Ion C. Ștefan (n. 18 martie 1940, comuna Arefu, județul Argeș – d. 22 aprilie 2021, București) a fost un poet, prozator, eseist, editor și profesor român, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2005. Autor a peste patruzeci de volume de versuri, proză, eseuri, maxime și comentarii literare, a fost descris de academicianul Vasile Tonoiu drept „un intelectual care a citit mult și a reflectat îndelung", iar de critica literară drept un „scriitor filosof", a cărui operă se situează „armonios între narațiune și filosofie".Acad. Vasile Tonoiu, „Un scriitor înțelept", Revista Curtea de la Argeș, nr. 5, 2020. A fondat și condus Editura Arefeana din București (din 1997), unde au apărut peste 250 de volume semnate de autori diverși ai culturii române.
Coleg de promoție la Facultatea de Filologie a Universității din București (1966) cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gabriela Melinescu, Dumitru Țepeneag și Gheorghe Ungureanu, Ion C. Ștefan a urmat un drum literar discret și independent, departe de grupurile de promovare din viața literară bucureșteană, ceea ce i-a creat, paradoxal, un „prestigiu de intelectual retras și înțelept în viață și în scrieri".
Biografie
Origini și copilărie
Ion C. Ștefan s-a născut la 18 martie 1940 în comuna Arefu, județul Argeș, veche așezare de moșneni liberi situată în zona montană a Argeșului, în apropierea locurilor legate de legenda Meșterului Manole. Tatăl său, Constantin Ștefan, absolvise ca bursier de stat Școala de arte și meserii din Curtea de Argeș, reîntorcându-se apoi pe meleagurile natale; mama sa a fost Maria Botă. Ion a fost al doilea dintre cei trei copii ai familiei — Jana, Ion și Costel.Ion M. Dinu, Oameni de seamă ai Argeșului de ieri și de astăzi, Editura Tiparg, Pitești, 2004.
Între 1947 și 1951, a urmat școala primară în satul natal, avându-l ca învățător pe Petre Bădescu, „unul dintre dascălii străluciți din regiune". Cursul gimnazial l-a parcurs în comuna Corbeni, iar între 1955 și 1959 a urmat Liceul teoretic „Vlaicu Vodă" din Curtea de Argeș. Deși era cel mai bun elev la matematică, debutul său publicistic — articolul În pragul examenului de maturitate, apărut în iunie 1959 în cotidianul Secera și ciocanul din Pitești — i-a decis vocația literară. Cum avea să mărturisească mai târziu: „Succesul deplin mi-a dat aripi și m-am consacrat apoi scrisului."Ion C. Ștefan, Inscripții pe pânza vremii, ediție îngrijită de Cristina Ștefan, Editura Arefeana, București, 2021.
Studii universitare și debut
Între 1960 și 1966, a urmat Facultatea de Filologie a Universității din București, unde a fost coleg de promoție cu poeții Nichita Stănescu și Marin Sorescu, cu prozatorii Gabriela Melinescu și Dumitru Țepeneag, precum și cu criticul Gheorghe Ungureanu.Tatiana Panaitescu, „Ion C. Ștefan, Profesor și scriitor", în Inscripții pe pânza vremii, 2021. Între 1963 și 1964 și-a satisfăcut stagiul militar la termen redus.
Debutase între timp cu versuri și proză scurtă în presa literară — Luceafărul, Argeș, Steagul roșu —, iar în 1966, Marin Ioniță, conducătorul cenaclului literar „Liviu Rebreanu" din Pitești, îl prezenta cititorilor Făcliei Hidrocentralei drept „un poet cunoscut pe șantierele noastre, a cărui poezie este așteptată cu interes și citită". În 1968, Ana Blandiana i-a dedicat o cronică în Steagul roșu, conchizând: „Suntem convinși că pe drumul foarte lung pe care îl mai are de străbătut, ne vom mai întâlni cu Ion C. Ștefan." Aprecierea poetei a reprezentat, în cuvintele autorului, „un certificat de naștere poetică pentru viitor".
Debutul editorial a avut loc în 1973, cu placheta de versuri Despărțirea de cuvinte, la Editura Litera, într-un tiraj de 500 de exemplare, finanțat de autor. Volumul a stârnit reacții contradictorii: o cronică favorabilă a lui Ionuț Niculescu, care invoca „planeta de poet" a lui Eugen Lovinescu, și una severă a lui George Gibescu în Scânteia, care-l acuza de „mimetism". Ironia sorții a intervenit atunci când Monica Lovinescu a prezentat volumul la Radio Europa Liberă, lăudându-l tocmai pentru independența față de cenzura de partid. Cartea a devenit brusc cunoscută în toată țara, iar Laurențiu Ulici i-a consacrat o cronică în România literară (20 decembrie 1973), incluzând-o ulterior în antologia periodică Prima verba.
Cariera didactică
Intrat în învățământ din 1964, Ion C. Ștefan a fost profesor titular la Școala generală din Ghimpețeni (raionul Drăgănești-Olt), s-a transferat apoi la Liceul Agricol din Călugăreni, a lucrat la Oficiul Special pentru Expedierea Presei (1968–1969), apoi la Inspectoratul pentru Cultură al Județului Ilfov (1969–1974), de unde a trecut la Inspectoratul Școlar al aceluiași județ, îndeplinind funcțiile de inspector de specialitate și metodist. A fost, de asemenea, directorul școlii din orașul Mihăilești (județul Giurgiu).
Din 1990, a predat Limba și literatura română și Literatura universală la Colegiul Național „Matei Basarab" din București, unde a rămas până la pensionare. Colega sa de catedră, scriitoarea Tatiana Panaitescu, l-a caracterizat drept un „distins intelectual" care „a investit vocația sa de scriitor în actul unei comunicări de înaltă ținută intelectuală cu elevii săi". În 2006, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului i-a acordat Diploma de excelență „pentru activitatea remarcabilă în slujba școlii și pentru merite deosebite în modernizarea predării disciplinei Limba și literatura română".
Activitatea editorială
În 1997, Ion C. Ștefan a fondat Editura Arefeana (al cărei nume evocă locul său de naștere), cu sediul în București. Sub conducerea sa, timp de peste două decenii, editura a publicat peste 250 de volume — versuri, proză, lucrări de doctorat, studii literare — semnate de autori ai culturii române. Editura a funcționat în parteneriat constant cu tehnoredactorul Dan Amza, colaborarea lor durând peste 25 de ani.
Viața personală și ultimii ani
Ion C. Ștefan a fost căsătorit cu Domnița Ștefan, profesoară și directoare de școală. Fiica lor, prof. dr. Cristina Ștefan, a îngrijit ediția postumă a volumului Inscripții pe pânza vremii (2021). Nepotul său, Horia Mihai, este (2026) Cercetător Doctor în cadrul Institutului de Cercetare a Calității Vieții, din Academia Română.
Ion C. Ștefan a încetat din viață la 22 aprilie 2021, în București. Este înmormântat în cavoul familiei din Răcari, județul Dâmbovița.
Opera literară
Opera lui Ion C. Ștefan se desfășoară pe mai multe paliere — poezie, proză scurtă, roman, maxime și cugetări, eseu și comentariu literar —, mărturisind ceea ce academicianul Vasile Tonoiu a numit „situarea sa armonioasă între narațiune și filosofie". Tatiana Panaitescu l-a încadrat ca „șaptezecist" (de fapt, coleg de generație cu „șaizeciștii"), adică „un spirit pentru care cultura poetică a orientat constant predispoziția spre ceremonialul rostirii".
Poezie
Volumele de versuri urmează un arc ce merge de la lirismul peisagistic și patriotic al anilor '70–'80 către meditația existențială și filozofică a maturității, culminând cu edițiile bilingve ale ultimilor ani. După debutul cu Despărțirea de cuvinte (1973) și Atât de densă clipa (1978) — acesta din urmă prefațat de Virgil Carianopol, care vedea în autor „un poet prin excelență solar, al zilei care tonifică"Virgil Carianopol, prefață la Atât de densă clipa, 1978. —, au urmat Scrisoare mamei (1980), Vara patriei (1986), Cântece pentru iubita ideală (1993) și Iluzie cu nuferi (1995), volume în care criticul Alexandru Raicu identifica un „colorist virtuos" și „o bogăție cromatică a elementelor imaginative".Alexandru Raicu, cronică în Scânteia tineretului, 26 iunie 1978.
În anii 2000, lirica sa se adâncește reflexiv: Ceremonii solare (2001), Corabia cu amintiri (2009), Tărâmurile sufletului (2012), Iubirea cea din urmă (2013), 101 poeme (2013). Deschiderea spre publicul internațional se concretizează prin edițiile bilingve: Tăria de a rămâne / La force de rester (2014, română-franceză), Grădinarul cuvintelor / The Gardener of Words (2016) și Lumea poetului / The Poet's World (2016, română-engleză). Ultimele volume de versuri — Floare de colț iubirea (2018) și Aripi spre nemurire (2019) — constituie o lirică testamentară, marcată de contemplarea trecerii și a perenității prin cuvânt.
Proză
Proza lui Ion C. Ștefan cuprinde atât proză scurtă, cât și roman. Primele volume de povestiri — Luminiș de Soare (1981) și Fotografii mișcate (1983, la Editura Albatros, în colecția „Colocviile adolescenței") — evocă lumea copilăriei argeșene cu un lirism pe care Stelian Păun l-a plasat „pe linia Amintirilor din copilărie", alăturându-l lui Calistrat Hogaș și Ion Agârbiceanu prin „descrierile montane".Stelian Păun, prefață la Luminiș de Soare, 1981. Gheorghe Dinică remarca faptul că „poetul Ion C. Ștefan se dovedește a fi dublat de un înzestrat prozator".
Romanul Lumini la ferestrele școlii (1989, Editura Albatros), tipărit într-un tiraj de 70.000 de exemplare, l-a propulsat în rândurile scriitorilor consacrați. Au urmat Observator în banca din spate (2000) — roman despre viața școlii —, Femeia necunoscută (2004), În căutarea iluziilor pierdute (2004, 2010) și Lumina din oglindă (2006, în două volume), acesta din urmă marcând trecerea sa de la poezie la proză, determinată — după cum nota Vasile Tonoiu — de „un anumit moment tragic al vieții sale".
Romanele Întâlnirea de la muzeu (2011) și Umbra dintre noi (2016) formează un diptic epic în care tema iubirii se întrețese cu cea a creației. Acțiunea urmărește destinele a două familii de intelectuali — filologi și fizicieni — în societatea românească a ultimelor decenii. Criticul Nicolae Vasile, analizându-le în volumul Citadela perpetuă (2018), a evidențiat „o poveste fascinantă" care explorează marile teme ale iubirii, creației și legăturii dintre acestea, considerând că cele două romane demonstrează valoarea „Generației 2000" a literaturii române, prea adesea ignorată de critica oficială.Nicolae Vasile, Citadela perpetuă, Editura Neverland, București, 2018.
Dintre volumele de proză scurtă ale maturității se remarcă Ora de dirigenție a vieții (povestiri și nuvele, 1998, 2007) și Femeile din oglinda retrovizoare (2002, 2004), în care Tatiana Panaitescu identifica „un hedonism de bună calitate" și „bucuria fiecărei clipe".
Maxime și cugetări
O latură distinctivă a operei lui Ion C. Ștefan o constituie volumele de maxime, cugetări și expresii rare: Supraviețuirea prin cuvânt (1997), Dialog la timpul viitor (2000), Gânduri la răscruce de milenii (2001) și Alfabetul învățăturilor (2003). Academicianul Vasile Tonoiu a estimat că autorul a elaborat, de-a lungul timpului, circa zece mii de astfel de aforisme, din care doar aproximativ o mie au văzut lumina tiparului. Marcel Crihană, prefațând Dialog la timpul viitor, observa că Ion C. Ștefan este „atras — irezistibil și definitiv — de genul acesta de scriitură, de blitz-ul artistic imprevizibil, care provoacă sublimul dintr-o străfulgerare de gând"Marcel Crihană, prefață la Dialog la timpul viitor, Editura Arefeana, 2000., iar Gheorghe Bulgăr sublinia exigența clasică a formulării: „non multa sed multum — deci nu cuvinte multe, ci conținut dens, profund, nou."Gheorghe Bulgăr, prefață la Gânduri la răscruce de milenii, Editura Arefeana, 2001.
Eseistică și comentarii literare
Paralel cu opera literară, Ion C. Ștefan a publicat lucrări de didactică și critică literară — Comentarii și sinteze literare (1998), Literatura română în liceu (1999, 2008), Conținut și formă în operele literare studiate în liceu (2004), Contribuția lui I.L. Caragiale la dezvoltarea limbii române literare (2005) —, precum și eseuri de reflecție filozofică: Eseu despre existența umană (2008, 2015), Călătorie în lumea cărților (2018) și Eseu despre supraviețuirea prin creație (2020). Aceste din urmă volume i-au consolidat reputația de „scriitor filosof", definită de Vasile Tonoiu prin formula: „o simbioză de lumină între spontaneitatea creatoare și profunzimea analizei".