea nașterii, aparțineau castei militare Suli”, menționând că populația s-a mărit ulterior prin aderarea altor clanuri de imigranți. Sursele moderne indică însă că o creștere treptată a așezării de către familii și triburi de diferite origini este puțin probabilă, având în vedere lipsa de dovezi privind abandonarea satelor în secolul al XVII-lea, capacitatea limitată a pășunilor din Suli de a susține o populație suplimentară și caracterul închis al organizării tribale, care nu facilita integrarea masivă a străinilor.
Populația suliotă se afla în interiorul Thesprotiei și, pe tot parcursul secolului al XVI-lea, a rămas în mare parte ferită de epidemiile și evenimentele militare care afectau Epirul de coastă, ceea ce a favorizat o perioadă de creștere demografică în regiune. Clanurile suliote erau comunități pastorale, iar presiunea demografică, condițiile de mediu și lipsa pășunilor au generat treptat tensiuni sociale. În aceste condiții, multe clanuri s-au angajat în jafuri și raiduri, vizând atât alte clanuri suliote, cât și comunitățile țărănești vecine de câmpie, ca mijloc de supraviețuire. În secolul al XVIII-lea, raidurile, inițial ocazionale, au devenit o practică organizată și sistematică a clanurilor suliote, care atacau în mod regulat țăranii de câmpie. Scăderea prețului armelor în secolul al XVII-lea a facilitat achiziționarea acestora, iar poziția defensivă naturală a așezărilor suliote pe dealuri a împiedicat intervenția rapidă a autorităților otomane.
Societate miniatura|Vasilis Goudas, adjunctul lui Markos Botsaris, de Louis Dupré - 1827
Clanuri patrilineare Sulioții erau organizați în clanuri patriliniare, denumite în albaneză farë (singular fara, plural farat, „trib”). Apartenența la o fara era determinată exclusiv prin linia masculină. Un exemplu al acestei organizări este traducerea făcută de M. Botsaris a termenului grecesc genos, considerat echivalentul lui fara ca gjish, care în albaneză înseamnă „bunic”. Fiecare fara era formată din descendenții unui strămoș patrilinear comun, al cărui nume personal devenea numele de clan al întregii fara. Clanul era condus de un singur lider, care îl reprezenta în fața celorlalte clanuri și în deciziile comunității, deși acceptarea liderului era supusă negocierii interne și nu toți membrii îl recunoșteau necondiționat. Clanurile se împărțeau mai departe în frății, iar pe măsură ce o fara creștea numeric și își pierdea coeziunea, se ramifica, formând noi clanuri. Membrii fara beneficiau de privilegii privind așezarea în anumite sate și aveau dreptul de a utiliza în comun resurse naturale alocate clanului, precum izvoarele și pășunile. miniatura|Căpitan al sulioților albanezi - Robert Havell & Son, după Joseph Cartwright - 1822