Julia Kristeva (în ; ) o filologă, profesoară universitară, psihanalistă și scriitoare franceză de origine bulgară. Ea este profesoară emerită a Universității Paris-Cité.
Biografie Născută în 1942, Julia Kristeva este fiica unui contabil din administrația Bisericii și a unei mame care urmase studii de biologie. Ea are o soră mai mică, Ivanka. A studiat la o grădiniță franceză confesională, interzisă la scurt timp de autoritățile comuniste, apoi la școala comunală, continuând în același timp să frecventeze Alianța Franceză. Provenind dintr-o familie necomunistă, nu a avut dreptul de a purta drapelul la școală și a trebuit să renunțe la studiile de astronomie pe care le preconiza atunci la Moscova, însă, deoarece vorbea franceza, a servit ca interpret în timpul vizitei unor demnitari ai PCF în Bulgaria, precum Waldeck Rochet. Ca toți elevii, Julia Kristeva a făcut parte din Tineretul Comunist; de asemenea, ea a scris în cotidianul universitar Tineretul popular.
Datorită cunoștințelor sale de literatură franceză, ea vine la Paris în 1965 cu o bursă din partea guvernului francez.
În 1969 a susținut o teză de doctorat sub coordonarea lui Lucien Goldmann, publicată în anul următor cu titlul Le Texte du roman. Approche sémiologique d'une structure discursive transformationnelle. În 1973, a susținut un doctorat de stat, publicat în anul următor cu titlul La Révolution du langage poétique.
În 1967 s-a căsătorit cu Philippe Sollers, cuplul având un fiu născut în 1975.
Parcurs profesional A urmat o carieră universitară, devenind profesoară la Universitatea Paris-Diderot și fondatoare a Centrului Roland Barthes. A fost membră a Institutului Universitar din Franța în perioada 2000–2010. A predat cursuri de semiologie la Universitatea de Stat din New York.
Este psihanalistă, membră a Societății Psihanalitice din Paris din 1987, apoi membră titulară din 1997.
Angajamente instituționale și asociative Din 1971 până în 1977, ea a împărtășit angajamentul maoist al lui Philippe Sollers și al revistei Tel Quel. În februarie 1978, a făcut parte din membrii fondatori ai Comitetului Intelectualilor pentru Europa Libertăților.
În 2003 a fondat împreună cu profesorul Charles Gardou Consiliul Național al Dizabilității (CNH), care are ca scop sensibilizarea, formarea și informarea populației cu privire la diferitele dizabilități și gestionarea acestora. La 20 mai 2005, CNH a organizat primele State Generale ale Dizabilității la UNESCO. Scopul acestei zile, care a reunit peste 1 800 de persoane, a fost de a angaja societatea civilă în găsirea de soluții pentru îmbunătățirea vieții și integrării persoanelor în situație de dizabilitate, în jurul a opt tematici: Viața autonomă și cetățenească. Viața, sănătatea, etica și deontologia. Viața afectivă, familială și sexuală. Viața profesională. Viața școlară. Viața artistică și culturală. Viața sportivă și petrecerea timpului liber. Viața, demnitatea și marea dependență.
În 2008, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Simone de Beauvoir, ea a înființat Premiul „Simone de Beauvoir” pentru libertatea femeilor, care recompensează opera și acțiunile persoanelor ce contribuie la promovarea libertății femeilor în întreaga lume.
În 2011, Julia Kristeva a fost una dintre cele patru personalități necredincioase invitate joi, 27 octombrie, la Assisi (Italia) de către Papa Benedict al XVI-lea, în cadrul Întâlnirilor de la Assisi.
Activități de cercetare și literare Julia Kristeva a publicat peste treizeci de lucrări, în special despre scriitoare și intelectuale. Opera sa are o influență asupra feminismului internațional contemporan.
Ea a participat la revista de avangardă Tel Quel, fondată de Philippe Sollers, colaborând în acest grup cu Michel Foucault, Roland Barthes, Jacques Derrida, Jean-Louis Baudry, , Marcelin Pleynet, Jean Ricardou, Jacqueline Risset, Denis Roche, Umberto Eco, Pierre Rottenberg, Jean Thibaudeau și Philippe Sollers.
Încă de la prima sa carte, Sèméiôtikè. Recherches pour une sémanalyse (1969), Julia Kristeva s-a întrebat cu privire la apariția textului literar sau poetic în interiorul câmpului istoric și social, adică totodată în interiorul limbajului, dar lucrând împotriva lui, dorind să îl transforme. Structuralismul, materialismul istoric, psihanaliza: tot atâtea episteme rămase până atunci necunoscute una alteia și la intersecția cărora Julia Kristeva și-a situat, în anii 1960–1970, reflecția teoretică asupra limbajului și scriiturii.
În acest context și influențată de Mihail Bahtin, Julia Kristeva a introdus în 1966 noțiunea de intertextualitate în Franța, care va deveni ulterior o noțiune fundamentală în analiza literară, propunând următoarea definiție: „[...] orice text se construiește ca un mozaic de citate, orice text este absorbție și transformare a unui alt text. În locul noțiunii de intersubiectivitate se instalează cea de intertextualitate, iar limbajul poetic se citește, cel puțin, ca dublu”.
Deplasând cunoștințele lingvistice și semiologice într-un nou spațiu de referință, Sèméiôtiké (1969) a lansat conceptele fundamentale ale acestei teorii, care vor fi reluate, precizate și completate în prima parte a lucrării La Révolution du langage poétique (1974) și puse la încercare în analiza literară din a doua parte a acestei cărți, dedicată scrierilor lui Lautréamont și Mallarmé. Kristeva a conceput analiza textului prin prisma intertextului său. Textul redistribuie limba, el fiind însuși câmpul acestei redistribuiri.
În 2014, ea a fost redactor-șef pentru o zi al cotidianului L'Humanité, cu ocazia Zilei Internaționale a Drepturilor Femeii.
Julia Kristeva este președinta Premiului cărții politice (în ).
Prezentarea operei Limbaj și semiotică Gândirea și opera sa se situează la intersecția frontierelor, înscriindu-se într-un curent al culturii europene care pornește de la Sfântul Augustin, pentru care singura patrie este călătoria (în ), până la Freud, a cărui formulă o reamintește: „Acolo unde era El, trebuie să survină Eul” (în ). După cum subliniază Roger-Pol Droit, „o anumită formă de migrație ar fi, prin urmare, esențială pentru gândire, atât în forma sa colectivă, cât și în evoluția sa individuală”. Acesta este cazul primelor sale opere, printre care se numără Sèméiotikè, carte ce a suscitat un articol al lui Roland Barthes, publicat în 1970 în La Quinzaine littéraire și intitulat „Străina”, pentru a-i descrie demersul în acești termeni: „Julia Kristeva schimbă locul lucrurilor: ea distruge întotdeauna ultima prejudecată, aceea care credeam că ne poate liniști și mândri; ceea ce deplasează ea este lucrul deja spus, adică insistența semnificatului.” În analiza sa asupra acestei cărți, Barthes subliniază că atât conceptele elaborate de Kristeva, cât și obiectele analizei sale au în comun faptul de a fi „marcate de o mobilitate exorbitantă”, care caracterizează o mare parte a operei sale. În La Révolution du langage poétique (1974), ea dezvoltă teoria procesului producător de sens în limbaj, compus, în opinia sa, din două elemente concurente, simbolicul și semioticul, analizând relațiile dintre limbaj și corpul viu. În următoarea sa carte, Polylogue (1977), ea continuă această analiză a diverselor practici de simbolizare, de la cea mai simplă, limba, trecând prin pictura Renașterii (Giotto, Bellini) și literatura modernă (Artaud, Joyce, Céline, Beckett, Bataille, Sollers), până la abordările acestora prin intermediul semioticii și al psihanalizei.
Literatură și psihanaliză După diverse participări la lucrări colective (La Traversée des signes, 1975 și Folle Vérité, 1979), Kristeva pare să opteze pentru o nouă axă de reflecție, mai puțin științifică și mai mult „filozofică”, publicând trei lucrări centrate fiecare pe o temă specifică: abjecția — Pouvoirs de l'horreur (1980), iubirea — Histoires d'amour (1983) și depresia — Soleil noir. Dépression et mélancolie (1987). În această trilogie, ea se sprijină pe opere literare, precum și pe relatările pacienților săi, încercând să problematizeze ceea ce pune subiectul în pericol. În Pouvoirs de l'horreur (1980), a doua parte este dedicată scrierilor lui Céline. La intersecția dintre semiotic și simbolic, experiența estetică reprezintă pentru Kristeva o sursă de întrebări atât pentru teorie, cât și pentru practica analitică. Experiența psihanalitică și cea literară însoțindu-se și intersectându-se, textul literar nu este, în opinia sa, doar un obiect eterogen căruia i se „aplică” în mod artificial concepte psihanalitice; ea încearcă să exploreze scrierile lui Céline, Artaud, Proust sau Colette prin prisma unei ascultări de analist, în ceea ce Kristeva numește „substratul infrasemnificant al limbii”, adică latențele infantile, de ordin semiotic, care se lasă citite — și interpretate — în limba literară. Acest demers continuă în analiza timpului sensibil în opera lui Proust, unde, pentru Kristeva, doar experiența romanescă „dezvăluie adevărul sensului și al sensibilului”, descoperind „sub Absolut jocul intrigilor, ambiguitatea caracterelor și imersiunea semnelor în senzații”.
Noile boli ale sufletului În 1988, Julia Kristeva a publicat Étrangers à nous-mêmes, o lucrare dedicată temelor migrației, exilului și alterității. Ca urmare a acestui eseu, Les Nouvelles Maladies de l’Âme încearcă să definească noile specificități ale pacienților de astăzi, precum și modul în care ansamblul imaginilor mediatice, care atenuează diferențele și emoțiile, produce totodată o uniformizare a sufletului sau a psihicului. Kristeva afirmă că „noile boli ale sufletului sunt dificultățile sau incapacitățile de reprezentare psihică ce merg până la a ucide spațiul psihic”.
Kristeva continuă această problematică în Sens et non-sens de la révolte. Pouvoirs et limites de la psychanalyse, lucrare publicată în 1996, punând întrebarea dacă, în fața culturii de tip „show” sau „entertainment”, este posibil să construim și să iubim o cultură-revoltă. Adică nici „o nouă versiune a angajamentului”, nici „o promisiune paradiziacă”, ci, în sensul etimologic și chiar proustian al revoltei: dezvăluire, răsturnare, deplasare, reconstrucție a trecutului, a memoriei și a sensului.
Reflecție asupra femininului Între 1999 și 2002, Kristeva a publicat trilogia Le Génie féminin: la vie, la folie, les mots, dedicată multor trei femei ale secolului al XX-lea — Hannah Arendt, și Colette —, în care se disociază de „feminismul de masă” și insistă asupra singularității ireductibile a fiecărui subiect. Fără a ignora diferența sexuală, Julia Kristeva explorează economia libidinală și psihică specifică subiectului feminin, nu pentru a defini o iluzorie identitate feminină — problemă moștenită din secolul al XIX-lea, care și-a găsit deplina exprimare în secolul al XX-lea și care, în opinia sa, este de acum învechită —, ci pentru a depăși închiderea în categoriile sexuale și a deschide, prin chestionarea identităților, calea către problema singularității fiecăruia. Reflecția Kristevei asupra femininului pornește, într-adevăr, de la convingerea că deznodământul ultim al drepturilor omului și ale femeii nu este altul decât idealul formulat de Duns Scotus și pe care epoca contemporană are de acum mijloacele de a-l realiza: atenția acordată conceptului de haecceitas.
În octombrie 2011, Lacan Quotidien și École de la cause freudienne au invitat-o pe Kristeva să ia cuvântul în cadrul Forumului femeilor. Ea a abordat acolo tema islamului prin prisma problemei femininului și a libertății individuale. S-a sprijinit pe cazul lui Rafah Nashed, o femeie psihanalist din Siria, întemnițată de regimul lui Bashar al-Assad. Kristeva a prezentat psihanaliza ca pe un instrument de emancipare împotriva regimurilor autoritare și a fundamentalismului religios, în special a islamismului, susținând că religia musulmană întâmpină dificultăți în a se adapta la modernitate.
Des Chinoises