Protectoratul spaniol în Maroc

Protectoratul spaniol în Maroc (în , în ) a fost stabilit la 27 noiembrie 1912 prin Tratatul de la Madrid, un acord între Franța și Spania care a transformat sfera de influență spaniolă din Maroc într-un protectorat oficial.

Protectoratul spaniol era format dintr-o fâșie nordică la Marea Mediterană și Strâmtoarea Gibraltar, și o parte sudică a protectoratului situată în jurul Capului Juby, la granița cu . Zona de nord a devenit parte a Marocului independent la 7 aprilie 1956, la scurt timp după ce Franța a renunțat la propriul protectorat. Spania a cedat în cele din urmă zona de sud prin Tratatul de la Angra de Cintra la 1 aprilie 1958, după scurtul Război din Ifni. Orașul Tanger a fost exclus din protectoratul spaniol și a primit un statut special controlat la nivel internațional, sub numele de .

Deoarece Franța deținea deja un protectorat asupra celei mai mari părți a țării și controla afacerile externe ale Marocului din 30 martie 1912, aceasta avea și puterea de a delega o zonă sub protecție spaniolă. Suprafața protectoratului era de aproximativ 20 000 km².

Istorie Context

Într-o perioadă în care alte națiuni europene își dobândeau sau își extindeau imperiile coloniale, Spania pierdea ultimele rămășițe ale propriului imperiu în urma războiului dezastruos din 1898, care îi obligase pe spanioli să recunoască statutul de rang secund al armatei lor. Cu toate acestea, guvernul lor a considerat necesar să manifeste un interes activ pentru expansiunea în nordul Marocului.

Această țară, fie și numai din cauza poziției sale geografice și a prezenței posesiunilor Ceuta și Melilla, nu putea fi ignorată de către spanioli, în ciuda lipsei lor de entuziasm pentru noi întreprinderi coloniale, cu excepția partidului entuziast pro-colonial africanista, al cărui susținător era regele Alfonso al XIII-lea.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, Spania a observat cu îngrijorare amestecul tot mai mare al Marii Britanii și al Franței în regiune. Motivul cel mai coerent exprimat pentru intervenție a fost teama pentru securitatea strategică a Spaniei.

Printre alții, liderul liberal Montero Ríos a declarat că, dacă nord-vestul Marocului ar ajunge sub protectoratul civil sau militar al Franței, Spania s-ar vedea asediată perpetuu la nord și la sud de aceeași putere. În plus, descoperirile recente de minereu de fier lângă Melilla i-au convins pe mulți că Marocul deținea o bogăție minerală vastă.

Motivația principală pentru intervenție, deși mai puțin declarată oficial, a fost convingerea că Marocul reprezenta ultima șansă a Spaniei de a-și menține poziția în Concertul European, fiind singura zonă în care putea pretinde un interes suficient de mare pentru a genera o anumită greutate diplomatică în raport cu marile puteri europene.

De asemenea, exista credința larg răspândită în Europa acelei epoci că deținerea de colonii sporea prestigiul unei națiuni. Aceste convingeri i-au încurajat pe politicienii spanioli să adopte o politică de expansiune în Maroc.

Formare

Într-o convenție din 27 iunie 1900 (în același timp cu Tratatul de la Paris), Franța și Spania au fost de acord să recunoască zone de influență separate în Maroc, dar nu au specificat limitele acestora. În 1902, Franța a oferit Spaniei tot Marocul de la nord de râul și de la sud de râul , dar Spania a refuzat, crezând că o astfel de divizare ar ofensa Marea Britanie.

Britanicii și francezii, fără vreo insistență din partea Spaniei, au recunoscut dreptul Spaniei la o zonă de influență în Maroc prin Articolul 8 al Antantei Cordiale din 8 aprilie 1904:

Semnificația exactă a termenului „considerație specială” a fost tratată în articolele secrete trei și patru, care specificau că Spaniei i se va cere să recunoască articolele 4 și 7 ale tratatului, dar că putea refuza „considerația specială” dacă dorea:

Scopul britanic în aceste negocieri cu Franța a fost de a se asigura că o putere mai slabă (Spania) deține coasta strategică de vizavi de Gibraltar, în schimbul cedării de către Marea Britanie a întregii sale influențe în Maroc. Franța a început imediat negocierile cu Spania, dar oferta din 1902 nu mai era valabilă. Deoarece Franța renunțase la ambițiile sale în Libia otomană printr-o convenție cu Italia în 1903, s-a considerat îndreptățită la o parte mai mare din Maroc.

La 3 octombrie 1904, Franța și Spania au încheiat un tratat care definea zonele lor precise. Spania a primit o zonă de influență formată dintr-o fâșie de teritoriu în nord și una în sud. Fâșia din nord nu ajungea până la granița cu Algeria franceză și nici nu includea Tanger, care urma să fie internaționalizat curând. Fâșia din sud reprezenta cea mai sudică parte a Marocului, așa cum era recunoscută de puterile europene; teritoriul de la sud de aceasta, Saguia el-Hamra, a fost recunoscut de Franța ca zonă exclusiv spaniolă. Tratatul a recunoscut, de asemenea, exclava spaniolă și i-a delimitat granițele.

În martie 1905, kaiserul german Wilhelm al II-lea a vizitat Tangerul. Acolo, el a promovat zgomotos interesele economice ale Germaniei în Maroc și l-a asigurat pe sultan de asistență financiară în cazul unei amenințări la adresa independenței marocane. La îndemnul lui Wilhelm, sultanul a solicitat convocarea unei conferințe internaționale.

Actul final al Conferinței de la Algeciras (7 aprilie 1906) a creat Banca de Stat a Marocului, a garantat puterilor participante drepturi comerciale egale în Maroc și a înființat o forță de poliție marocană indigenă, condusă de ofițeri francezi și spanioli. Totuși, în cele din urmă, marile puteri au dejucat planurile Germaniei, toate celelalte state implicate, cu excepția Austro-Ungariei, trecând de partea Franței, fie în mod deschis (Rusia), fie prin alte forme (Marea Britanie, Spania, Italia), după ce în deceniile anterioare negociaseră diverse alianțe sau acorduri informale cu Quai d’Orsay.

Zona de influență spaniolă finală a fost alcătuită dintr-o fâșie nordică și o fâșie sudică centrată pe Capul Juby. Considerarea fâșiei sudice ca parte a protectoratului încă din 1912 a oferit ulterior Marocului, în anii 1950, o bază legală solidă pentru a revendica acest teritoriu. În timp ce zona Capul Juby, slab populată, a fost administrată ca o singură entitate împreună cu , teritoriile din nord au fost administrate separat, ca un protectorat spaniol cu capitala la Tetouan.

Sistemul de protectorat a fost stabilit în 1912 prin Tratatul de la Fes, după ce o a doua criză marocană — provocată de vizita canonierei germane Panther la Agadir în 1911 — a declanșat o confruntare cu Franța. Sistemul juridic islamic al a fost menținut în mod oficial.

Războiul din Rif

De la începutul protectoratelor, francezii și spaniolii s-au aflat într-o luptă dificilă pentru a menține ficțiunea dominației coloniale în interiorul muntos. Din perioada Primului Război Mondial, , condusă de liderul de gherilă Abd el-Krim, a fost un stat separatist care a existat între 1921 și 1926 în regiunea Rif, când a fost de o expediție comună a Armatei Spaniole din Africa și a forțelor franceze.

Spaniolii au pierdut peste 13 000 de soldați la în iulie–august 1921. Controversa din Spania privind modul în care a fost condus începutul războiului a fost un factor determinant al nepopularității lui Alfonso al XIII-lea, care insistase pentru atac și rămăsese să joace golf în Franța când a aflat vestea înfrângerii, părând nepăsător față de pierderile suferite.

Această situație a creat o instabilitate politică ce a dus la lovitura de stat militară a generalului Miguel Primo de Rivera în septembrie 1923. În ciuda poziției sale de tip abandonista (împotriva angajamentelor coloniale), regimul său a învins în cele din urmă revolta din Rif, după ce atacul lui Abd El-Krim asupra zonei franceze în 1925 le-a permis acestora din urmă să colaboreze cu spaniolii pentru a organiza debarcările decisive, aeriene și amfibii, de la Alhucemas.

A Doua Republică Spaniolă

Înainte de 1934, partea de sud a protectoratului (Tekna) fusese guvernată din Capul Juby (aflat în cadrul aceleiași fâșii sudice) încă din 1912; Capul Juby era, de asemenea, sediul Africii Occidentale Spaniole. Apoi, în 1934, partea de sud a început să fie administrată direct din Tetuán (aflat în partea de nord a protectoratului), iar sediul Africii Occidentale Spaniole a fost mutat de la Capul Juby în teritoriul Ifni (care nu făcea parte din protectorat). Acesta din urmă fusese ocupat de spanioli abia în acel an, deși fusese alocat Spaniei prin tratat încă din 1860.

Războiul Civil Spaniol Războiul Civil Spaniol a început în 1936 cu lovitura de stat parțial reușită împotriva guvernului republican, care a debutat în Marocul Spaniol la Llano Amarillo () printr-o revoltă a Armatei Spaniole din Africa staționate acolo, deși în decurs de o zi au izbucnit revolte și în Spania propriu-zisă. Această forță, care includea un număr considerabil de trupe marocane (regulares), se afla sub comanda lui Francisco Franco (care petrecuse mult timp în Maroc) și a devenit nucleul Armatei Naționaliste Spaniole.

Partidul Comunist din Spania și Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă (POUM) au susținut politici anticoloniale și au făcut presiuni asupra guvernului republican pentru a sprijini independența Marocului Spaniol, cu intenția de a stârni o rebeliune în spatele lui Franco și de a provoca nemulțumire în rândul trupelor sale marocane. Guvernul — condus atunci de Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE) — a respins această acțiune, deoarece ar fi dus, cel mai probabil, la un conflict cu Franța, puterea colonială a celeilalte părți a Marocului.

Deoarece trupele musulmane regulares recrutate local s-au numărat printre cele mai eficiente unități ale lui Franco, protectoratul s-a bucurat de mai multă libertate politică și autonomie decât Spania franchistă propriu-zisă după victoria lui Franco. Zona găzduia partide politice rivale și o presă naționalistă marocană care critica adesea guvernul spaniol.

Al Doilea Război Mondial Trupele spaniole au ocupat provizoriu Tanger în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, sub pretextul că o invazie italiană era iminentă.

Retrocedarea către Maroc

În 1956, când Franța și-a încheiat protectoratul asupra Marocului, Spania a încetat la rândul ei protectoratul și a retrocedat teritoriul regatului proaspăt independent, păstrând în același timp posesiunile suverane (plaza de soberanía) — care făceau parte din Spania înainte de perioada colonială —, Capul Juby, Ifni și alte colonii (cum ar fi Sahara Spaniolă) din afara Marocului.

Nepurtând să accepte acest lucru, Armata de Eliberare a Marocului a purtat un război împotriva forțelor spaniole. În Războiul din Ifni din 1958, care s-a extins de la Sidi Ifni până la Río de Oro, Marocul a obținut Tarfaya (partea de sud a protectoratului) și a redus controlul spaniol asupra teritoriului Ifni la perimetrul orașului propriu-zis. Marocul și Spania au negociat mai bine de un an cu privire la Ifni, Marocul dorind și controlul asupra orașelor Ceuta și Melilla, în timp ce Spania era dispusă să renunțe doar la Ifni. La 5 ianuarie 1969, Marocul și Spania au semnat tratatul prin care Ifni era cedat Marocului.

Marocul revendică în continuare Ceuta și Melilla ca părți integrante ale țării și le consideră sub ocupație străină, comparând statutul lor cu cel al Gibraltarului. Spania consideră ambele orașe părți integrante ale geografiei spaniole, deoarece acestea au făcut parte din Spania timp de secole.

Economie Mine Minele de fier din Rif au fost una dintre sursele de venit. Exploatarea acestora a dus la un boom economic în Melilla.

Transport După semnarea Tratatului de la Algeciras în aprilie 1906, prin care partea de nord a Marocului a fost plasată sub administrație spaniolă, spaniolii au început să dezvolte această zonă bogată în minerale și au fost construite numeroase căi ferate cu ecartament îngust.

Administrație