Grisaille este unul dintre tipurile de vopsele folosite la realizarea vitraliilor .

Grisaille

Descriere Grisaille vitraliului este un material compus din oxizi metalici și un flux care îi permite să se fixeze pe suprafața sticlei atunci când este ars. Este ars între 630 și într-un cuptor de sticlă . Datorită aspectului său opac și mat, acest element permite adăugarea de detalii care se evidențiază prin transparență. Grisaille poate fi utilizată complet opacă, aplicată cu o pensulă fină, sub formă de linii sau tușe uniforme (plate), dar și în gradiente pentru a crea relief și umbre .

Istoric Cele mai vechi vitralii descoperite sunt adesea pictate. Fragmente dintr-un vitraliu din Bazilica San Vitale din Ravenna, datând din secolul VI. Fragmente care înfățișează rămășițele lui Hristos Pantocrator, între simbolurile alfa și omega. Este vorba de fragmente de sticlă incoloră pictate în grisaille, acum adăpostite la Muzeul Național din Ravenna. Cele mai vechi piese par să dateze din anul 540.

Fragmentele „capului Lorsch” datează din 1052 sau 1090. Situl Abației Lorsch, lângă Heidelberg, în Germania, a fost excavat sub conducerea lui Friedrich Behn în anii 1930, punându-se în evidență o groapă de deșeuri care conținea rămășițe posibil din distrugerile din timpul Războiului de Treizeci de Ani (1618-1648), inclusiv peste 150 de vitralii. Printre aceste piese se aflau 40 de fragmente dintr-un vitraliu care înfățișa capul Lorsch, cel mai vechi exemplu de vitraliu figurativ care a supraviețuit în Germania. Această colecție este acum găzduită la Muzeul Darmstadt.

Acolo "Micul cap de la Schwarzach'' păstrat în prezent la Badisches Landesmuseum din Karlsruhe, Germania, datează din al X-lea secol . Începând cu anul 950, deschiderile se lărgesc, necesitând suprafețe vitrate mai mari. Centrul vitraliilor medievale cu plumb a fost primul în Franța, în special la Bazilica Saint-Denis al IX- lea secol sau chiar în Auxerre și Reims .

Capul lui Hristos de la Abația Wissembourg, păstrat la Muzeul Œuvre Notre-Dame din Strasbourg, datează din XI-lea secol. A fost pictată folosind tehnica descrisă în jurul anului 1100 de călugărul Teofil în tratatul său despre pictura pe sticlă. Grisaille este aplicat în trei straturi de intensitate variabilă: unul foarte deschis pe alocuri, altul mai puțin diluat pentru umbre și un al treilea foarte întunecat pentru linii. Cu toate acestea, tratatul lui Teofil despre arta vopsirii și auririi sticlei de la începutul secolului al IX-lea nu menționează arta pictării acesteia. Frontalitatea strică a feței și formele stilizate conferă figurii o expresivitate puternică, primitivă.

Termenul „grisaille” în sensul unui material vitrificabil nu a apărut înainte de XIX-lea secol. În tratatul călugărului Teofil, se folosește termenul ''culoare'' care este folosit. Mai târziu, găsim termenii ''negru'' și ”vopsea neagră".

Până în secolul al XIV-lea, grisaille-ul medieval este brun, mai exact de la un brun-roșcat până la negru, în funcție de grosimea stratului aplicat.

Pornind din secolul XV, alături de griul ruginiu, roșie și neagră, griul numit ''desen sanguin pe sticlă'' și ''întuneric” culoarea lemnului. Picturile grisaille au fost realizate în ateliere de către pictori pe sticlă, iar rețetele au fost transmise din generație în generație.

Perioada neoclasică, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, întrerupe fabricarea grisaille-ului, precum și a sticlăriei. În secolul al XIX-lea, un interes a relansat pentru vitralii a reînviat producția de vopsele. Producătorii au redescoperit sau recreat rețete de gri, bazându-se pe unele mai vechi, datând din Evul Mediu și inspirându-se din vopselele folosite în ceramică, cum ar fi la fabrica de porțelan din Sèvres . Grisaille colorată a devenit utilizată pe scară largă. Cererea foarte puternică determină industrializare a producției de către companii independente de fabricile de sticlă. Această nouă modalitate de a separa fabricarea produsului de utilizatorii săi a fost în detrimentul producătorilor de sticlă. Într-adevăr, aceștia cunosc din ce în ce mai puțin compozițiile și reacțiile vopselelor pe care le folosesc, iar acest lucru duce la probleme de conservare care persistă până în zilele noastre.

Pe la mijlocul secolului XX- lea, ultimii producători francezi de picturi pe sticlă, precum Lacroix, L'Hospied și Poulenc, au abandonat producția din cauza cererii insuficiente pentru a-și menține uzinele rentabile. Producătorii de sticlă au devenit dependenți de producătorii străini, inclusiv Degussa, Ruger și Blythe. Prin urmare, a fost creat un grup de lucru: Secția Franceză a Institutului Internațional pentru Conservare. Scopul său este de a reda sticlarilor cunoștințele și măiestria produselor esențiale meșteșugului lor. Simultan, Laboratorul de Cercetare a Monumentelor Istorice speră să dezvolte o gamă de vopsele pentru sticlă care pot fi utilizate în restaurare pentru crearea de adaosuri. Caracteristicile necesare sunt consecvența cu vopselele originale și durabilitatea produselor. Studiul formulei grisaille și a emailurilor, pe baza datelor găsite în tratatele vechi și a analizelor efectuate pe vitraliile medievale, a fost încredințat lui Hervé Debitus . Pentru a-și dezvolta gama de grisaille, a consultat și el manuscrisele producătorilor Lacroix și compozițiile vopselelor ceramice. Diversele texte care explică producția de grisaille sunt adesea dificil de implementat, deoarece cei care le-au scris au fost fie observatori externi, fie persoane foarte familiarizate cu produsele și care nu au simțit nevoia să documenteze totul. Există, prin urmare, multe probleme nerostite, produse care nu se mai fabrică, produse care și-au schimbat denumirea și vopsele a căror compoziție nu este detaliată. Din 1991, gama de grisaille "Hervé Debitus„ este comercializat.

Fabricație și compoziție Compoziția sa poate varia în funcție de pigmentul utilizat. Pigmentul este un oxid metalic, iar fluxul este o sticlă fuzibilă care se topește în timpul arderii pieselor de vitraliu pictate. Aceste două componente sunt furnizate sub formă de pulberi miscibile, între ele.

Fluxul este un amestec de oxid metalic incolor și silice adusă la punctul de fuziune pentru a produce sticlă . Diverșii oxizi incolori care pot fi amestecați cu silice includ oxizii de plumb, sodiu, potasiu și calciu . Din punct de vedere istoric, cel mai utilizat flux este fluxul rocaille, o sticlă fuzibilă compusă din silicați de plumb. Acest flux pare să ofere cea mai bună durabilitate și permite, de asemenea, amestecarea diferitelor culori grisaille. Fluxul este fabricat cu 75% oxid de plumb și 25% silice . Sticla topită rezultată este plasată în apă rece, unde se sparge în bucăți mici. Aceste bucăți sunt apoi măcinate până devin o pulbere fină.

Pigmenții dau griului culoarea prin transparență și reflexie. Sunt oxizi metalici calcinați la temperaturi foarte ridicate, cuprinse între 630° și 1200°C, în funcție de componente și de culorile dorite. Pentru a crea anumite culori sau pentru a stabiliza anumiți oxizi, aceștia pot fi amestecați între ei. + Oxizi metalici Culorile variază în funcție de gradul de calcinare. Sulfat de fier FeO3 650° portocaliu-roșu 710° roșu-violet Oxid de fier Fe3O4 Negru obișnuit Oxid de zinc + oxid de fier hidratat 850° galben-brun Aluminat de cobalt Albastru Oxid de cobalt + alumină Alb Oxid de crom + cobalt + alumină sau plumb Verde Antimonatul de plumb (redox de plumb + oxid de antimoniu) Galben sau nisipos Oxid de staniu Culoare lăptoasă, opalină Oxid de cupru Verde, roșu

Grisaille în pictură miniatura|Detaliu al unei fresce grisaille din 1928 creată de Duilio Donzelli, biserica Saint-Pierre și Saint-Paul din Creuë . Aceasta este o tehnică picturală sinonimă cu chiaroscuro, un termen italian pentru "contrast'' (literalmente) ”clarobscur'' după cum precizează Vasari .”

Descriere Aceasta folosește doar nuanțe ale aceleiași culori pentru a imita marmura, piatra sau bronzul (secolul al XV-lea); prin acest principiu, tehnica este similară cu cea a camaieului, fiind o variantă a acestuia cu mai multe tonuri ale aceleiași culori.

În fazele inițiale ale picturii venețiene, tehnica este adesea utilizată, înainte de aplicarea glasiurilor, pentru a schița și prefigura compoziția finală (asemănător cu rolul sinopiei în pictura în frescă). Este folosit și în tehnicile vitraliului, în gri, prin adăugarea de oxizi metalici înainte de arderea sticlei.

Exemple

Frescele Chiostro Verde pictate de Paolo Uccello, la bazilica Santa Maria Novella din Florența (1448), așa cum sugerează și numele, sunt bazate pe culoarea verde . Plângerea asupra lui Hristos mort, de Giovanni Bellini, vizibilă la Galeria Uffizi din Florența. Ciclul de fresce al lui Andrea del Sarto la mănăstirea Scalzo, Florența.

Note și referințe

Vezi și

Articole similare

Dirk Vellert Pictori contemporani care folosesc această tehnică Guillaume Bresson

Categorie:Vitralii