Dinastia Alauită (în ) este actuala familie regală și dinastie domnitoare a Marocului. Aceștia formează o dinastie arabă și revendică descendența de la profetul islamic Mahomed, prin nepotul său, Hasan ibn Ali. Strămoșii lor au migrat inițial în regiunea Tafilalt, din Marocul de astăzi, plecând din , de pe coasta Hidjazului, în secolul al XII-lea sau al XIII-lea.
Dinastia a urcat la putere în secolul al XVII-lea, începând cu Mawlay al-Sharif, care a fost declarat sultan al regiunii Tafilalt în 1631. Fiul său, , care a domnit între 1664 și 1672, a reușit să unească și să pacifice țara după o lungă perioadă de diviziuni regionale cauzate de slăbirea Sultanatului Saadi, stabilind Sultanatul Alauit care i-a succedat acestuia.
Fratele său, Ismail, a prezidat o perioadă de autoritate centrală puternică între 1672 și 1727, având una dintre cele mai lungi domnii dintre toți sultanii marocani. După moartea lui Ismail, țara a fost aruncată în haos pe măsură ce fiii săi s-au luptat pentru succesiune, însă ordinea a fost restabilită sub lunga domnie a lui în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Secolul al XIX-lea a fost marcat de influența tot mai mare a puterilor europene.
Alauiții au guvernat ca sultani suverani până în 1912, când asupra Marocului au fost impuse protectoratul francez și protectoratul spaniol. Aceștia au fost menținuți ca sultani simbolici sub dominația colonială. Când țara și-a recâștigat independența în 1956, Mohammed al V-lea, care sprijinise cauza naționalistă, a reluat rolul de șef de stat independent. La scurt timp după aceea, în 1957, el a adoptat titlul de „Rege” în locul celui de „Sultan”.
Succesorii săi, Hassan al II-lea și Mohammed al VI-lea (actualul monarh domnitor), au continuat conducerea dinastiei sub același titlu. Astăzi, guvernul marocan este oficial o monarhie constituțională, însă regele păstrează o puternică putere autoritară asupra statului și afacerilor publice, în ciuda unor reforme politice din ultimele decenii.
Nume și etimologie Dinastia revendică descendența de la Mahomed prin Hasan ibn Ali. Numele „Alauit” (în ) provine fie de la numele lui Ali, de la care dinastia își trage în ultimă instanță descendența, fie de la numele fondatorului timpuriu al dinastiei, Sharif ibn Ali din regiunea Tafilalt. Istoricii se referă uneori la dinastie și cu numele de „șerifii filali”, cu referire la originea lor din Tafilalt.
Titlul onorific moulay (în ) a fost, de asemenea, utilizat în mod obișnuit în combinație cu numele sultanilor.
Origini Alauiții au fost o familie de notabili religioși (sau shurafa) care au revendicat descendența de la Mahomed prin nepotul său Hasan, fiul lui Ali și al fiicei lui Mahomed, Fatimah. La fel ca dinastia Saadi înaintea lor, Alauiții provin originar din satul din regiunea Hidjaz a Arabiei.
Conform istoricilor oficiali ai dinastiei, familia a migrat din Hijaz în Tafilalt în timpul secolului al XII-lea sau al XIII-lea, la cererea localnicilor care sperau că prezența unei familii șerifiene va aduce beneficii regiunii. Este posibil ca Alauiții să fi fost doar una dintre numeroasele familii arabe care s-au mutat spre vest, în Maroc, în această perioadă. Tafilalt a fost o regiune de oază din Valea Ziz din estul Marocului și locul unde se afla , istoric un terminal important al rutelor comerciale trans-sahariene.
Se știu puține lucruri despre istoria alauită înainte de secolul al XVII-lea. La începutul secolului al XV-lea, se pare că aceștia aveau reputația de războinici sfânți, dar nu dețineau încă un statut politic. Acesta a fost exemplul unui membru al familiei, Ali al-Sharif (a nu se confunda cu personajul alauit mai târziu cu același nume), care a participat la bătălii împotriva portughezilor și spaniolilor în Ceuta și Tanger și care a fost, de asemenea, invitat de nasrizii din Granada să lupte împotriva Castiliei în Peninsula Iberică. Până în secolul al XVII-lea, însă, aceștia deveniseră în mod evident principalii lideri ai regiunii Tafilalt.
Statutul lor de shurafa (descendenți ai lui Mahomed) a fost o parte din motivul succesului lor, deoarece în această epocă multe comunități din Maroc considerau tot mai mult statutul șerifian drept cea mai bună bază pentru legitimitatea politică. Dinastia Saadiană, care a guvernat Marocul în secolul al XVI-lea și la începutul secolului al XVII-lea, înainte de ascensiunea alauiților, a fost de asemenea o dinastie șerifiană și a jucat un rol important în stabilirea acestui model de legitimitate politico-religioasă.
Istoria politică Ascensiunea la putere Ascensiunea familiei la putere a avut loc în contextul Marocului de la începutul și mijlocul secolului al XVII-lea, când puterea sultanilor saadieni din Marrakech era într-un declin accentuat, iar multiple facțiuni regionale se luptau pentru controlul țării. Printre cele mai puternice facțiuni se numărau dilaiții (cunoscuți și sub numele de Dila), o federație de amazighi (berberi) din Atlasul Mijlociu care dominau tot mai mult centrul Marocului în acea perioadă, atingând apogeul puterii în anii 1640. O altă facțiune era condusă de Ali Abu Hassun al-Semlali (sau Abu Hassun), care devenise liderul Văii Sous încă din 1614.
Când Abu Hassun și-a extins controlul asupra regiunii Tafilalt în 1631, dilaiții au trimis la rândul lor forțe pentru a-și impune propria influență în zonă. Locuitorii din zonă l-au ales ca lider pe capul familiei alauite, Mohammed al-Sharif — cunoscut sub numele de Mulay Ali al-Sharif, Mulay al-Sharif sau Mohammed I —, recunoscându-l drept sultan.
Mulay al-Sharif a condus un atac împotriva garnizoanei lui Abu Hassun de la Tabu'samt în 1635 sau 1636 (1045 AH), dar nu a reușit să îi expulzeze. Abu Hassun l-a forțat să plece în exil în Valea Sous, dar l-a tratat cu respect; printre altele, Abu Hassun i-a dăruit o concubină sclavă care, mai târziu, l-a născut pe unul dintre fiii săi, Mulay Ismail.
În timp ce tatăl lor a rămas în exil, fiii lui al-Sharif au preluat lupta. Fiul său, Sidi Mohammed (sau Mohammed al II-lea), a devenit lider după 1635 și a condus cu succes o altă rebeliune care a expulzat forțele lui Abu Hassun în 1640 sau 1641 (1050 AH). În urma acestui succes, el a fost proclamat sultan în locul tatălui său, care i-a cedat tronul.
Dilaiții au invadat din nou regiunea în 1646 și, în urma victoriei lor de la Al Qa'a, l-au forțat să le recunoască controlul asupra întregului teritoriu de la vest și sud de Sijilmasa. Neputând să li se opună, Sidi Mohammed a decis în schimb să încerce expansiunea în alte direcții.
Mulay Sharif a murit în 1659, iar Sidi Mohammed a fost proclamat din nou suveran. Acest eveniment a provocat un conflict de succesiune între Sidi Mohammed și unul dintre frații săi vitregi mai tineri, . Detaliile acestui conflict sunt numeroase, dar, în cele din urmă, se pare că Al-Rashid a fugit din Sijilmasa de teama fratelui său. El a reușit ulterior să încheie o alianță cu triburile arabe Banu Maqil, care anterior îl sprijiniseră pe fratele său, precum și cu Ait Yaznasin (Beni Snassen), un trib de amazighi zenata.
Aceste grupuri l-au recunoscut ca sultan în 1664, în timp ce, cam în aceeași perioadă, Sidi Mohammed și-a stabilit o nouă bază spre vest, la Azrou. Puterea dilaiților era în declin, iar ambii frați au încercat să profite de acest lucru, dar fiecare îi stătea celuilalt în cale. Când Sidi Mohammed a atacat regiunea Angad pentru a-l forța pe fratele său rebel să se supună, la 2 august 1664, acesta a fost ucis pe neașteptate, iar armatele sale au fost înfrânte.
Al-Rashid a rămas la comanda forțelor alauite și, în mai puțin de un deceniu, a reușit să extindă controlul dinastiei asupra aproape întregului Maroc, reunificând țara sub o nouă dinastie șerifiană. După numeroase campanii în nordul Marocului, Al-Rashid a obținut capitularea orașului Fez în iunie 1666. El a transformat acest oraș în capitala sa.
Ulterior, i-a învins pe ultimii supraviețuitori ai dilaiților și le-a distrus capitala din Atlasul Mijlociu în iunie 1668. În luna iulie a aceluiași an, a cucerit Marrakesh. Forțele sale au ocupat Valea Sous și Anti-Atlasul în sud, obligând orașul Salé și republica sa piraterească să îi recunoască autoritatea. În nord, el controla cea mai mare parte a teritoriului, cu excepția enclavelor de coastă europene. Al-Rashid a reușit astfel să reunifice țara sub o singură conducere, însă a murit de tânăr, în 1672.
Domnia sultanilor alauiți Domnia lui Mulay Ismail După moartea lui Al-Rashid, fratele său vitreg mai tânăr, Mulay Ismail, a devenit sultan. Domnia lui Ismail, care a durat 55 de ani, a fost una dintre cele mai lungi din istoria Marocului. El s-a remarcat ca un conducător care a dorit să stabilească un stat marocan unificat ca autoritate absolută în țară, independent de orice grup specific din interiorul Marocului. Această abordare era în contrast cu dinastiile anterioare, care se bazau pe anumite triburi sau regiuni ca bază a puterii lor.
El a reușit acest lucru, în parte, prin crearea unei noi armate compuse din sclavi, Garda Neagră, fie importați din Africa subsahariană, fie descendenți ai sclavilor importați anterior (mulți dintre ei fiind musulmani), a căror loialitate era îndreptată exclusiv către el. Mulay Ismail însuși era pe jumătate de origine africană, mama sa fiind o concubină sclavă a lui Mohammed al-Sharif. Această armată permanentă a utilizat în mod eficient și artileria modernă.
Acesta a condus în mod continuu campanii militare împotriva rebelilor, a rivalilor și a pozițiilor europene de-a lungul coastei marocane. În practică, a trebuit să se bazeze în continuare pe diverse grupuri pentru a controla zonele periferice, dar a reușit totuși să recucerească multe orașe de coastă ocupate de Anglia și Spania și a izbutit să impună ordinea directă și taxe grele pe toate teritoriile sale.
A pus capăt definitiv încercărilor otomane de a câștiga influență în Maroc și a stabilit relații diplomatice pe picior de egalitate cu puterile europene, parțial prin obligarea acestora de a răscumpăra captivii creștini de la curtea sa. Acești creștini erau capturați în mare parte de corsari, pe care sultanul îi sponsoriza masiv atât ca sursă de venit, cât și ca mijloc de război. În timpul captivității, prizonierii erau adesea forțați să muncească la proiectele sale de construcție.
Toate aceste activități și politici i-au adus o reputație de cruzime și brutalitate în rândul scriitorilor europeni, dar și o reputație mixtă în rândul istoricilor marocani; cu toate acestea, îi este recunoscut meritul de a fi unificat Marocul sub o conducere puternică (deși brutală). De asemenea, a mutat capitala de la Fez la Meknes, unde a construit vastul Casbah a lui Mulay Ismail, un oraș-palat fortificat a cărui construcție a continuat pe parcursul întregii sale domnii.
După Mulay Ismail După moartea lui Mulay Ismail, Marocul a fost aruncat într-una dintre cele mai mari perioade de haos din istoria sa, între anii 1727 și 1757, fiii lui Ismail luptându-se pentru controlul sultanatului fără a reuși să păstreze puterea pentru mult timp.Ismail lăsase în urmă sute de fii care, teoretic, erau eligibili pentru tron.
Conflictul dintre fiii săi a fost agravat de rebeliunile împotriva guvernării autocratice și a sistemului de impozitare excesivă pe care Ismail le impusese anterior. Mai mult, abizii (garda de sclavi formată în timpul domniei lui Ismail) au ajuns să dețină o putere enormă, fiind capabili să instaleze sau să detroneze sultani în funcție de propriile interese pe parcursul acestei perioade. Totuși, aceștia au fost nevoiți să intre în competiție cu triburile guich (triburi privilegiate cu rol militar) și cu unele triburi de amazighi (berberi).