Peșterile din Škocjan (pronunțat [ˈʃkɔːtsjan]; în slovenă: Škocjanske jame, în italiană: Grotte di San Canziano) reprezintă un sistem de peșteri situat în Slovenia ce au fost incluse pe lista siturilor de Patrimoniu Mondial natural și cultural UNESCO în anul 1986. Peșterile din Škocjan constituie un fenomen subteran semnificativ în Podișul Karst și în Slovenia. După obținerea independenței față de Iugoslavia în 1991, Slovenia și-a luat angajamentul de a proteja activ zona Peșterilor din Škocjan și a înființat Parcul Regional Škocjan.

Descriere Peșterile din Škocjan sunt situate în platoul Karst din sud-vestul Sloveniei fiind incluse în Parcul Regional Škocjan, arie protejată de 413 hectare, aflată lângă localitatea Divača, aproape de granița cu Italia, care, pe lângă Škocjan cuprinde și satele Betanja și Matavun. Canioanele subterane, sculptate de râul Reka în rocile calcaroase, alături de tezaurele speologice și arheologice descoperite în zonă au determinat includerea sitului în Patrimoniul Mondial UNESCO în anul 1986. Totodată, acestea au fost desemnate ca zone umede de importanță internațională la 18 mai 1999, conform Convenței Ramsar. Împreună cu traseul subteran al râului Reka, acestea formează una dintre cele mai lungi zone umede carstice subterane din Europa. Din anul 2003 se află pe Lista MAB a UNESCO.

Lungimea explorată a peșterilor este de 6.200 de metri. Peșterile s-au format într-un strat de calcar cretacic și paleocen cu o grosime de 300 de metri iar întreg sistemul este alcătuit din 5000 de grote comunicante, formate în timpul glaciațiunii, rămase aproape neschimbate până în secolul al XXI-lea.

Râul Reka izvorăște din Munții Sneznik (Munții de zăpadă) din sud-vestul Croației și parcurge la suprafață 55 de kilometri. El plonjează de la 160 metri înălțime în zona numită Dolina Mare (în ) aproape de localitatea Škocjan și dispare în Peșterile Škocjan curgând prin subteran pe o distanță de 34 de kilometri, reapărând la suprafață pe teritoriul Italiei, lângă Monfalcone sub numele de râul Timavo, și se varsă în Marea Adriatică în golful Trieste.

Râul care curge prin canion cotește spre nord-vest înainte de podul Cerkvenik, pod pietonal suspendat la 50 de metri deasupra râului Reka, și continuă de-a lungul Canalului Hanke (în ). Acest canal subteran are o lungime de aproximativ 3,5 kilometri, o lățime cuprinsă între 10 și 60 de metri și o înălțime de peste 140 de metri. În anumite puncte, acesta se lărgește în camere subterane, cea mai mare fiind Camera Martel. Având un volum de 2,2 milioane de metri cubi este considerată cea mai mare cameră subterană descoperită în Europa și una dintre cele mai mari din lume. Canionul se termină cu un sifon relativ mic care nu poate prelua volumul imens de apă în timpul ploilor abundente, ceea ce duce la inundații semnificative. În timpul unor astfel de evenimente, nivelul apei poate crește cu mai mult de o sută de metri. În traseul său subteran, ramificat, râul a modelat relieful cu milioane de ani în urmă, formând cavități, grote, caverne, coridoare și intrânduri care, pe măsura descoperii lor au primit diferite denumiri. Astfel, a primit numele de Paradis intrarea în Peștera Liniștită, cel mai vechi carst al ansamblului de peșteri, după datele istoriei geologice a pământului. Sala Mare este decorată cu o pădure de stalactite și stalagmite albe, cele mai impunătoare stalactite fiind denumite „giganți”, în spatele cărora se află formațiuni calcaroase asemănătoare unor tuburi de orgă. În Peștera Tominc și în Sala Schmidt, denumită astfel după numele exploratorului vienez Adolf Schmidt, râul a modelat din argilă piramide verticale înalte iar în Peștera Fântânii, bazinele de calcar de 80 de centimetri adâncime s-au format datorită apei care picură din tavan. Reka traversează sistemul carstic Rudolf, cu terase de benzi de stalactite și stalagmite de calcar, Peștera Svetina, parcurge mai multe cascade și ajunge în Sala Müller, care are un perete înalt de 60 metri, trece apoi prin Lacul Mort pentru a ajunge în Grota Șerpilor.

Istorie Primele surse scrise despre Peșterile Škocjan datează din Antichitate (secolul al II-lea î.Hr.), aparținând lui Posidonius din Apamea. Acestea sunt, de asemenea, marcate pe cele mai vechi hărți publicate ale regiunii, cum ar fi harta Lazius-Ortelius din 1561 și Novus Atlas al lui Mercator din 1637. Contractarea pictorului francez Louis-François Cassas în 1782 pentru a picta peisaje atestă în plus semnificația peșterilor ca element natural important în hinterlandul Trieste-ului în secolul al XVIII-lea. În 1689, savantul carniolan Johann Weikhard von Valvasor a descris scurgerea râului Reka și cursul său subteran.

S-a încercat exploatarea cursului subteran al râului Reka pentru a furniza apă potabilă orașului Trieste și în acest sens, în 1815, Joseph Eggenhöfer, locuitor al orașului Trieste, s-a târât prin galeriile cu apă până la primele caverne. Puțurile adânci din regiunea Karst, precum și Peșterile Škocjan, au fost explorate în acest scop. Explorarea sistematică a Peșterilor Škocjan a început cu o expediție speologică în 1884. Exploratorii au ajuns la malurile Lacului Mort (sl:Mrtvo jezero) în 1890. Descoperirea Peșterii Liniștii (sl: Tiha jama) în 1904 a marcat o realizare semnificativă, cercetarea acesteia încheindu-se în 1905. La aproape 100 de ani de la descoperirea Lacului Mort (slovenă: Mrtvo jezero), un alt eveniment important a avut loc în 1990. Scafandrii sloveni au reușit să traverseze înot sifonul Ledeni dihnik și au descoperit peste 200 de metri de noi pasaje în peșteră.

Arheologie De generații nenumărate, defileul unde râul Reka dispare în subteran și intrările în peșteri au captivat oamenii. Râul Reka se scufundă sub un perete stâncos, având deasupra satul Škocjan, care dă numele peșterilor. Parcul Regional Peșterile Škocjan deține o valoare arheologică imensă, cu dovezi de locuire umană care datează de peste zece mii de ani, încă din Epoca de Piatră. O descoperire arheologică remarcabilă în Peștera Muștelor (sl: Mušja jama) indică influența civilizației grecești. După Epoca Bronzului și în Epoca Fierului, în această zonă a fost stabilit un templu în peșteră. Acum trei mii de ani, această regiune avea o mare semnificație ca loc de pelerinaj, în special în zona Mediteranei, unde juca un rol crucial în cultul strămoșilor și în comunicarea cu viața de apoi.

Flora și Fauna Peșterile din Škocjan au un sistem extins de tuneluri rupicolare, lungi de 6,2 km și cu o adâncime de 223 m în punctul cel mai de jos, și reprezintă cel mai mare și mai cunoscut fenomen natural al carstului clasic. Acestea cuprind 11 structuri speologice interconectate de râul Reka sau de văi de rift populate de o mare varietate de specii endemice sau periclitate de floră și faună precum salamandra de peșteră, șoarecele de zăpadă, lilieci, numeroase crustacee și nevertebrate, dar și lepidoptere.

Turism Determinarea momentului exact al începutului turismului în Peșterile Škocjan este dificilă. Potrivit speologului Trevor Shaw, în 1819, Matej Tominc, un consilier județean (după care este numită Peștera Tominc), a ordonat construcția treptelor care duc la fundul Marii Doline, care au fost finalizate în 1823. Alte surse sugerează că treptele au fost pur și simplu renovate în acea perioadă. La 1 ianuarie 1819, a fost introdus un registru de vizitatori, marcând începutul turismului modern în Peșterile Škocjan.

Prima secțiune a peșterilor, constând în Peștera Marinič și Peștera Mahorčič cu Mica Dolină a fost deschisă turiștilor în 1933. Cu toate acestea, a suferit daune grave în timpul unei inundații în 1963. În 2011, zona a fost renovată și a fost adăugat un nou pod de oțel.

Galerie foto

Note

Legături externe

Škocjan Caves Park official website

Categorie:Peșteri din Slovenia