Milo Đukanović (în ; ) un politician muntenegrean care a servit ca președinte al Muntenegrului din 1998 până în 2002 și din 2018 până în 2023. De asemenea, a îndeplinit funcția de prim-ministru al Muntenegrului (1991–1998, 2003–2006, 2008–2010 și 2012–2016) și a fost președintele de lungă durată al Partidului Democrat al Socialiștilor din Muntenegru, inițial ramura muntenegreană a Ligii Comuniștilor din Iugoslavia, care a guvernat Muntenegru singur sau în coaliție de la introducerea politicii multipartite la începutul anilor 1990 până la înfrângerea sa în alegerile parlamentare din 2020. Este cel mai longeviv politician contemporan din Europa, deținând funcții-cheie în țară timp de peste 33 de ani. Cu toate acestea, a fost înfrânt de fostul ministru al economiei centrist în vârstă de 36 de ani, Jakov Milatović, după turul doi al alegerilor prezidențiale desfășurat la 2 aprilie 2023.
Când Đukanović a apărut pentru prima dată pe scena politică, el a fost un aliat apropiat al lui Slobodan Milošević în timpul (1988–1989) și al destrămării RSF Iugoslavia (1991–1992). Cabinetul său a participat activ la (1991–1992). Đukanović a susținut acordul lui privind termenii , care a dus la referendumul pentru independența Muntenegrului din 1992, în cadrul căruia alegătorii au decis rămânerea în RFI Iugoslavia. În 1996, însă, Đukanović s-a distanțat de Milošević și de guvernul federal, abandonând viziunea tradițională comună sârbă și muntenegreană în favoarea naționalismului muntenegrean, care susținea independența statului și o identitate muntenegreană separată. Aceasta a dus la scindarea partidului și la desprinderea facțiunii pro-unioniste a lui Bulatović. La scurt timp după aceea, Đukanović l-a învins pe Bulatović în alegerile prezidențiale din 1997 la o diferență mică. În 1999, a negociat cu țările occidentale într-o încercare de a limita atacurile aeriene asupra Muntenegrului în timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, iar ulterior Đukanović a supervizat introducerea mărcii germane ca monedă nouă în Muntenegru, înlocuind dinarul iugoslav.
În urma înlăturării lui Milošević (2000), el a semnat un acord cu noul guvern sârb care a dus la Carta Constituțională a Serbiei și Muntenegrului (2003), care a permis independența Muntenegrului. Trei ani mai târziu, referendumul pentru independență din 2006 a dus la o separare formală de uniunea statală și la proclamarea noii Constituții a Muntenegrului (2007). Đukanović a promovat o politică de aderare la NATO și UE, care a dus la aderarea Muntenegrului la NATO în 2017. De-a lungul mandatelor sale de prim-ministru și președinte, el a supervizat privatizarea companiilor publice către investitori și firme străineBlishen. Central European May 1996. Vol. 6, Issue 5.. Mai multe scandaluri de corupție ale partidului de guvernământ au declanșat proteste anti-guvernamentale în 2019, în timp ce o lege controversată privind cultele religioase a stârnit un alt val de proteste. Pentru prima dată în trei decenii, la alegerile parlamentare din 2020, opoziția a obținut mai multe voturi decât partidul de guvernământ al lui Đukanović și partenerii săi.
Mai mulți observatori interni și străini au descris conducerea lui Đukanović ca fiind autoritară, autocrată sau cleptocratică, unele organizații internaționale și instituții de cercetare, precum Freedom House, și V-Dem Institute, avertizând că Muntenegrul a cunoscut un regres democratic sub guvernarea sa. Fratele său, Aco Đukanović, proprietarul primei bănci private din Muntenegru, a avut un rol decisiv în procesul de privatizare care a avut loc în țară după căderea comunismului. De asemenea, sora sa, avocata Ana Kolarević, a controlat justiția o perioadă lungă de timp. Rețelele clientelare ale Partidului Democrat al Socialiștilor au dominat toate segmentele vieții sociale, făcând ca membria de partid să fie necesară pentru a începe o afacere sau a obține o funcție în administrație. În 2020, Freedom House a clasificat Muntenegrul drept un regim hibrid, mai degrabă decât o democrație, menționând anii de capturare a statului în creștere, abuz de putere și tactici de om forte folosite de Đukanović. El este adesea descris ca având legături strânse cu mafia muntenegreană. Đukanović a fost inclus printre cei mai bogați douăzeci de lideri mondiali potrivit ziarului britanic The Independent în mai 2010, care a descris drept „misterioasă” sursa averii sale estimate la 10 milioane de lire sterline. În octombrie 2021, Đukanović și fiul său Blažo au fost menționați în Pandora Papers, care îi legau de două trusturi din Insulele Virgine Britanice.
Biografie Đukanović s-a născut la Nikšić la 15 februarie 1962, fiind fiul lui Radovan și al Stanei Đukanović (născută Maksimović). Prenumele său provine de la un rudenie paternă care luptase alături de bunicul lui Đukanović, Blažo, în Primul Război Mondial; numele a fost ales de bunica paternă a lui Đukanović. Strămoșii paterni ai lui Đukanović, originari din satul Čevo, s-au stabilit în zona Nikšić după Bătălia de la Vučji Do din 1876. Înainte de nașterea surorii mai mari a lui Đukanović, Ana, în 1960, tatăl acestuia lucrase ca judecător în Bosnia și Herțegovina, înainte de a se muta la Nikšić împreună cu familia și de a se stabili în satul ancestral al familiei Đukanović, Rastovac. Mama lui Đukanović a fost asistentă medicală. Fratele său mai mic, Aleksandar Đukanović (Aco), s-a născut în 1965. Đukanović și-a urmat și secundară la Nikšić, după care s-a mutat la Titograd pentru a urma Facultatea de Economie din cadrul Universității „Veljko Vlahović”. A absolvit în 1986 cu o diplomă în studii de turism. În tinerețe, Đukanović a fost un pasionat jucător de baschet.
Cariera politică Activismul timpuriu În 1979, pe când era încă elev de liceu, Đukanović s-a alăturat Ligii Comuniștilor din Iugoslavia (SKJ), singurul partid politic permis oficial în sistemul politic unipartid al Iugoslaviei comuniste. Tatăl său, Radovan, era deja un membru influent în cadrul filialei muntenegrene a partidului, ceea ce i-a deschis inițial multe porți. Până în 1986, a fost membru al președinției Ligii Tineretului Socialist din Iugoslavia, filiala Muntenegru, precum și membru al președinției organizației sale mamă la nivel federal.
Ca membru al diferitelor organisme de tineret ale partidului, s-a remarcat rapid din mulțime, câștigând porecla Britva („Brici”), datorită retoricii sale directe și ferme. Avansând constant pe scara ierarhică a partidului, până în 1988 Đukanović a devenit membru al celui mai înalt organism de decizie al Ligii, Comitetul Central al celui de-al 13-lea Congres al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia (CK SKJ). În cele din urmă, s-a dovedit că aceasta a fost ultima ședință a comitetului, Đukanović devenind cel mai tânăr membru din istoria sa.
În câteva zile, în ianuarie 1989, trio-ul l-a înlăturat pe Miljan Radović, președintele Ligii Comuniste din Muntenegru, și pe Božina Ivanović, președinții Președinției Muntenegrului, înlocuindu-i cu apropiați supuși politic, Veselin Vukotić și, respectiv, . Președintele Consiliului Executiv Vuko Vukadinović a supraviețuit inițial loviturii de stat; cu toate acestea, în câteva luni avea să fie și el îndepărtat, fiind înlocuit de . În consecință, Đukanović și ceilalți au mobilizat opinia publică din republică organizând muncitori și transportându-i cu autobuzele în capitala Titograd (denumită ulterior Podgorița), pentru a protesta în fața Adunării Naționale a țării.
Primele trei mandate de prim-ministru al Muntenegrului (1991–1998) Alegerile parlamentare din Muntenegru din decembrie 1990 s-au soldat cu o victorie remarcabilă a Ligii Comuniștilor din Muntenegru, care a obținut 83 de mandate parlamentare din totalul de 125. La 15 februarie 1991, Đukanović a fost numit, oarecum surprinzător, prim-ministru al primului guvern ales democratic de către președintele și cu binecuvântarea președintelui sârb Slobodan Milošević.
Mai târziu, în 1991, Liga Comunistă din Muntenegru și-a încheiat transformarea în Partidul Democrat al Socialiștilor din Muntenegru (DPS). Mandatul lui Đukanović a fost asigurat după alegerile parlamentare din 1992. Desfășurate în decembrie, acestea au fost convocate anticipat din cauza destrămării Republicii Socialiste Federative Iugoslavia și a formării unei noi entități statale, Republica Federală Iugoslavia. În cadrul alegerilor, DPS a obținut o majoritate absolută, 46 de mandate din totalul de 85.
Guvernul lui Đukanović a trimis trupe pentru a lupta împotriva Croației secesioniste, deoarece el s-a opus destrămării Iugoslaviei cauzate de declarația de independență a Sloveniei și de Războiul de Zece Zile (Războiul de Independență al Sloveniei) care a urmat, precum și rebeliunilor armate și războaielor de amploare din alte zone ale țării, inclusiv mai multe regiuni croate ( și Krajina), mari suprafețe din Bosnia și majoritatea Kosovo. Cabinetul lui Đukanović a participat activ la din toamna anului 1991 până în primăvara anului 1992, ceea ce a dus la suferirea unor pagube structurale majore de către oraș. Zona Konavle a avut de asemenea de suferit din cauza jafurilor. În această perioadă, Đukanović a fost unul dintre cei mai vocali militanți ai liniei dure din guvernul muntenegrean. Câteva dintre declarațiile sale notabile din această perioadă include o proclamație despre „începutul urârii șahului din cauza șahovnicei (stema croată în formă de tablă de șah)”.
Đukanović a făcut campanie pentru modificarea granițelor interne ale fostelor republici iugoslave, afirmând: „este timpul să stabilim o dată pentru totdeauna cea mai fermă graniță posibilă cu Croația, dar va fi o graniță mult mai dreaptă și mai realistă decât cea existentă care a fost trasată de cartografii bolșevici.”
Pe plan politic intern, în 1992, Đukanović s-a implicat într-un conflict politic aprig cu artistul și activistul anti-război muntenegrean Jevrem Brković, ceea ce a dus la exilul lui Brković în Croația, care a durat până în 1998. Cu această ocazie, Đukanović a afirmat: „Fiecare muntenegrean inteligent și fiecare om cinstit din acest pământ rostește cu ură numele trădătorului Jevrem Brković, care, din pură vanitate, și-a trădat poporul și răspândește cu premeditare discursuri anti-iugoslave la Zagreb, în timp ce ustașii, din nou ca în 1941, ucid civili sârbi neapărați.”
Propunerea lui Carrington și crizele din 1992 Asediul Dubrovnikului a avut consecințe enorme asupra poziției internaționale a Iugoslaviei. Comunitatea Economică Europeană i-a invitat pe și pe reprezentanții Iugoslaviei să negocieze planul Carrington la 19 octombrie 1991, la Haga. Milošević a respins propunerea unei „federații laxe de state independente” și a preferat o Iugoslavie centralizată, cu puterile instituționale la Belgrad. Cu toate acestea, sfidându-l deschis pe Milošević, Đukanović a susținut acordul lui cu privire la termenii lui Carrington. Totuși, într-o schimbare bruscă de situație, Narodna Stranka () a solicitat o sesiune de urgență în parlamentul muntenegrean, în timpul căreia Bulatović a fost acuzat de trădare. Đukanović l-a apărat pe Bulatović în timpul audierii parlamentare. În calitate de adjunct al lui Bulatović, Đukanović a fost invitat la negocierile cu Milošević și , în urma cărora a fost adăugată o clauză la propunerea lui Carrington, astfel încât o republică să poată decide, printr-un referendum, să rămână în Iugoslavia. Acest fapt a condus la referendumul din 1 martie 1992, în cadrul căruia alegătorii din Muntenegru au decis să rămână în Iugoslavia.