alt=Une ville déserte, avec des rues inondées sous un ciel gris.|miniatura|Reprezentare artistică a unui oraș după o catastrofă climatică (imagine generată de inteligența artificială). Ficțiunea climatică (, sau cli-fi) este un gen literar care abordează tema schimbărilor climatice. Inspirate adesea din cercetările climatologice, operele de ficțiune climatică pot avea ca decor lumea contemporană, un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat ori universuri fictive. Înrudit cu literatura științifico-fantastică, acest gen integrează frecvent teme distopice sau utopice și explorează modalitățile în care oamenii ar putea răspunde schimbărilor climatice antropice și consecințelor lor politice sau societale.

Definiție Nu există o definiție unanim acceptată a ficțiunii climatice și nici un consens privind locul pe care aceasta îl ocupă în literatură, în general, și în literatura științifico-fantastică, în particular.

Potrivit unor cercetători, ficțiunea climatică nu constituie un gen literar în sensul academic al termenului, întrucât îi lipsesc convențiile stilistice specifice unor genuri precum literatura științifico-fantastică sau westernul. Ea poate fi însă considerată „un corpus cultural distinct preocupat de schimbările climatice antropice, care explorează fenomenul nu doar ca fundal narativ, ci și din perspectiva implicațiilor sale psihologice și sociale, îmbinând intrigi ficționale, fapte meteorologice, speculații asupra viitorului și reflecții privind relația dintre om și natură și integrându-se într-o tradiție mai largă de opere conexe din care se inspiră uneori”.

Alți autori susțin că ficțiunea climatică nu reprezintă o categorie creată de scriitori, ci una rezultată din discursul social. Din această perspectivă, ea constituie o categorie populară, apărută spontan în ecosistemul mediatic și digital, modelată de contextul cultural și global și care nu este neapărat definită prin criterii literare sau ficționale.

Mai mult decât atât, chiar și asocierea sa obișnuită cu literatura științifico-fantastică este contestată. Deși majoritatea romanelor de ficțiune climatică împărtășesc cu aceasta o orientare către viitor și o perspectivă critică asupra științei și tehnologiei, nu toate se încadrează în acest tipar. În plus, ficțiunea climatică se remarcă adesea prin preocuparea pentru verosimilitatea descrierii catastrofelor de mediu și a consecințelor sociale asociate schimbărilor climatice. „ Cu toate acestea, mulți dintre cei mai cunoscuți autori ai genului, precum Kim Stanley Robinson în Statele Unite, Jean-Marc Ligny în Franța și Dirk C. Fleck în Germania se consideră autori de literatură științifico-fantastică și sunt percepuți ca atare de cititorii lor.

Sfera de cuprindere Delimitarea ficțiunii climatice face, de asemenea, obiectul unor dezbateri. Ar putea fi posibilă includerea operelor precum Epopeea lui Ghilgameș, relatările mitice ale Potopului și romanele Ravage de René Barjavel — în care este prezentată dispariția electricității, fără ca aceasta să fie explicată — și Drumul de Cormac McCarthy — deși catastrofa descrisă în acesta din urmă este prea bruscă pentru a putea fi atribuită schimbărilor climatice. De asemenea, au fost menționate și lucrări precum Sans dessus dessous, de Jules Verne, considerată însă mai degrabă un exemplu de geoinginerie.

În sens strict, denumirea de ficțiune climatică se aplică în principal operelor mai recente, în care schimbările climatice sunt provocate de activitățile umane.

Istorie Termenul cli-fi pare să fi fost folosit pentru prima dată în 2007 de bloggerul și scriitorul Dan Bloom. În 2013, acesta a fost popularizat de National Public Radio, care i-a dedicat o emisiune intitulată So Hot Right Now: Has Climate Change Created a New Literary Genre? („Atât de actuală: au dat schimbările climatice naștere unui nou gen literar?”).

Potrivit lui Frederick Buell, evoluția ficțiunii climatice poate fi împărțită în patru etape. Prima, corespunzătoare anilor 1970, marchează apariția unui prim val de opere care integrează problemele de mediu. A doua etapă coincide cu afirmarea cyberpunk-ului în anii 1980. În aceste universuri întunecate, caracterizate de tehnologii avansate și destrămarea ordinii sociale, catastrofa ecologică nu mai reprezintă sfârșitul lumii, ci mediul în care omenirea este nevoită să trăiască după depășirea limitelor naturii. În cea de-a treia etapă, preocupările ecologice devin o temă centrală a narațiunilor, pierzându-și treptat caracterul de contracultură și devenind parte a discursului cultural dominant. În sfârșit, cea de-a patra etapă este caracterizată de depășirea granițelor literaturii științifico-fantastice și integrarea ficțiunii climatice în producții culturale mai apropiate de publicul larg (mainstream). În această fază, ficțiunea climatică începe să se îmbine cu literatura realistă.

În anii 1970 și 1980, când efectele încălzirii globale păreau îndepărtate, autorii de ficțiune speculativă puteau eluda procesele treptate ale schimbărilor climatice și imagina narațiuni elegiace, dominate de nostalgia unui viitor pierdut. O generație mai târziu, pe măsură ce schimbările climatice s-au accelerat, această perspectivă a devenit tot mai greu de susținut, iar operele de ficțiune climatică au început să fie marcate de un sentiment de urgență și, uneori, de teamă în fața unui viitor perceput ca tot mai apropiat.

Primele romane importante au apărut în anii '70 și '80: Căldura (), de Arthur Herzog, care descrie indiferența totală a populației și guvernului american față de dovezile științifice ale creșterilor viitoare de temperatură, și Marea și vara () de George Turner, în care sunt descrise consecințele sociale ale creșterii nivelului mării în Melbourne.

În prezent, sunt considerate opere clasice ale ficțiunii climaticeA Friend of the Earth, de T.C. Boyle, Solar, de Ian McEwan, Trilogia climatică a lui Kim Stanley Robinson, trilogia MaddAddam, de Margaret Atwood, Flight Behavior () de Barbara Kingsolver, The Water Knife de Paolo Bacigalupi, și Aqua™, de Jean-Marc Ligny.

Tematici Andrew Milner și J. R. Burgmann propun mai multe clasificări ale ficțiunii climatice. O primă distincție este cea dintre ficțiunea climatică teogenetică (în care schimbările climatice sunt provocate de divinitate), geogenetică (cauzată de procese geologice) și antropică (provocată de activitățile umane). O a doua clasificare diferențiază operele în funcție de tipul de lume pe care îl imaginează: o biosferă fertilă, peisajele aride ale unei lumi înghețate, ale unei lumi în flăcări sau ale unei lumi scufundate. În sfârșit, autorii disting între distopii „clasice” și „critice”, corespunzătoare unui spectru de poziții ideologice: negaționismul, atenuarea, adaptarea negativă, adaptarea pozitivă și ipoteza Gaia.

În această clasificare:

ficțiunea climatică negaționistă, care exprimă scepticism față de știința climei, este reprezentată de Prophezeiung, de Sven Böttcher, Solar, de Ian McEwan, și State of Fear, de Michael Crichton; ficțiunea climatică a atenuării, care promovează soluții tehnologice și geoingineria pentru combaterea schimbărilor climatice, include Heat, de Arthur Herzog, și Maeva, de Dirk C. Fleck; ficțiunea climatică a adaptării negative, care minimizează consecințele nocive ale schimbărilor climatice, este ilustrată de The Book of Dave, de Will Self; ficțiunea climatică a adaptării pozitive, care explorează oportunitățile generate de schimbările climatice, este reprezentată de Groenland, de Bernard Besson, și The Water Knife, de Paolo Bacigalupi; ficțiunea climatică gaiană, inspirată de James Lovelock și de ipoteza Gaia, prezintă Pământul ca un sistem autoreglator și este ilustrată, între altele, de romanele Aqua™ și Exodes, ale lui Jean-Marc Ligny.

Structuri literare

Rolul ficțiunii Potrivit lui Adam Trexler, romanul, ca formă literară, întreține o relație problematică cu realitatea schimbărilor climatice, deoarece nu este conceput pentru a reflecta realismul științific. Pentru a spori tensiunea narativă, scările temporale sunt comprimate, iar scenariile sunt intensificate. Acestea pot lua forme diverse — căldură extremă, inundații catastrofale sau dezastre polare — însă fiecare prezintă propriile limite. Căldura persistentă generează rareori o criză narativă convingătoare. La rândul lor, narațiunile despre inundații sunt la fel de vechi ca literatura însăși și, după cum remarcă Trexler, „nici teroarea, nici narațiunea nu sunt transformate prin simpla adăugare a unei note de subsol privind creșterea temperaturii globale”. În schimb, narațiunile polare tind să prezinte încălzirea globală ca pe o amenințare îndepărtată, fără legătură cu marile centre urbane și cu regiunile dens populate ale lumii.

Irène Langlet consideră că ficțiunea climatică reprezintă „un ansamblu de matrice narative și o rezervă de motive imaginare, care oferă o lentilă ficțională asupra condiției umane contemporane și a provocării sale majore. Ca orice ficțiune, ea constituie, în mod indirect, și un discurs simbolic despre criză, relevând nu doar percepția acesteia, ci și percepția politicilor menite să îi răspundă și a științelor care o studiază”.

Unii romancieri readuc în actualitate o formă literară considerată mult timp depășită, și anume romanul de teză. Alții plasează mediul și ecologia în centrul operelor lor, fără a transforma însă literatura într-un instrument demonstrativ. În Migrations, scriitoarea australiană Charlotte McConaghy îmbină elemente magice, speculative și domestice într-o narațiune oceanică ce urmărește ultimele păsări migratoare ale lumii, în speranța că acestea vor conduce personajele către ultimul banc de pești rămas.La rândul său, Jenny Offill experimentează, în romanul Weather (), o structură narativă alcătuită din paragrafe scurte, uneori aparent disparate.

Date științifice Numeroși romancieri își fundamentează scenariile pe prognoze climatice riguroase, transpunând datele științifice într-un cadru ficțional. Printre aceștia se numără Margaret Atwood, Kim Stanley Robinson și Barbara Kingsolver, biolog de formație. În romanul Flight Behavior (), personajul Ovid Byron, lepidopterolog, explică unei comunități rurale din Tennessee modul în care schimbările climatice au modificat migrația fluturilor monarh. Kingsolver ilustrează complexitatea producerii și circulației cunoașterii științifice despre climă, arătând în ce măsură identitățile politice și condițiile economice influențează acceptarea sau respingerea ideilor științifice. Eroina are toate trăsăturile oamenilor care au auzit de criza climatică, dar îi acordă puțină atenție sau cel puțin au atât de multe alte probleme încât nu au timp să se intereseze de ea. Iar principalul punct forte al acestui roman este că a integrat consecințele încălzirii globale în viața de zi cu zi a oamenilor.

Romanele de ficțiune climatică, în special cele plasate în prezent sau într-un viitor apropiat, mai degrabă decât într-un viitor distopic, tind să evidențieze dimensiunile politice și psihologice ale schimbărilor climatice. Cititorii se pot identifica mai ușor cu protagoniștii, iar comunitatea globală este reprezentată, într-o anumită măsură, prin personaje obișnuite. Prin intermediul acestora, știința capătă o dimensiune umană, iar rolul ei în combaterea schimbărilor climatice devine mai ușor de înțeles. În schimb, operele de ficțiune climatică construite ca ficțiuni catastrofice sunt considerate mai puțin relevante, deoarece continuă să prezinte încălzirea globală drept un fenomen izolat și excepțional, sugerând că este o tragedie care i-ar putea lovi pe alții, nu pe noi.

Aspecte politice Potrivit lui Adam Trexler, romanele cu tematică climatică și politică pot fi grupate în trei categorii principale:

cele care descriu conflicte între state; cele care urmăresc confruntări între grupări ecologiste radicale și sistemul capitalist; cele în care o echipă de funcționari sau oameni de știință reușește, în cele din urmă, să salveze lumea.