Mitul lui Sisif (în franceză ) este o lucrare filozofică publicată în 1942 de Albert Camus. Influențat de gânditori precum Søren Kierkegaard, Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche, Camus își introduce aici filozofia absurdului. Absurdul constă în juxtapunerea dintre nevoia fundamentală a omului de a atribui un sens vieții și „tăcerea nerezonabilă” a universului ca răspuns. Camus susține că realizarea absurdului nu justifică sinuciderea, ci necesită, în schimb, „revoltă”. Autorul conturează apoi câteva abordări ale vieții absurde. În ultimul capitol, Camus compară absurditatea vieții umane cu situația lui Sisif, o figură din mitologia greacă condamnată să repete la nesfârșit aceeași sarcină lipsită de sens: împingerea unei stânci pe un munte, doar pentru a o vedea rostogolindu-se înapoi imediat ce se apropie de vârf. Eseul se încheie astfel: „Însăși lupta spre înălțimi e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”

Lucrarea poate fi privită în relație cu alte opere absurdiste ale lui Camus: romanul Străinul (1942), piesele de teatru (1942) și (1944) și, în special, eseul Omul revoltat (1951).

Istoric Camus a început lucrarea în 1940, în timpul căderii Franței, când milioane de refugiați fugeau din calea armatelor germane aflate în înaintare. Deși eseul se referă rar la acest eveniment, Robert Zaretsky argumentează că acesta i-a stimulat ideile despre absurd. El susține că atât un eveniment banal, cât și unul intens precum o invazie germană, pot determina pe cineva să întrebe „de ce?”.Zaretsky, Robert (2013). A life worth living: Albert Camus and the quest for meaning. Cambridge, Massachusetts. . Eseul a fost publicat în limba franceză în 1942.

Traducerea în limba engleză de Justin O'Brien a apărut pentru prima dată în 1955. În versiunea tradusă este inclusă o prefață scrisă de Camus la Paris, tot în 1955, în care acesta afirmă că „chiar dacă cineva nu crede în Dumnezeu, sinuciderea nu este legitimă”.

Context filozofic Camus a scris Mitul lui Sisif pe fundalul de la începutul secolului al XX-lea, în special al existențialismului și al fenomenologiei. Deși este adesea grupat cu gânditorii existențialiști, Camus a respins constant această etichetă, insistând că filozofia sa a absurdului era distinctă atât de „saltul credinței” al lui Kierkegaard, cât și de ontologia ființei a lui Heidegger. În schimb, Camus a argumentat că confruntarea dintre „apetitul pentru sens” al umanității și „tăcerea nerezonabilă” a universului constituie absurdul, care trebuie trăit cu luciditate, nu rezolvat prin apelul la transcendență.

Cercetătorii notează că Camus a divergat net de Kierkegaard și , care considerau că doar credința oferă o cale dincolo de disperare. Camus a etichetat astfel de răspunsuri drept „sinucidere filozofică”, deoarece acestea abandonează rațiunea în favoarea speranței religioase sau metafizice. De asemenea, el a criticat fenomenologia lui Husserl și raționalismul lui Hegel pentru ridicarea rațiunii la nivel de sisteme abstracte care ocultează absurdul în loc să-l înfrunte direct.

Comentatorii l-au plasat pe Camus și într-un dialog cu Friedrich Nietzsche. Deși noțiunea lui Nietzsche de veșnică reîntoarcere și afirmarea vieții au influențat accentul pus de Camus pe revoltă și libertate, acesta din urmă a respins implicațiile metafizice nietzscheene, ancorându-și gândirea în experiența trăită a absurdului.

Rezumat

Eseul este dedicat lui și este organizat în patru capitole și o anexă.

Capitolul 1: Un raționament absurd Camus își propune să răspundă la ceea ce el consideră a fi singura întrebare filozofică importantă: realizarea lipsei de sens și a absurdului vieții necesită în mod inevitabil sinuciderea?

El începe prin a descrie condiția absurdă: ne construim viața pe speranța zilei de mâine, deși ziua de mâine ne aduce mai aproape de moarte, inamicul suprem. Lumea, odată privată de romantismul său comun, este un loc străin și inuman; cunoașterea adevărată este imposibilă, iar raționalitatea sau știința nu pot explica lumea: teoriile lor se termină în abstracțiuni și metafore. Aceasta este condiția absurdă și, din momentul în care este recunoscută, ea devine „o pasiune, cea mai sfâșietoare dintre toate”.

Nu lumea este absurdă, nici gândirea umană: absurdul apare când nevoia umană de a înțelege întâlnește caracterul nerezonabil al lumii, când „apetitul pentru absolut” se lovește de imposibilitatea de a reduce lumea la un principiu rațional.

Camus analizează apoi filozofii care au încercat să trateze acest sentiment (Heidegger, Jaspers, Șestov, Kierkegaard și Husserl). El susține că toți aceștia comit „sinucidere filozofică” ajungând la concluzii care contrazic poziția absurdă inițială, fie prin abandonarea rațiunii în favoarea lui Dumnezeu (Kierkegaard, Șestov), fie prin divinizarea rațiunii (Husserl).

Pentru Camus, singura poziție onestă este menținerea contradicției. Sinuciderea trebuie respinsă: fără om, absurdul nu poate exista. Condiția trebuie trăită fără speranțe false, printr-o confruntare și o revoltă constantă. Din aceasta decurg trei consecințe: revolta, libertatea și pasiunea.

Capitolul 2: Omul absurd Cum ar trebui să trăiască omul absurd? Evident, nicio regulă etică nu se aplică, deoarece toate se bazează pe o justificare superioară. „Totul este permis” nu este un strigăt de bucurie, ci o constatare amară. Camus oferă exemple de vieți absurde: : seducătorul care trăiește viața pasională la maximum, recunoscând iubirea ca fiind trecătoare. Actorul: cel care întruchipează vieți efemere pentru o faimă efemeră. Cuceritorul: războinicul care alege acțiunea în locul contemplației, conștient că nicio victorie nu este finală.

Capitolul 3: Creația absurdă Aici Camus explorează artistul absurd. Deoarece explicația lumii este imposibilă, arta absurdă se limitează la descrierea experiențelor. „Dacă lumea ar fi clară, arta nu ar exista”. El analizează opera lui Feodor Dostoievski, în special Demonii, ca un punct de plecare absurd, deși observă că Dostoievski găsește în cele din urmă calea spre credință, eșuând astfel ca creator pur absurd.

Capitolul 4: Mitul lui Sisif

În ultimul capitol, Camus prezintă legenda lui Sisif, care a sfidat zeii și a pus Moartea în lanțuri. Ca pedeapsă, zeii l-au condamnat să împingă o stâncă pe un munte pentru eternitate; de fiecare dată când ajungea în vârf, piatra se rostogolea înapoi. Camus îl vede pe Sisif ca pe eroul absurd care își urăște moartea și este condamnat la o sarcină inutilă.

Munca lui Sisif este o metaforă pentru viața modernă, petrecută în fabrici și birouri. „Muncitorul de astăzi muncește în fiecare zi a vieții sale la aceleași sarcini, iar această soartă nu este mai puțin absurdă. Dar este tragică doar în momentele rare în care devine conștientă”.

Ceea ce îl interesează pe Camus este gândirea lui Sisif în timpul coborârii muntelui. Aceasta este clipa lucidă în care eroul își conștientizează condiția mizeră. El nu are speranță, dar „nu există soartă care să nu poată fi învinsă prin dispreț”. Sisif, prin acceptarea inutilității și a certitudinii destinului său, devine stăpânul propriei sorți. Eseul se încheie cu afirmația celebră: „Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit”.

Anexă Eseul conține o anexă intitulată „Speranța și absurdul în opera lui Franz Kafka”. Deși Camus recunoaște că opera lui Kafka este o descriere rafinată a condiției absurde, el susține că Kafka eșuează ca scriitor absurd deoarece păstrează în opera sa o licărire de speranță.

Note

Bibligrafie

The Plague, The Fall, Exile and the Kingdom, and Selected Essays, Albert Camus, Alfred A. Knopf 2004,

Legături externe

Text original integral (franceză) English text Chapter 4 of the essay The Myth of Sisyphus, by Albert Camus SparkNotes on The Myth of Sisyphus by Richard Barnett

Categorie:Cărți din 1942 Categorie:Albert Camus Categorie:Cărți de filozofie