O tabără de refugiați este o așezare temporară construită pentru a primi refugiați și persoane aflate în situații similare celei de refugiat. Taberele de refugiați adăpostesc de obicei persoane strămutate care au fugit din țara lor de origine, însă există și tabere înființate pentru persoane strămutate intern. De regulă, refugiații solicită azil după ce au fugit de războiul din țările lor de origine, dar unele tabere găzduiesc și migranți de mediu și economici. Taberele cu peste o sută de mii de oameni sunt frecvente, dar, începând cu anul 2012, o tabără de dimensiune medie găzduia în jur de 11 400 de persoane. Acestea sunt construite și administrate, de obicei, de un guvern, de Organizația Națiunilor Unite, de organizații internaționale (cum ar fi Comitetul Internațional al Crucii Roșii) sau de organizații neguvernamentale. Taberele de refugiați neoficiale, cum ar fi Idomeni în Grecia sau „Jungla din Calais” în Franța, sunt locuri în care refugiații sunt lăsați în mare parte fără sprijinul guvernelor sau al organizațiilor internaționale.

Taberele de refugiați sunt înființate, de regulă, în mod improvizat, având scopul de a asigura nevoile umane de bază pe termen scurt. Pentru a preveni stabilirea definitivă a populației strămutate, guvernele statelor gazdă restricționează frecvent dezvoltarea infrastructurii sau a facilităților cu caracter permanent. Dacă întoarcerea refugiaților este împiedicată (adesea din cauza unui război civil), se poate declanșa sau poate continua o criză umanitară.

Conform UNHCR, majoritatea refugiaților din întreaga lume nu trăiesc în tabere de refugiați. La sfârșitul anului 2015, aproximativ 67% dintre refugiații din întreaga lume locuiau în locuințe private, individuale. Acest lucru poate fi explicat parțial prin numărul mare de refugiați sirieni care închiriază apartamente în aglomerări urbane din Orientul Mijlociu. La nivel mondial, s-a raportat că puțin peste un sfert (25,4%) dintre refugiați trăiau în tabere administrate. La sfârșitul anului 2015, aproximativ 56% din populația totală de refugiați din mediul rural rezida într-o tabără administrată, comparativ cu 2% care locuiau în locuințe individuale. În mediul urban, marea majoritate (99%) a refugiaților trăia în locuințe individuale, în timp ce mai puțin de 1% locuia într-o tabără administrată. Un procent mic de refugiați trăiește, de asemenea, în centre colective, tabere de tranzit și tabere autoorganizate.

În ciuda faptului că 74% dintre refugiați se află în zone urbane, modelul de furnizare a serviciilor al agențiilor de ajutor umanitar internațional rămâne concentrat pe înființarea și funcționarea taberelor de refugiați.

Facilități Suprafața medie a unei tabere recomandată de UNHCR este de 45 de metri pătrați per persoană din aria accesibilă a taberei. În această zonă pot fi găsite de obicei următoarele facilități: Un sediul administrativ pentru coordonarea serviciilor poate fi situat în interiorul sau în afara taberei propriu-zise. Spațiile de cazare sunt adesea corturi, colibe prefabricate sau locuințe construite din materiale disponibile la nivel local. UNHCR recomandă un minimum de 3,5 m² de spațiu de locuit acoperit per persoană. Adăposturile ar trebui să fie la o distanță de cel puțin 2 m unele de altele. Grădini atașate parcelei familiale: UNHCR recomandă o dimensiune a parcelei de 15 m² per persoană. Facilități de igienă, cum ar fi zone de spălare, latrine sau toalete: UNHCR recomandă un duș la 50 de persoane și o latrină comună la 20 de persoane. Distanța pentru cea din urmă ar trebui să fie de cel mult 50 de metri de adăpost și nu mai aproape de 6 m. Facilitățile de igienă ar trebui să fie separate pe sexe. Locuri pentru colectarea apei: sunt necesare fie rezervoare de apă în care apa este descărcată din camioane (apoi filtrată și, eventual, tratată cu substanțe chimice dezinfectante, cum ar fi clorul), fie puncte de distribuție a apei (cișmele) conectate la foraje. UNHCR recomandă 20 l de apă per persoană și un punct de distribuție la 80 de persoane, care ar trebui să se afle la o distanță de maximum 200 m de locuințe. Clinici, spitale și centre de imunizare: UNHCR recomandă un centru de sănătate la 20 000 de persoane și un spital de trimitere la 200 000 de persoane. Centre de distribuție a hranei și centre de nutriție terapeutică: UNHCR recomandă un centru de distribuție a hranei la 5 000 de persoane și un centru de nutriție la 20 000 de persoane. Echipamente de comunicare (de exemplu, radio): Unele tabere cu vechime au propriile stații de radio. Securitate, inclusiv protecție împotriva banditismului (de exemplu, bariere și puncte de control de securitate) și trupe de menținere a păcii pentru a preveni violența armată: Secțiile de poliție pot fi situate în afara taberei propriu-zise. Școli și centre de instruire: UNHCR recomandă o școală la 5 000 de persoane.

Piețe și magazine: UNHCR recomandă o piață la 20 000 de persoane.

Școlile și piețele pot fi interzise de guvernul țării gazdă pentru a-i descuraja pe refugiați să se stabilească permanent în tabere. De asemenea, multe tabere de refugiați au: Cimitire sau crematorii Locuri pentru eliminarea deșeurilor solide: ar trebui prevăzut un container de gunoi de 100 l la 50 de persoane și o groapă de gunoi la 500 de persoane. Centru de recepție sau de tranzit unde refugiații sosesc inițial și se înregistrează înainte de a li se permite accesul în tabără: Centrele de recepție pot fi situate în afara taberelor și mai aproape de granița țării în care intră refugiații. Biserici sau alte centre religioase ori lăcașuri de cult

Pentru a înțelege și a monitoriza o situație de urgență pe o perioadă de timp, evoluția și organizarea taberelor pot fi urmărite prin satelit și analizate prin GIS.

Sosire Majoritatea noilor sosiți parcurg pe jos distanțe de până la 500 km. Călătoria poate fi periculoasă, din cauza animalelor sălbatice, a bandiților înarmați, a milițiilor sau a minelor antipersonal. Unii refugiați sunt sprijiniți de Organizația Internațională pentru Migrație, iar alții apelează la călăuze. Mulți dintre noii sosiți suferă de malnutriție acută și dezhidratare. În afara centrelor de recepție se pot forma cozi lungi, iar timpii de așteptare pot ajunge până la două luni. Persoanele din afara taberei nu au dreptul la sprijin oficial (însă refugiații din interior le pot oferi ajutor). Unii localnici vând apă sau alimente la prețuri excesive, obținând profituri mari. Nu rareori se întâmplă ca unii refugiați să moară în timp ce așteaptă în afara centrului de recepție. Aceștia rămân în centrul de recepție până când le este aprobat statutul de refugiat și le este evaluat gradul de vulnerabilitate. Acest proces durează, de obicei, două săptămâni. Ulterior, sunt transportați în tabără, de regulă cu autobuzul. Noii sosiți sunt înregistrați, amprentați și intervievați de guvernul țării gazdă și de UNHCR. Urmează apoi controale medicale și nutriționale. Persoanele care suferă de malnutriție severă sunt duse la centre de nutriție terapeutică, iar cei bolnavi, la spital. Bărbații și femeile beneficiază de consiliere separată pentru a le fi determinate nevoile. După înregistrare, aceștia primesc rații de hrană (până atunci primind doar biscuiți hiperenergetici), carduri de rații (principalul indicator al statutului de refugiat), săpun, bidoane pentru apă, seturi de bucătărie, saltele pentru dormit și prelate de plastic pentru construirea adăposturilor (unii primesc corturi sau adăposturi prefabricate).

Locuințe și sanitație

Sunt alocate parcele rezidențiale (de exemplu, 10 x 12 m pentru o familie formată din patru până la șapte persoane). Adăposturile pot fi uneori construite de refugiații înșiși, folosind materiale disponibile la nivel local, însă agențiile de ajutor umanitar pot furniza materiale sau chiar locuințe prefabricate. Adăposturile sunt frecvent foarte apropiate unele de altele și, deseori, mai multe familii împart o singură locuință, ceea ce face ca intimitatea pentru cupluri să fie inexistentă. Taberele pot avea latrine comune cu groapă, de tip unisex, împărțite de mai multe gospodării, însă agențiile de ajutor umanitar pot pune la dispoziție facilități de sanitație îmbunătățite. Latrinele cu groapă ale gospodăriilor pot fi construite de familiile înseși. Latrinele nu sunt întotdeauna menținute suficient de curate și ferite de boli. În unele zone, spațiul pentru noi gropi este limitat. Fiecare refugiat ar trebui să primească în jur de 20 l de apă pe zi, însă mulți trebuie să supraviețuiască cu mult mai puțin de atât (unii pot primi chiar și doar 8 l pe zi). Un număr mare de persoane pot folosi un singur punct de distribuție a apei (față de standardul de unul la 80 de persoane). Drenajul apei rezultate din utilizarea băilor și a bucătăriilor poate fi deficitar, iar gunoiul poate fi eliminat la întâmplare. Puține facilități sanitare sau chiar niciuna pot fi accesibile persoanelor cu dizabilități. Sanitația deficientă poate duce la focare de boli infecțioase, iar inundarea gropilor latrinelor în timpul sezonului ploios crește riscul de infecție.

Economie, muncă și venituri Cercetările au arătat că, dacă se oferă un ajutor suficient, efectele de stimulare generate de refugiați pot stimula economia țărilor gazdă. Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) are o politică de sprijinire a refugiaților pentru ca aceștia să muncească și să fie productivi, utilizându-și competențele existente pentru a-și satisface propriile nevoi, precum și pe cele ale țării gazdă:

Cu toate acestea, țările gazdă nu urmează, de regulă, această politică și nu le permit refugiaților să muncească în mod legal. În multe țări, singura opțiune este fie să muncească pentru un stimulent financiar mic (în cadrul organizațiilor neguvernamentale din tabără), fie să muncească ilegal, fără drepturi și adesea în condiții obscure. În unele tabere, refugiații își înființează propriile afaceri. Unii refugiați au reușit chiar să se îmbogățească în acest fel. Cei care nu au un loc de muncă sau nu au rude și prieteni care să le trimită bani sunt nevoiți să vândă părți din rațiile lor de hrană pentru a obține bani gheață. Deoarece sprijinul acordat nu include, de obicei, sume în bani, este posibil să nu se creeze o cerere efectivă.

Piețele principale din taberele mai mari oferă de obicei produse electronice, alimente, articole de feronerie, medicamente, îmbrăcăminte, produse cosmetice și servicii precum mâncare gătită (restaurante, cafenele și ceainării), spălătorie, acces la internet și calculatoare, servicii bancare, reparații și întreținere de echipamente electronice și educație. Unii comercianți se specializează în cumpărarea de rații de hrană de la refugiați în cantități mici și vânzarea acestora în cantități mari către negustori din afara taberei. Mulți refugiați cumpără în cantități mici deoarece nu au suficienți bani pentru a achiziționa produse de dimensiuni normale, ceea ce înseamnă că mărfurile sunt ambalate în pachete mai mici și vândute la un preț mai mare. Mecanismele de plată utilizate în taberele de refugiați includ ajutorul în bani gheață/vouchere, plățile în natură (cum ar fi munca voluntară) și economisirea și creditarea comunitare.

Investițiile efectuate de organizații din sectorul privat extern în soluții energetice comunitare, cum ar fi generatoarele diesel, chioșcurile solare și digestoarele de biogaz, au fost identificate ca o modalitate de a promova dezvoltarea economică comunitară și ocuparea forței de muncă.

Structura taberei