Omul revoltat (în franceză ) este un eseu de dimensiunea unei cărți publicat în 1951 de Albert Camus, care tratează atât dezvoltarea metafizică, cât și pe cea istorică a revoltei și a revoluției în societăți, în special în Europa de Vest.
Examinând atât rebeliunea, cât și revolta, care pot fi văzute ca același fenomen în cadre personale și sociale, Camus analizează mai multe figuri și mișcări „contraculturale” din istoria gândirii și artei occidentale, remarcând importanța fiecăreia în dezvoltarea generală a gândirii și filozofiei revoluționare. El analizează scăderea importanței sociale a divinității, a regelui și a virtuții, precum și dezvoltarea nihilismului. Lucrarea poate fi considerată o continuare a eseului Mitul lui Sisif, unde Camus meditează asupra sensului vieții, deoarece răspunde aceleiași întrebări, dar oferă o soluție alternativă.
Teme Unul dintre argumentele principale ale lui Camus în Omul revoltat privește motivația pentru revoltă și revoluție. Deși cele două acte — care pot fi interpretate din scrierile lui Camus ca stări de a fi — sunt radical diferite în majoritatea privințelor, ambele pornesc dintr-o respingere umană de bază a justiției normative. Dacă ființele umane devin dezamăgite de aplicațiile contemporane ale justiției, Camus sugerează că acestea se revoltă. Această revoltă este, așadar, produsul unei contradicții fundamentale între căutarea neîncetată de clarificare a minții umane și natura aparent lipsită de sens a lumii. Descrisă de Camus ca fiind „absurdă”, această din urmă percepție trebuie examinată cu ceea ce Camus numește „luciditate”. Camus concluzionează că o astfel de sensibilitate „absurdă” se contrazice pe sine deoarece, atunci când pretinde că nu crede în nimic, crede în propriul său protest și în valoarea vieții celui care protestează. Prin urmare, această sensibilitate este logic un „punct de plecare” care, în mod irezistibil, „se depășește pe sine”. Pe de altă parte, din impulsul înnăscut de a se revolta, putem deduce valori care ne permit să determinăm că omorul și oprimarea sunt ilegitime, concluzionând cu „speranța unei noi creații”.
O altă temă proeminentă în Omul revoltat, legată de noțiunea de revoltă incipientă, este eșecul inevitabil al tentativelor de perfecțiune umană. Printr-o examinare a diverselor revoluții, și în special a Revoluției Franceze, Camus argumentează că majoritatea revoluțiilor au implicat o negare fundamentală atât a istoriei, cât și a valorilor transcendentale. Astfel de revoluționari au urmărit să-L ucidă pe Dumnezeu. În Revoluția Franceză, de exemplu, acest lucru a fost realizat prin și eradicarea ulterioară a dreptului divin al regilor. Ascensiunea ulterioară a idealismului materialist a căutat „”. Deoarece acest sfârșit este de neatins, conform lui Camus, a urmat teroarea, pe măsură ce revoluționarii au încercat să forțeze rezultatele. Acest lucru a culminat cu înrobirea „temporară” a oamenilor în numele viitoarei lor eliberări. De remarcat că încrederea lui Camus în sentimentul non-secular nu implică o apărare a religiei; într-adevăr, înlocuirea moralității justificate divin cu pragmatismul reprezintă pur și simplu apoteoza valorilor morale, transcendentale, ale lui Camus.
Confruntat cu injustițiile manifeste ale existenței umane pe de o parte și cu substitutul slab al revoluției pe de altă parte, revoltatul lui Camus caută să lupte pentru dreptate fără a abandona valorile transcendentale, inclusiv principiul valorii intrinseci a vieții umane. În consecință, dintre toți revoluționarii moderni, Camus îi descrie pe „ucigașii delicați”, și anume teroriștii ruși conduși de , activi la începutul secolului al XX-lea, care au fost gata să-și ofere propriile vieți ca plată pentru viețile luate, în loc să-și dea permisiunea de a ucide pe alții.
O a treia temă este cea a crimei, Camus discutând modul în care revoltații care se lasă luați de val pierd legătura cu baza originală a revoltei lor și oferă diverse apărări ale crimei de-a lungul diverselor epoci istorice.
La sfârșitul cărții, Camus susține posibila superioritate morală a eticii și planului politic al sindicalismului. El fundamentează această politică într-o „gândire de amiază” mai largă, care opune dragostea pentru această viață și un angajament normativ nerelativizabil față de semenii noștri promisiunilor ideologice ale lumii de dincolo, sfârșitului istoriei sau triumfului unei presupuse rase superioare.
a rezumat viziunile lui Camus asupra revoltei astfel: [...] „Adevăratul revoltat nu este persoana care se conformează ortodoxiei unei ideologii revoluționare, ci o persoană care ar putea spune «nu» nedreptății. El a sugerat că adevăratul revoltat ar prefera politica reformei, cum este cea a socialismului sindical modern, în locul politicii totalitare a marxismului sau a mișcărilor similare. Violența sistematică a ideologiei — crimes de logique comise în numele ei — i s-a părut lui Camus a fi complet nejustificată. Urând cruzimea, el a crezut că ascensiunea ideologiei în lumea modernă a adăugat enorm suferinței umane. Deși era dispus să admită că scopul final al majorității ideologiilor era să diminueze suferința umană, el a argumentat că scopurile bune nu autorizează folosirea mijloacelor rele.”
explică faptul că „noțiunea de Revoltă se referă atât la o cale de acțiune hotărâtă, cât și la o stare de spirit. Poate lua forme extreme, cum ar fi terorismul sau un egoism nesăbuit și neînfrânat (ambele respinse de Camus), dar practic, și în termeni simpli, constă dintr-o atitudine de sfidare eroică sau rezistență față de orice îi oprimă pe oameni.”
Receptare critică Această lucrare a primit un interes continuu, influențând filozofi și autori moderni precum . A fost respinsă de marxiști și existențialiști, precum Jean-Paul Sartre, care a scris un răspuns critic în revista Les Temps modernes în 1952. Mulți comuniști europeni au considerat gândirea sa ca fiind reacționară.
, scriind pentru , consideră că textul „constă în eseuri grave, dar inconsistente și adesea neconvingătoare, legate slab între ele.” Aidan Curzon-Hobson consideră lucrarea o resursă educațională importantă și textul „cel mai puțin explorat” al lui Camus.
Conform lui David Simpson, scriind pentru , este „o reflecție asupra naturii libertății și revoltei și o critică filozofică a violenței revoluționare”. Condamnă explicit marxism-leninismul, denunțând emfatic violența neînfrânată ca mijloc de eliberare umană. Cu această carte, Camus a devenit un „campion vocal al libertății individuale și [...] un critic pasionat al tiraniei și terorismului, indiferent dacă sunt practicate de Stânga sau de Dreapta.”
Potrivit lui Meghan E. Von Hassel, Camus a prezentat un nou umanism în această carte. El a găsit „speranță în frumusețea solidarității care are rădăcini în demnitatea omului, și anume, că există valoare în viața umană.”
„Din punct de vedere filozofic, Omul revoltat este cea mai importantă carte a lui Camus”, conform lui John Foley, „deși este mult hulită și frecvent ignorată”.Foley, J. (2008). The Rebel. In Albert Camus: From the Absurd to Revolt (pp. 55-86). Acumen Publishing. doi:10.1017/UPO9781844654130.004
Fred Rosen a examinat influența ideilor lui Simone Weil asupra gândirii lui Camus în Omul revoltat. Potrivit acestuia, Camus a adoptat critica ei la adresa marxismului și concepția ei despre revoltat ca un artizan. George F. Selfer a analizat paralele între Camus și Friedrich Nietzsche în estetica filozofică, găsind similitudini semnificative și diferențe profunde.
Note
Categorie:Cărți de Albert Camus