Louis Hubert Gonzalve Lyautey () a fost un general al armatei franceze și administrator colonial. După ce a servit în Indochina și Madagascar, a fost numit primul rezident general francez în Maroc, funcție pe care a ocupat-o din 1912 până în 1925. În această calitate, a supravegheat lucrările de modernizare în protectoratul recent stabilit, inclusiv în agricultură, infrastructură, urbanism și medicină. La începutul anului 1917, în timpul Primului Război Mondial, a servit pentru scurt timp și ca ministru de război. În 1921, a fost ridicat la rangul de mareșal al Franței.

Lyautey a fost supranumit „constructorul imperiului francez”, iar în 1931 a apărut pe coperta revistei Time. De asemenea, el a fost primul care a folosit termenul „inimi și minți” ca parte a strategiei sale de a contracara rebeliunea Steagurilor Negre în timpul campaniei din Tonkin, în 1885. În 1912, a fost ales membru al Academiei Franceze.

Biografie Lyautey s-a născut la Nancy, capitala Lorenei. Tatăl său a fost un inginer prosper, iar bunicul său un general napoleonian decorat cu înalte distincții. Mama sa a fost o aristocrată normandă, iar Lyautey a moștenit multe dintre convingerile acesteia: monarhismul, patriotismul, catolicismul și credința în importanța morală și politică a elitei. A urmat liceul la Dijon, unde și-a amintit că a fost fascinat de lucrarea Discours de la méthode (în ) a lui René Descartes.

În 1873, a intrat la academia militară franceză de la Saint-Cyr. La începutul anului 1876, a urmat cursurile școlii de instruire a armatei, iar în decembrie 1877 a fost avansat la gradul de locotenent. După absolvirea academiei de la Saint-Cyr, o vacanță de două luni petrecută în Algeria în 1878 l-a lăsat impresionat de Magreb și de islam. A servit în cavalerie și urma să își clădească cariera servind în colonii, nu într-o misiune mai prestigioasă în Franța metropolitană. În 1880, a fost repartizat la Alger, iar ulterior a participat la campanii în sudul Algeriei. În 1884, spre dezamăgirea sa, a fost rechemat în Franța.

Carieră militară Indochina În 1894, a fost trimis în Indochina, servind sub comanda lui Joseph Gallieni. El a ajutat la reprimarea așa-numitei piraterii a rebeliunii Steagurilor Negre de-a lungul graniței cu China. Ulterior, a pus bazele administrației coloniale în Tonkin și a devenit șeful biroului militar al Guvernului General în Indochina. Când a părăsit Indochina în 1897, era locotenent-colonel și primise Legiunea de Onoare.

În Indochina, el a scris:

Madagascar Din 1897 până în 1902, Lyautey a servit în Madagascar, din nou sub comanda lui Gallieni. El a „pacificat” nordul și vestul Madagascarului; a administrat o regiune cu 200 000 de locuitori; a început construcția unei noi capitale provinciale la Ankazobe și a unui nou drum care traversa insula. A încurajat cultivarea orezului, cafelei, tutunului, cerealelor și bumbacului și a deschis școli. În 1900, a devenit guvernator al sudului Madagascarului, o zonă de o treime din mărimea Franței, cu un milion de locuitori; 80 de ofițeri și 4 000 de soldați se aflau sub comanda sa. Tot în 1900, a fost promovat la gradul de colonel. Din Madagascar, i-a scris tatălui său:

Considera că nu râvnește la putere de dragul puterii. S-a întors în Franța în 1902 pentru a comanda un regiment de cavalerie, înainte de a fi promovat la gradul de general de brigadă un an mai târziu, în mare parte datorită abilităților militare și succesului pe care le demonstrase în Madagascar.

Maroc

În 1903, a fost numit la comanda unei subdiviziuni la sud de Oran, iar apoi a întregului district Oran, sarcina sa oficială fiind protejarea unei noi linii de cale ferată împotriva atacurilor venite dinspre Maroc. Comandanții francezi din Algeria au înaintat în Maroc în mare parte din proprie inițiativă la începutul anului 1903. Mai târziu în același an, Lyautey a marșat spre vest și a ocupat Béchar, o încălcare clară a tratatelor din anii 1840. În anul următor, a avansat și mai mult în Maroc, într-o stare de nesupunere evidentă față de ministrul de război, și a amenințat cu demisia dacă nu era susținut de Paris. Ministrul francez al afacerilor externe a emis o dezmințire vagă cu privire la acțiunile lui Lyautey, fiind îngrijorat de o posibilă ciocnire cu influența britanică în Maroc. În cele din urmă, Marea Britanie, Spania și Italia au fost alternate prin acceptul Franței de a le lăsa mână liberă în Egipt, nordul Marocului și, respectiv, Libia, singurele obiecții față de expansiunea franceză în regiune venind din partea Germaniei (Prima criză marocană).

Lyautey a întâlnit-o pe în 1903 și a angajat-o pentru misiuni de informații. După moartea acesteia, în 1904, el a fost cel care i-a ales piatra funerară.

La începutul anului 1907, Émile Mauchamp, un medic francez, a fost ucis la Marrakesh, posibil în timp ce încerca să pregătească terenul pentru expansiunea franceză. Ca urmare, Lyautey a ocupat Oujda, în estul Marocului, lângă granița cu Algeria. Fiind promovat la gradul de general de divizie, Lyautey a devenit guvernatorul militar al Marocului francez începând cu 4 august 1907. După ocuparea orașului Oujda, s-a deplasat la Rabat pentru a exercita presiuni asupra sultanului și a fost atras într-o luptă pentru putere între sultan și fratele acestuia, Germania și Franța luând părți diferite în acest conflict.

La 14 octombrie 1909, la Paris, Lyautey s-a căsătorit cu Inès Fortoul (născută de Bourgoing), fina fostei împărătese Eugénie și președintă a Crucii Roșii Franceze, care tocmai organizase Crucea Roșie în Maroc. Căsătoria a fost fără copii. S-a întors în Franța în 1910, iar în ianuarie 1911 a preluat comanda unui corp de armată la Rennes.

În 1912, Lyautey a fost trimis din nou în Maroc și a eliberat orașul Fes, care era asediat de 20 000 de marocani. După ce Convenția de la Fes a stabilit un protectorat asupra Marocului, Lyautey a servit ca rezident general al Marocului francez din 28 aprilie 1912 până la 25 august 1925. Sultanul Moulay Hafid a abdicat la sfârșitul anului 1912, fiind înlocuit de fratele său, mai maleabil, deși țara nu a fost complet „pacificată” până în 1934.

La 31 octombrie 1912, a fost ales pe scaunul 14 al Academiei Franceze.

Primul Război Mondial La 27 iulie 1914, rezidentul general Lyautey a primit o telegramă de la Paris de la subsecretarul afacerilor externe, Abel Ferry. Se spune că acesta le-ar fi transmis ofițerilor săi:

Totuși, la fel ca mulți militari de carieră, acesta displăcea A Treia Republică și, în anumite privințe, a salutat izbucnirea războiului „pentru că politicienii au tăcut”. În aceeași zi, ministrul de război, Messimy, i-a cerut lui Lyautey să se pregătească pentru abandonarea Marocului, cu excepția marilor orașe și porturi, și să trimită toate trupele experimentate în Franța. Messimy a declarat ulterior că aceasta fusese un ordin „formal”.

La izbucnirea războiului, Lyautey comanda 70 000 de soldați, toți fiind membri ai Armée d'Afrique sau făcând parte din La Coloniale. Conform legii franceze, recruții metropolitani nu puteau servi în străinătate decât în circumstanțe extrem de excepționale. Inițial, acesta a trimis două divizii algeriano-tunisiene pe Frontul de Vest, apoi alte două, plus două brigăzi de algerieni care serveau în Maroc și o brigadă de 5 000 de marocani. Peste 70 de batalioane de algerieni și tunisieni au servit pe Frontul de Vest, iar un regiment marocan și șapte regimente algeriene de spahii (cavalerie) au luptat pe Frontul de Vest. Alții au luptat în Macedonia sau în cadrul cavaleriei în Levant.

În 1914, 33 de ofițeri, 580 de soldați și armamentul a două batalioane au fost pierdute într-o expediție lângă Khenifra. Deși acesta avea să fie singurul incident major din Maroc în timpul războiului, Lyautey era îngrijorat de amenințarea unui jihad ca urmare a propagandei germane, mulți dintre legionarii rămași fiind germani. Patru regimente teritoriale au fost trimise din sudul Franței și au servit alături de coloniștii europeni mobilizați.

Până la mijlocul anului 1915, Lyautey trimisese 42 de batalioane pe Frontul de Vest, primind în schimb rezerviști de vârstă mijlocie (care, spre încântarea sa, erau considerați războinici experimentați de către marocani), batalioane de tirailleurs sénégalais și tirailleurs marocains, precum și trupe neregulate de goumiers marocani. Cu 200 000 de oameni, Lyautey a trebuit să mențină controlul asupra Atlasului Mijlociu și a regiunii Rif, precum și să reprime rebeliunile triburilor zaian la Khenifra, ale lui Abd al-Malik la Taza și ale lui al-Hiba în sud, acesta din urmă fiind ajutat de submarine germane. Lyautey susținea că bătălia de la Verdun și situația din Maroc făceau parte din același război.

Lyautey a ignorat sfaturile de a concentra forțe majore în câteva orașe și și-a asumat un risc personal distribuindu-le pe tot cuprinsul țării. În cele din urmă, pariul său a fost câștigător, deoarece a obținut un avantaj psihologic asupra șefilor de trib care ar fi putut deveni rebeli. Până în iulie 1915, Lyautey dispunea de 71 000 de oameni. El a insistat că Franța va câștiga războiul și a continuat activitățile obișnuite, precum târgurile comerciale și construcția de drumuri și căi ferate.

Carieră politică Politici coloniale Convingerile sale personale au evoluat de la monarhism și conservatorism către o credință în datoria socială. A scris un articol de revistă intitulat „Despre funcția socială a ofițerului în cadrul serviciului militar universal”. Cu toate acestea, politicile sale coloniale au fost, în practică, similare cu cele ale lui Gallieni, un republican laic. Era suspicios față de republicanism și socialism și credea în rolul social al armatei în regenerarea Franței.

Lyautey a adoptat și a urmat politica lui Gallieni de expansiune metodică a zonelor pacificate, urmată de dezvoltare socială și economică (piețe, școli și centre medicale) pentru a pune capăt rezistenței și a obține cooperarea foștilor insurgenți. Această metodă a devenit cunoscută sub numele de tache d'huile (literalmente „pată de ulei”), deoarece seamănă cu petele de ulei care se extind până acoperă întreaga suprafață. Scrierile lui Lyautey au avut o influență semnificativă asupra teoriei contemporane a contra-insurgenței, prin adoptarea lor de către David Galula. De asemenea, el a practicat o politică cunoscută sub numele de politique des races, care presupunea tratarea separată a fiecărui trib pentru a preveni ca vreo comunitate să obțină o influență prea mare în cadrul sistemului colonial.

Lyautey este considerat a fi fost un administrator colonial abil. Stilul său de guvernare a evoluat în ceea ce a rămas cunoscut sub numele de „sistemul Lyautey” de dominație colonială. Acest sistem investea în organismele locale de guvernare preexistente și susținea controlul local. El pleda pentru identificarea unui grup cu tendințe naționaliste, dar care avea o dorință puternică de autonomie locală, și transformarea acestuia într-o elită de lideri politici prin investiții. A încercat să echilibreze forța militară brută cu alte forme de exercitare a puterii și a promovat viziunea unui viitor mai bun pentru marocani sub administrația colonială franceză. De exemplu, l-a invitat pe , un tânăr urbanist francez talentat, să conceapă planuri cuprinzătoare pentru reamenajarea marilor orașe marocane.

În Maroc, începând cu anul 1912, acesta a manifestat în mod public deferență față de sultan și le-a cerut oamenilor săi să nu îi trateze pe marocani ca pe un popor cucerit. S-a opus prozelitismului creștin și stabilirii migranților francezi în Maroc, citându-l cu aprobare pe guvernatorul Lanessan al Indochinei: „trebuie să guvernăm alături de mandarin, nu împotriva mandarinului”.

Ministru de război