Yankee Doodle DandyExpresia Yankee Doodle Dandy provine din cultura populară americană și are mai multe semnificații istorice și lingvistice. Termenul descrie în zilele noastre un american mândru, plin de energie, patriot și ușor excentric, însă expresia a evoluat dintr-o insultă britanică într-un simbol al identității naționale a SUA. Soldații britanici au compus faimosul cântec „Yankee Doodle” (coloniști prostănaci) pentru a-și bate joc de soldații americani coloniali, pe care îi considerau niște țărani needucați și neîngrijiți, care își puneau o pană la pălărie și credeau că sunt „dandy” (bărbați eleganți). Americanii au adoptat însă cântecul cu mândrie, transformându-l într-un imn patriotic. este un film biografic muzical dramatic american din 1942 despre George M. Cohan. Din distribuție fac parte James Cagney, Joan Leslie, Walter Huston și Richard Whorf, iar în roluri secundare apar Irene Manning, George Tobias, Rosemary DeCamp, Jeanne Cagney și Vera Lewis. Vocea de cântăreață a lui Joan Leslie a fost dublată parțial de Sally Sweetland. Scenariul filmului a fost scris de Robert Buckner și Edmund Joseph, iar regia a fost asigurată de Michael Curtiz. Conform ediției speciale pe DVD, scenariul a beneficiat de îmbunătățiri semnificative, care nu au fost menționate în genericul filmului, aduse de frații gemeni Julius J. și Philip G. Epstein. Filmul a reprezentat un mare succes pentru Warner Bros. Pictures și a fost nominalizat la opt Premii Oscar, inclusiv la categoria Cel mai bun film, câștigând trei dintre acestea. În 1993, filmul Yankee Doodle Dandy a fost selectat pentru conservare în Registrul Național de Filme al Statelor Unite de către Biblioteca Congresului, fiind considerat „semnificativ din punct de vedere cultural, istoric sau estetic”, iar în 1998, filmul a fost inclus în lista „100 de ani...100 de filme” a Institutului American de Film, o colecție a celor mai bune 100 de filme din cinematografia americană, ocupând locul 100.
Intriga În primele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, George M. Cohan își reia activitatea profesională după pensionare ca să interpreteze rolul președintelui Roosevelt în musicalul lui Rodgers și Hart intitulat I'd Rather Be Right . În seara premierei spectacolului, el este chemat la Casa Albă pentru a se întâlni cu președintele, care îi înmânează o Medalie de Aur a Congresului. Cohan este copleșit de emoție și discută cu Roosevelt, amintindu-și de începuturile sale pe scenă. Filmul prezintă o scenă retrospectivă în care se sugerează că Cohan s-ar fi născut pe 4 iulie, în timp ce tatăl său evolua pe scena de vodevil.
Cohan și sora lui se alătură trupei familiei imediat ce învață să danseze, iar în scurt timp „Cei patru Cohan” încep să susțină spectacole cu succes. Însă, pe măsură ce crește, George devine arogant și este pus pe lista neagră a producătorilor de teatru pentru comportamentul său problematic. El părăsește trupa și încearcă, fără succes, să-și vândă cântecele producătorilor. În colaborare cu Sam Harris, un alt scriitor care se chinuia să se afirme, Cohan reușește în cele din urmă să trezească interesul unui producător, iar cei doi pornesc pe drumul spre succes. Se căsătorește cu Mary, o tânără cântăreață și dansatoare. Pe măsură ce faima lui crește, îi convinge pe părinții săi, care se aflau acum în dificultate, să se alăture spectacolului său, transferând în cele din urmă o parte din prețioasele sale proprietăți teatrale pe numele lor. Când scufundarea navei Lusitania atrage Statele Unite în Primul Război Mondial, Cohan încearcă să se înroleze în armată, dar, la 39 de ani, este considerat prea bătrân pentru serviciul militar. Hotărât să joace un rol patriotic în efortul de război, se simte inspirat să compună cântece care să ridice moralul, precum „Over There”, care sunt bine primite. Cohan se retrage, dar revine pe scenă de mai multe ori, culminând cu rolul de președinte al Statelor Unite. Filmul se întoarce la Casa Albă, unde George tocmai a primit Medalia de Aur a Congresului pentru cântecele sale patriotice pline de inspirație. În timp ce Cohan pleacă, el dansează step coborând o scară. Afară, Cohan se alătură unei parade militare în care soldații cântă „Over There”, iar Cohan ascultă, copleșit de emoție. Neștiind că Cohan este compozitorul cântecului, unul dintre soldați îl întreabă dacă își amintește melodia. Cohan se alătură corului.
Distribuția
James Cagney as George M. Cohan Joan Leslie în rolul lui Mary Cohan Walter Huston în rolul lui Jerry Cohan Richard Whorf în rolul lui Sam Harris Irene Manning în rolul lui Fay Templeton George Tobias în rolul lui Dietz Rosemary DeCamp în rolul lui Nellie Cohan Jeanne Cagney în rolul lui Josie Cohan Eddie Foy, Jr. în rolul lui Eddie Foy Sr. Frances Langford în rolul lui Nora Bayes (menționat din greșeală în genericul de final ca „Singer”) George Barbier în rolul lui Abraham Lincoln Erlanger (menționat în genericul de final sub numele de Erlanger) S. Z. Sakall în rolul lui Schwab Walter Catlett în rolul directorului de teatru Minor Watson în rolul lui Edward F. Albee II (menționat în genericul de final sub numele de Albee) Chester Clute în rolul lui Harold Goff Odette Myrtil în rolul doamnei Bartholdi Douglas Croft în rolul lui George M. Cohan (la vârsta de 13 ani) Patsy Lee Parsons în rolul lui Josie Cohan (la vârsta de 12 ani) Captain Jack Young în rolul lui președintelui Franklin D. Roosevelt Ernie Stanton în rolul lui Waiter (nemenționat pe generic)
Note privind distribuția: În calitate de consultant al filmului, George M. Cohan, care admira opera lui Fred Astaire, a făcut cunoscut faptul că îl prefera pe Astaire — care, de altfel, semăna oarecum cu el — pentru rolul principal din filmul biografic dedicat vieții sale. Cohan a prezentat mai multor studiouri scenarii, dintre care unul îl avea pe Fred Astaire în rolul lui Cohan, dar Astaire a refuzat în repetate rânduri. Astaire a refuzat deoarece stilul de dans excentric și rigid al lui Cohan era foarte diferit de stilul său, mai fluid James Cagney a reluat rolul lui George M. Cohan în The Seven Little Foys (1955), cu condiția să nu primească niciun ban. A jucat în acest film ca un omagiu adus lui Eddie Foy. În „Yankee Doodle Dandy”, Eddie Foy Jr. l-a interpretat pe propriul său tată. În The Seven Little Foys, Bob Hope l-a interpretat pe Foy. Charley Foy (fratele lui Eddie Foy Jr.) a avut rolul de narator. Actrița Jeanne Cagney, care a interpretat rolul surorii lui Cohan, era sora lui James Cagney în viața reală. Fratele lui Cagney, William Cagney, a fost producător asociat al filmului. Rosemary DeCamp, care a interpretat rolul mamei lui George, era cu 11 ani mai tânără decât Cagney. Rolul președintelui Franklin D. Roosevelt a fost interpretat de Captain Jack Young, o sosie care apărea doar din spate. Un imitator nemenționat pe generic, Art Gilmore, a asigurat vocea lui Roosevelt. Gilmore era naratorul seriei de scurtmetrajele de comedie „Joe McDoakes” produse de Warner Bros. și a devenit un prezentator renumit de televiziune în anii 1970.
Context și producție Cagney, la fel ca Cohan, era un american de origine irlandeză care, la începutul carierei sale, fusese cântăreț și dansator. Stilul său unic și aparent ciudat de interpretare, în care cântecele erau pe jumătate cântate și pe jumătate recitate, reflecta stilul folosit chiar de Cohan. Stilul său natural de dans și fizicul său se potriveau, de asemenea, foarte bine cu Cohan. Ziarele din acea perioadă au relatat că Cagney intenționa să imite în mod conștient stilul de cântec și dans al lui Cohan, dar să interpreteze rolul propriu-zis în stilul său personal. Deși regizorul Curtiz era cunoscut ca un șef exigent, el le oferea totuși actorilor săi o anumită libertate. Cagney și alți actori au venit cu o serie de „bits of business” (detalii de joc actoricesc), așa cum le numea Cagney, adică replici sau acțiuni improvizate în jargonul teatral.
O serie de detalii biografice din film sunt ficțiune în stil hollywoodian, cum ar fi omiterea faptului că Cohan a divorțat și s-a recăsătorit. Cele două soții ale lui Cohan, Ethel și Agnes, au fost combinate într-un singur personaj numit Mary (în film, Cohan a compus piesa Mary's A Grand Old Name despre ea). De asemenea, filmul și-a permis unele libertăți în ceea ce privește cronologia vieții lui Cohan și ordinea deceselor părinților săi.
Într-o scenă, după ce Cohan suferă un eșec cu o piesă atipică, o dramă intitulată Popularity, acesta scrie o telegramă prin care își cere scuze publicului. Apoi iese din biroul Western Union și dă peste vânzători de ziare care anunță torpilarea navei Lusitania. În realitate, piesa eșuată a fost pusă în scenă în 1906, iar scufundarea navei „Lusitania” a avut loc în 1915.
Cu toate acestea, s-a acordat o atenție deosebită ca decorurile, costumele și pașii de dans să corespundă cu prezentările scenice originale. Cagney și-a luxat glezna de două ori în timp ce învăța stilul de dans al lui Cohan, caracterizat prin picioarele ținute rigide. La acest efort a contribuit în mod semnificativ Jack Boyle, un fost colaborator al lui Cohan care cunoștea foarte bine producțiile originale. Boyle a făcut parte, de asemenea, din unele dintre grupurile de dans care apar în film.
Cagney, în rolul lui Cohan, este prezentat interpretând o versiune care cântă și dansează a președintelui Franklin D. Roosevelt. Deși era un fapt binecunoscut că Roosevelt folosea un scaun cu rotile în urma unei boli paralizante, aceasta nu a fost subliniat la acea vreme. În film, Roosevelt nu se ridică niciodată din scaun atunci când se întâlnește cu Cohan.
Cohan însuși a avut rolul de consultant în timpul producției filmului, fiind menționat în genericul acestuia și ca autor al coloanei sonore. Din cauza stării sale de sănătate precare, implicarea sa efectivă în realizarea filmului a fost limitată. Însă, odată finalizat, filmul a fost proiectat în cadrul unei proiecții private pentru Cohan, iar acesta a comentat cu privire la interpretarea lui Cagney: „Doamne, ce rol greu de egalat!”Ebert, Roger. "Yankee Doodle Dandy (1942)", RogerEbert.com, 5 iulie 1998, accesat pe 4 iulie 2011
Din cauza stării de sănătate a lui Cohan, Warner Brothers a mutat data premierei de gală, programată inițial pentru 4 iulie, la 29 mai. Data inițială fusese aleasă datorită temei patriotice a filmului și pentru că, în film, se spune că Cohan s-a născut pe 4 iulie (așa cum a scris el în versurile piesei „Yankee Doodle Dandy”). Cu toate acestea, Cohan s-a născut de fapt pe 3 iulie. Cohan a mai trăit câteva luni după lansarea filmului.
Afișul acestui film a fost primul realizat vreodată de renumitul designer de afișe Bill Gold.
Producția Cagney se opusese inițial realizării unui film biografic despre viața lui Cohan, având o aversiune față de acesta încă de la greva actorilor din 1919, în cadrul căreia Cagney luase partea producătorilor. În 1940, Cagney și alte 15 personalități de la Hollywood au fost menționați în mărturia în fața marelui juriu a lui John R. Leech, care se autodescria drept „funcționar șef” al Partidului Comunist din Los Angeles și care fusese citat să depună mărturie în fața Comitetului Camerei Reprezentanților pentru Activități Antiamericană. The New York Times a publicat pe prima pagină o acuzație conform căreia Cagney era comunist. Cagney a respins acuzația, iar Martin Dies, Jr. a făcut o declarație presei prin care îl dezvinovățea pe Cagney. William Cagney, unul dintre producătorii filmului, i-ar fi spus fratelui său: „Va trebui să realizăm cel mai al naibii de patriotic film care a fost făcut vreodată. Cred că este povestea lui Cohan”.
Recepția critică a filmului Succesul de casă