Partidul Tory sau Partida Tory, cunoscută și ca Tories (în termeni moderni: Conservatorii), a fost o facțiune politică lax organizată și, mai târziu, un partid politic, în parlamentele Angliei, Scoției, Irlandei, Marii Britanii și Regatului Unit. Au apărut pentru prima dată în timpul crizei de excludere din 1679, când s-au opus eforturilor Whig de a-l exclude pe James, Duce de York, de la succesiune pe motiv de catolicism. În ciuda opoziției lor fervente față de catolicismul sponsorizat de stat, Tories s-au opus excluderii sale din cauza convingerii lor că moștenirea bazată pe naștere era fundamentul unei societăți stabile.
În secolul al XVIII-lea, ideologia generală și obiectivul declarat al Tories era menținerea unei Biserici Anglicane puternice și stabilite; în practică, aceasta însemna că se opuneau toleranței nu numai față de catolici (cărora la acea vreme se opuneau și whigii), ci și față de protestanții dizidenți (pe care whigii îi susțineau).W.A. Speck, Tory & Whig: The Struggle in the Constituencies 1701-1715, (London, 1970), p.96. Politica lor religioasă era uneori mai puternică decât sprijinul lor pentru principiile monarhice, unii conservatori optând să susțină legea de excludere datorită sprijinului lui James pentru libertatea parțială de cult.
După succesiunea lui George I în 1714, Tories nu au avut niciun rol în guvernare. Aceștia au încetat să mai existe ca entitate politică organizată la începutul anilor 1760; cu toate acestea, termenul a continuat să fie folosit în anii următori ca termen de autodescriere de către unii scriitori politici.
Aproximativ 20 de ani mai târziu, un nou partid Tory (care nu avea nicio legătură reală cu vechiul partid Tory, cu excepția numelui său) a apărut și a participat la guvernare între 1783 și 1830, cu William Pitt cel Tânăr urmat de Robert Jenkinson, al doilea conte de Liverpool; noii Tories s-au opus, în general, extinderii drepturilor de vot și au susținut reprimarea protestelor și a mișcărilor subversive, motivați de temerile că Marea Britanie s-ar putea confrunta cu o revoluție precum cea care avusese loc în Franța. Whigii au câștigat controlul Parlamentului la alegerile din 1831, care s-au desfășurat în mare parte pe tema reformei electorale, la care s-au opus conservatorii. Legea reprezentării poporului din 1832 a eliminat cartierele proprietar, multe dintre ele controlate de Tories, iar partidul a fost redus la 175 de parlamentari la alegerile din 1832.
Sub conducerea lui Robert Peel, care a emis un document de politică cunoscut sub numele de Manifestul Tamworth, Tories au început să se transforme în Partidul Conservator. Cu toate acestea, abrogarea legilor cerealelor în 1846 a dus la destrămarea partidului; facțiunea condusă de Contele de Derby și Benjamin Disraeli a devenit Partidul Conservator modern, ai cărui membri sunt încă numiți în mod obișnuit Tories.
Nume Ca termen politic, Tory a fost o insultă (derivată din cuvântul din irlandeza medie „tóraidhe”, irlandeză modernă „tóraí”, care înseamnă „haiduc”, „tâlhar”, din cuvântul irlandez „tóir”, care înseamnă „urmărire”, deoarece haiducii erau „oameni urmăriți”) care a intrat în politica engleză în timpul crizei legii de excludere din 1678–1681. Whig (din „whiggamore”, „conducător de vite”) a fost inițial o insultă scoțiană pentru facțiunea Covenanter din Scoția care se opunea Engagers (o facțiune care l-a susținut pe Carol I în timpul celui de-al Doilea Război Civil Englez) și a susținut raidul Whiggamore care a avut loc în septembrie 1648.Samuel R. Gardiner. History of the great civil war 1642–1649 p. 228). În timp ce Whigii erau cei care susțineau excluderea lui Iacob, Ducele de York, de la succesiunea la tronurile Scoției, Angliei și Irlandei (Petiționarii), Tories erau cei care se opuneau legii de excludere (Disprețuitorii).
În 1757, David Hume scria:
Referințe Citări
Lectură suplimentară Black, Jeremy (1984). Britain in the Age of Walpole (London: Macmillan) Brock, W.R. (1967). Lord Liverpool and Liberal Toryism online Bulmer-Thomas, Ivor (1967). The Growth of the British Party System: 1640-1923. Vol. 1. (John Baker). online Colley, Linda (1985). In Defiance of Oligarchy: The Tory Party 1714-60. (Cambridge University Press). online Dickinson, H T. "Henry St John and the struggle for the leadership of the Tory party, 1702-14" (PhD dissertation, University of Newcastle Upon Tyne; ProQuest Dissertations & Theses, 1967. 27678765). Duncan, Fiona E. (2015) "The Development of a Tory Ideology and Identity 1760-1832" (PhD dissertation, University of Stirling; 2015) online Feiling, Keith. (1938). The Second Tory Party, 1714-1832. (London: Macmillan). Feiling, Keith. (1950). A History of the Tory Party, 1640-1714. (Clarendon Press). online Hilton, Boyd. (1977). Corn, Cash, Commerce: The Economic Policies of the Tory Governments 1815-1830 (Oxford UP). Hilton, Boyd. (2006). A Mad, Bad, and Dangerous People? England 1783-1846 (Oxford UP) Lee, Stephen. (2008) George Canning and Liberal Toryism (London, 2008) Lewis, C.J. (1960)/ "The Disintegration of the Tory-Anglican Alliance in the Struggle for Catholic Emancipation" Church History, 29 (1960), pp. 25-43. O'Gorman, Frank. (1989). Voters, Patrons, and Parties: The Unreformed Electoral System of Hanoverian England 1734-1832. (Oxford: Clarendon Press. O’Gorman, Frank. (1982) The Emergence of the British Two Party System 1760-1832 (London, 1982) Simes, D. G. S. (2008) " 'The Champions of the Protestant Cause will not lightly abandon it': the Ultra Tory press and the Wellington administration", in C.M. Woolgar (ed.), Wellington Studies IV, (Southampton, 2008), pp. 299–322. Szechi, Daniel. (1986) "The Tory Party in the House of Commons, 1710-14: a case in structural change and political evolution" Parliamentary History, 5, pp. 1–16. Wilkinson, David. (1998) "The Pitt-Portland coalition of 1794 and the origins of the “Tory” party’, History, 83 (1998), pp. 249–264.
Legături externe
Categorie:Fondări în 1678 Categorie:Desființări în 1834 Categorie:Partide desființate Categorie:Iacobitism Categorie:Conservatorism în Regatul Unit