Romii din Estonia

Poporul rom din Estonia, cunoscut local sub numele de Mustlased sau Romad, este un popor indo-arian care reprezintă o mică minoritate în Estonia.

Romii estonieni au fost uciși în timpul Holocaustului romilor din cel de-al Doilea Război Mondial, estimându-se între 800 și 1.000 de persoane ucise. Aproximativ 5% dintre ei au supraviețuit. În 2007, un memorial pentru cei uciși a fost dezvelit în Kalevi-Liiva.

Pe baza datelor din 2013, Consiliul Europei estimează că aproximativ 1.250 de persoane de etnie romă locuiesc în Estonia (0,1% din populație). Romii estonieni vorbesc în mare parte dialectul leton Lotfitka, dar vorbesc și dialectul romani rusesc Xaladytka (numit și Ruska).

Termentul tradițional estonian pentru romi este mustlased (sg. mustlane). Literalmente, termenul înseamnă „cel negru”, care în finlandeză înseamnă mustalainen. Termenul mustlane nu este un termen peiorativ în limba estonă. Cu toate acestea, Comitetul editorial al limbii estone recomandă acum și pentru limba estonă, termenul utilizat la nivel internațional „rom” (plural „romad”).

Începutul evoluției romilor în Estonia Conform unui manual finlandez, romii au ajuns în Finlanda prin Estonia în 1515. Prima mențiune directă a romilor în Estonia datează din 1533. Înregistrările consiliului orașului Tallinn menționează doi romi: Clawes von Rottenberch și Christoffer Rottenbech. Numele lor sugerează că ambii proveneau din Germania.

De-a lungul secolului al XVI-lea, romii care fuseseră expulzați din alte țări europene au migrat în mod repetat în zona baltică. Cei care migrau în nordul Mării Baltice au fost supuși unor persecuții brutale, în special în Polonia și Suedia. Cu toate acestea, și în Estonia, autoritățile suedeze și, după cucerirea din 1710, autoritățile ruse, au adoptat o acțiune dură împotriva așa-numitei „vagabondaje” atribuite adesea romilor. Secolul al XVIII-lea Pe 24 ianuarie și 4 noiembrie 1784, Senatul rus a emis decrete care restricționau libertatea de mișcare a romilor. Conform decretului din ianuarie, toți „țiganii călători” care imigraseră din afara granițelor Imperiului Țarist erau supuși supravegherii și puteau fi expulzați de către autorități. Decretul din noiembrie 1784 a impus restricții locale de călătorie „țiganilor” fără pașapoarte. Secolul al XIX-lea Secolul al XIX-lea a cunoscut un grad mai mare de sedentarizare în rândul romilor baltici, parțial datorită măsurilor coercitive și represaliilor țariste. Romii care trăiau în Estonia și Livonia nu s-au stabilit ca un grup închis, omogen. Au existat rețele de contact slabe între grupurile și familiile individuale de romi, deși au avut loc căsătorii mixte și ocazional cooperări.

Lipsesc date precise privind mărimea populației de romi din statele baltice în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Recensământul rusesc din 1897 enumeră numărul lor pe teritoriul Estoniei și Letoniei de astăzi ca fiind de 1.750.

În mod tradițional, începând cu secolul al XIX-lea, în Estonia se distingeau trei grupuri de romi: romii laiuși (după un sat eston), romii letoni și romii ruși.

Romii din Laiuse (cunoscuți și sub numele de Lajenge Roma sau Kale) sunt cel mai important grup de romi din Estonia din punct de vedere cultural. Pe 13 martie 1841, autoritățile țariste au ordonat tuturor romilor din Estonia să se stabilească în parohia Laiuse. Majoritatea familiilor imigraseră probabil în Estonia din Suedia și Finlanda încă din secolul al XVII-lea. Patruzeci și patru de persoane, aparținând a șase familii de romi, s-au conformat ordinului. Numele lor de familie erau Indus, Maddisson, Lama, Lakak, Guruni și Welberk. S-au asimilat în secolul al XIX-lea și s-au contopit aproape complet cu populația rurală estonă locală. Dialectul lor, un amestec de romani și estonă, a dispărut treptat în favoarea estonei. Barierele sociale către țărănimea estoniană au devenit mai puțin permeabile, iar căsătoriile mixte au devenit din ce în ce mai frecvente. Romii din Laiuse s-au stabilit în mare parte în reședințe permanente. În 1910, în Laiuse erau numărați 270 de romi, aparținând a 65 de familii. Când Estonia și-a declarat independența în 1918, granițele dintre romii din Laiuse și estonieni erau abia vizibile. Așa-numiții „romii letoni” s-au stabilit în principal în Estonia liberală în perioada interbelică la prima jumătate a secolului al XX-lea, după ce Estonia și-a declarat independența față de Imperiul Rus în 1918. Romii vorbeau în general fluent estona. Toleranța statului față de minorități și legislația minorităților din Republica Estonia au fost considerate exemplare în anii 1920. Cu toate acestea, spre deosebire de germanii, rușii, suedezii și evreii din Estonia, mai numeroși, romii nu aveau statut oficial de minoritate națională. Prin urmare, nu aveau dreptul la școlarizare în limba lor maternă. Estonia a rămas o societate în mare parte agrară în perioada interbelică. Romii erau în general evitați de populațiile rurale estone și ruse. Aceștia erau prezenți în principal pe piețele estone ca negustori ambulanți, în special în comerțul cu cai. O neîncredere stereotipă față de romi era răspândită în rândul populației rurale estone. Caracterul distinctiv al romilor, cu hainele lor exotice și obiceiurile neobișnuite (cum ar fi femeile care fumau pipe), fascina și respingea populația estonă în egală măsură. Al treilea grup era format din așa-numiții „romți ruși”. Aceștia s-au stabilit în mare parte în zonele predominant vorbitoare de limbă rusă din Estonia, în special în jurul lacului Peipus, lângă Narva și în sud-estul Estoniei (Setumaa). Regiunea Setumaa a devenit parte a Republicii Estonia abia după tratatul de pace cu Rusia Sovietică și, datorită caracterului său rus și ortodox rus, a rămas o anomalie socială, religioasă și lingvistică în cadrul statului estonian.

La recensământul estonian din 1934, 766 de persoane din Estonia s-au identificat drept romi. Lingvistul estonian Paul Ariste (1905–1990), care a efectuat cercetări ample asupra romilor din Estonia, a estimat numărul lor real cu puțin timp înainte de izbucnirea celui de- al Doilea Război Mondial la 60 de romi letoni, 800 de romi letoni și 10 romi ruși.Paul Ariste. Laiuse mustlased. Tartu, 1940 (= Acta Universitatis Tartuensis/Dorpatensis. B; 50.1)

Genocidul romilor din Estonia (1941-1944) În timp ce Estonia a avut o atitudine liberală față de minoritățile sale în perioada interbelică, al Doilea Război Mondial, cu genocidul său asupra sintilor și romilor europeni, a adus sfârșitul romilor din Estonia. Prima ocupație sovietică a Estoniei (1940/1941) Ocupația sovietică a Estoniei (în vara anului 1940) a avut inițial un impact redus asupra vieții romilor estonieni, deși unii romi au fost afectați de deportările staliniste care au urmat. Romii din Estonia erau în mod tradițional apolitici. Idealul comunist al egalității a găsit o oarecare simpatie în rândul unor romi, deși majoritatea erau sceptici față de munca forțată ideologică, școlarizarea obligatorie în sistemul de învățământ sovietic și colectivizarea în societatea socialistă. În plus, romii erau conștienți de măsurile de persecuție sovietice din timpul Marii Terori din 1937/38 a lui Stalin, căreia mulți romi căzuseră, de asemenea, victime sub pretextul combaterii criminalilor și a „elementelor asociale”. Ocupația germană (1941–1944) 1941 În iunie 1941, Wehrmacht-ul german a cucerit statele baltice. Imediat după aceea, au început primele măsuri de persecuție și exterminare naziste împotriva evreilor și romilor estonieni. Numărul romilor stabiliți la acea vreme este de 743. În plus, în Estonia existau aproximativ 2.000 de romi nomazi.

Atacurile teroriste împotriva romilor au început în august 1941, în urma înființării unui lagăr de concentrare lângă Tartu. Lagărul, construit în iulie, se afla inițial sub control estonian, iar mai târziu german. Aproximativ 100 de persoane au fost închise acolo la început, inclusiv câteva zeci de evrei și romi. Majoritatea celor închiși au fost executați ca prizonieri politici și presupuși partizani. În același timp, câțiva romi fără adăpost au fost reținuți într-o casă de peste râul Emajõgi din apropiere, transferați în lagărul de concentrare după două luni și executați acolo ca „infractori”.

În septembrie 1941, prefectul Poliției de Securitate Estoniene din Viljandi, acționând la ordinul germanilor, a emis un mandat de încarcerare a tuturor romilor din districtul său în închisoarea Viljandi. Motivele exacte ale acestui mandat sunt necunoscute. Printre cei închiși s-au numărat femei, copii și vârstnici. De asemenea, în septembrie 1941, în închisoarea Pärnu se aflau 30 de romi, care fuseseră deținuți ca prizonieri politici. Majoritatea au fost ulterior uciși de miliția paramilitară estonă, Omakaitse.

Pe 10 septembrie 1941, Martin Sandberger, șeful Sonderkommando 1a, a emis un ordin de arestare a tuturor evreilor din Estonia. În practică, o linie uniformă a politicii naziste de exterminare rasială și față de romi - spre deosebire de politica de exterminare față de evreii estonieni - nu era încă evidentă la momentul respectiv. Prin urmare, măsurile teroriste împotriva romilor din Estonia s-au echivalat adesea cu arbitraritate locală. În practică, naziștii au făcut frecvent diferențierea între romii nomazi și cei stabiliți. Adesea, măsurile de persecuție erau legate și de statutul social. Acest lucru s-a schimbat doar câteva săptămâni mai târziu.

Într-un decret emis la 4 decembrie 1941, Hinrich Lohse, comisarul Reich-ului pentru statele baltice și Belarus, a clarificat faptul că romii trebuiau tratați în același mod ca evreii. Aceasta a urmat unui masacru german a aproximativ 100 de romi în Liepāja, Letonia. Lohse a invocat drept motiv dublul pericol reprezentat de romi: în primul rând, transmiteau boli, în special tifos; în al doilea rând, erau nesiguri și leneși. Cu toate acestea, nu s-a făcut o distincție clară între cei pe care național-socialiștii îi considerau romi nomazi și cei considerați stabiliți. Acest lucru a dat încă o dată forțelor de ocupație și poliției locale estone frâu liber în persecutarea romilor. Cu toate acestea, la 21 noiembrie 1941, comandantul zonei armatei din spate Nord, generalul Franz von Roques, a emis un ordin de scutire a romilor stabiliți de execuții, cu câteva excepții. 1942 Pe baza Decretului Lohse, care a fost confirmat în ianuarie 1942, în Estonia au început înregistrări la scară largă ale romilor rămași. În timpul așa-numitei Acțiuni Țigănești din 19 februarie 1942, majoritatea au fost arestați. Romii nomazi au fost duși în închisorile locale estoniene. Până în vara anului 1942, aproximativ o sută de romi erau închiși în Închisoarea Centrală din Tallinn, toți fiind probabil uciși ulterior. O listă a deținuților romi a fost întocmită la Închisoarea Harku (lângă Tallinn). Aceasta includea 328 de persoane: 170 de bărbați, 138 de femei și 189 de copii și adolescenți. Doar 42 dintre ei au fost considerați apți de muncă.

Conform unui raport intern german, din iunie 1942 nu mai existau romi călători în Estonia. În iulie 1942, un proiect de directivă al Comisariatului Reich Ostland stipula că romii stabiliți urmau să fie tratați ca evrei. Acest lucru se aplica și persoanelor de origine mixtă romă. Pe 27 octombrie 1942, au avut loc execuții în masă ale romilor în lagărul de educație prin muncă Harku, cu participarea soldatului SS Heinrich Bergmann.Ruth Bettina Birn: „Heinrich Bergmann – eine deutsche Kriminalstenkarriere.“ In: Klaus-Michael Mallmann und Gerhard Paul: Karrieren der Gewalt. Nationalsozialistische Täterbiographien, Darmstadt 2004, S. 48ff. Un total de 91 de bărbați și 152 de femei au fost uciși.

Comisia Internațională Estoniană pentru Investigarea Crimelor Împotriva Umanității a întocmit o listă cu 243 de romi estonieni care fuseseră uciși până în octombrie 1942. În plus, existau în principal romi din Cehoslovacia care fuseseră uciși în Estonia. 1943