Naționalismul american este o formă de naționalism în Statele Unite ale Americii care, ca mișcare sau ideologie, consideră americanii ca fiind o națiune care ar trebui să fie în concordanță cu guvernul Statelor Unite și reprezentată de acesta, susținând totodată ceea ce sunt percepute a fi interesele acelei națiuni. Aceasta poate fi supusă unor influențe statale (sau civice), culturale ori economice.* În esență, ea indică aspectele care caracterizează și disting Statele Unite ca entitate politică autonomă. Termenul explică adesea eforturile de consolidare a identității naționale și a autodeterminării în cadrul afacerilor sale interne și internaționale.

Naționalismul american s-a manifestat de-a lungul întregii istorii a Statelor Unite. Prima lege privind naturalizarea, adoptată de Congres în 1790 și promulgată de George Washington, a definit identitatea și cetățenia americană pe criterii rasiale, stipulând că doar „bărbații albi liberi, cu o conduită morală ireproșabilă” puteau deveni cetățeni și refuzând acordarea cetățeniei persoanelor de culoare înrobite, precum și oricărei persoane de origine non-europeană; a fost, astfel, o formă de naționalism etnic. Unii cercetători americani au susținut că guvernul Statelor Unite a instituționalizat un naționalism civic bazat pe concepte juridice și raționale ale cetățeniei, având la temelie o limbă și tradiții culturale comune, și că Părinții Fondatori ai Statelor Unite au clădit țara pe principii liberale și individualiste.

Istorie

Epoca colonială Statele Unite își au originile în cele Treisprezece Colonii fondate de Marea Britanie în secolul al XVII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea. Locuitorii s-au identificat cu Marea Britanie până la jumătatea secolului al XVIII-lea, când a apărut primul sentiment de a fi „american”. Planul de la Albany a propus o uniune între colonii în anul 1754. Deși nu a avut succes, acesta a servit drept punct de referință pentru discuțiile ulterioare privind independența.

Revoluția americană La scurt timp după aceea, coloniile s-au confruntat cu nemulțumiri comune legate de actele legislative adoptate de Parlamentul britanic, inclusiv problema impozitării fără reprezentare. Americanii erau, în general, de acord că doar propriile lor adunări legislative coloniale — și nu Parlamentul de la Londra — aveau dreptul să instituie impozite interne. Parlamentul a susținut cu fermitate contrariul, neajungându-se la niciun compromis. Guvernul de la Londra a sancționat Bostonul ca urmare a „Partidei de ceai de la Boston”, iar cele treisprezece colonii s-au unit și au format Congresul Continental, care a funcționat între anii 1774 și 1789. Ostilitățile au izbucnit în 1775, iar opinia publică a început să încline spre independență la începutul anului 1776, fiind influențată semnificativ de apelul lui Thomas Paine la naționalism american. Broșura sa, Common Sense (Bunul-simț), a cunoscut un succes uriaș în 1776, fiind citită cu voce tare în taverne și cafenele. Congresul a adoptat în unanimitate o Declarație de Independență, anunțând formarea unei noi națiuni de state independente: Statele Unite ale Americii. Patrioții americani au câștigat Războiul de Independență și au obținut condiții de pace favorabile din partea Marii Britanii în 1783. Loialiștii (cei fideli regelui George al III-lea), care reprezentau o minoritate, au avut posibilitatea de a rămâne sau de a pleca; totuși, aproximativ 80% dintre aceștia au ales să rămână și au devenit cetățeni americani cu drepturi depline. Paradele frecvente, alături de noi ritualuri și ceremonii — precum și un nou steag — au oferit ocazii populare de a exprima spiritul naționalismului american.

Noua națiune funcționa sub autoritatea unui guvern național foarte slab, instituit prin Articolele Confederației, iar majoritatea americanilor acordau prioritate statului lor în detrimentul națiunii. Susținători ai unei guvernări naționale puternice, precum George Washington, Alexander Hamilton și James Madison, au determinat Congresul să convoace o convenție constituțională în 1787. Aceasta a elaborat Constituția pentru un guvern național puternic, document care a fost dezbătut în fiecare stat și adoptat în unanimitate. Constituția a intrat în vigoare în 1789, marcând apariția primei democrații liberale constituționale moderne bazate pe consimțământul celor guvernați,Markoff, John. "Where and When Was Democracy Invented?" Comparative Studies in Society and History, Vol. 41, No. 4. (Oct. 1999), pp. 660-690. Gascoigne, Bamber. "History of Democracy". 2001. avându-l pe Washington drept prim președinte.Larson, Edward J. (2016) George Washington, Nationalist. University of Virginia Press

Extinderea către vest Într-un discurs din 1858, viitorul președinte Abraham Lincoln a făcut referire la o formă de naționalism civic american – avându-și originea în principiile Declarației de Independență și acționând ca o forță de unitate națională în Statele Unite – și a afirmat că aceasta reprezenta o modalitate de a uni populații diverse, provenind din medii etnice diferite, într-o naționalitate comună:

Războiul Civil American Sudiștii albi se simțeau tot mai înstrăinați; ei considerau că riscă să devină cetățeni de mâna a doua, pe măsură ce nordicii, militanți agresivi împotriva sclaviei, încercau să le blocheze posibilitatea de a extinde sclavia în teritoriile din vest, aflate în plină dezvoltare. Aceștia își puneau întrebări dacă loialitatea față de națiune ar trebui să primeze în fața atașamentului față de propriul stat și față de un mod de viață strâns legat de sclavie și de dreptul de a deține sclavi. Începea să prindă contur un sentiment de naționalism sudic; totuși, acesta era încă rudimentar chiar și în 1860, moment în care alegerea lui Lincoln a declanșat secesiunea majorității statelor sclavagiste din Sud și formarea unei noi națiuni. Guvernul confederat a susținut caracterul autentic al acestui naționalism și a impus populației sarcini tot mai grele în numele independenței și al idealului național. Dârzenia de care au dat dovadă confederații în luptă demonstrează angajamentul lor total, până la moarte, pentru independență. Guvernul și armata au refuzat orice compromis, fiind în cele din urmă copleșite militar în 1865.Quigley, Paul (2012) Shifting Grounds: Nationalism and the American South, 1848–1865 Până în anii 1890, Sudul alb a găsit o formă de legitimare în credința sa față de memoria nou creată a Cauzei Pierdute a Confederației. Nordul a ajuns să accepte, sau cel puțin să tolereze, segregarea rasială și privarea de dreptul de vot a populației de culoare din Sud. Spiritul naționalismului american revenise în Dixie.Foster, Gaines M. (1988) Ghosts of the Confederacy: Defeat, the Lost Cause and the Emergence of the New South, 1865–1913

Reconstrucția, Gilded Age și Epoca Progresului

Victoria Nordului în Războiul Civil American a marcat o tranziție semnificativă în identitatea națională americană. Ratificarea celui de-al Paisprezecelea Amendament a soluționat chestiunea fundamentală a identității naționale, precum criteriile pentru dobândirea cetățeniei Statelor Unite. Orice persoană născută în limitele teritoriale ale Statelor Unite — sau în zonele aflate sub jurisdicția acestora — devenea cetățean american, indiferent de etnie sau statut social (populația indigenă din rezervații a devenit cetățeană în 1924, în timp ce indigenii din afara rezervațiilor fuseseră dintotdeauna cetățeni).

La începutul secolului al XX-lea, unul dintre cei mai proeminenți promotori ai naționalismului american a fost Theodore Roosevelt. Politicile lui Roosevelt, atât pe plan intern, cât și extern – reunite sub denumirea de „noul naționalism” – puneau accent pe o identitate națională puternică. El susținea cu fermitate că un cetățean trebuie să fie „100% american”, nu un american cu identitate hibridă, oscilând între loialități multiple.

Pe fondul unei economii industriale în plină expansiune, imigranții din Europa, Canada, Mexic și Cuba erau bineveniți, iar milioane dintre aceștia au sosit în țară. Obținerea cetățeniei depline era un proces simplu, care presupunea doar îndeplinirea unor formalități administrative pe parcursul a cinci ani.Archdeacon, Thomas J. (2000) European Immigration from the Colonial Era to the 1920s: A Historical Perspective În schimb, noii sosiți din Asia nu erau bineveniți. SUA au impus restricții majorității imigranților chinezi în anii 1880, precum și restricții informale majorității japonezilor în 1907. Până în 1924, accesul asiaticilor în Statele Unite devenise extrem de dificil; cu toate acestea, copiii născuți în SUA din părinți asiatici beneficiau de cetățenie deplină. Restricțiile impuse chinezilor au fost eliminate în anii 1940, iar cele aplicate celorlalți asiatici, în 1965.

Războaiele mondiale și perioada interbelică După intrarea Statelor Unite în Primul Război Mondial, naționalismul a luat amploare. Americanii s-au înrolat în armată în masă, motivați de propagandă și de filmele despre război.Kennedy, David M. Over Here: The First World War and American Society (2004) Recrutarea obligatorie a întâmpinat o rezistență minimă.John Whiteclay Chambers II, To Raise an Army: The Draft Comes to Modern America (1987)

Până la Primul Război Mondial, mulți protestanți născuți în SUA priveau cu scepticism noii imigranți sosiți în țară – adesea catolici sau evrei – care vorbeau alte limbi decât engleza în viața de zi cu zi. În rândul multora exista o convingere puternică în favoarea unui „americanism pur”, în opoziție cu „americanismul parțial” (identitatea dublă). Această mentalitate a fost ilustrată de filmul Nașterea unei națiuni (1915) și de ascensiunea Ku Klux Klan-ului în anii 1910 și 1920. În prima jumătate a secolului al XX-lea, învățământul public a devenit obligatoriu în multe jurisdicții, în timp ce școlile confesionale au fost restricționate sau scoase în afara legii. Ziua școlară începea, de regulă, cu rostirea Jurământului de Credință (Pledge of Allegiance). În acest context a fost adoptată Legea Imigrației din 1924, menită să reglementeze fluxul de imigranți din sudul și estul Europei. Totuși, în aceeași perioadă, cetățenia a fost acordată – în premieră – și nativilor americani, atât celor care locuiau în rezervații, cât și celor din afara acestora.

Al Doilea Război Mondial a generat un naționalism fără precedent în Statele Unite. După atacul asupra bazei Pearl Harbor din 1941, mulți americani s-au înrolat în armată.David Kennedy, Freedom from Fear: The American People in Depression and War, 1929-1945 (2001) În timpul războiului, o mare parte a vieții americanilor s-a concentrat pe contribuția la efortul de război, în special prin voluntariat, intrarea pe piața muncii, raționalizarea resurselor, controlul prețurilor și economisirea veniturilor. Cetățenii au acceptat de bunăvoie aceste sacrificii, animați de un sentiment de naționalism și de convingerea că acționau pentru binele comun.Schneider, Carl G and Schneider, Dorothy; World War II Harold G. Vatter, The U.S. Economy in World War II (1988) Chiar și membrii unor grupări care se opuneau războiului – precum bisericile pacifiste, mișcarea antirăzboi și cei care refuzau serviciul militar din motive de conștiință – au renunțat la pacifismul lor de dragul conflictului, considerând că Al Doilea Război Mondial era un război drept.Mitchell K. Hall, 'A Withdrawal from Peace: The Historical Response to War of the Church of God (Anderson, Indiana),' Journal of Church and State (1985) 27#2Scott H. Bennett, " American Pacifism, the 'Greatest Generation,' and World War II" in G. Kurt Piehler and Sidney Pash, The United States and the Second World War: New Perspectives on Diplomacy, War, and the Home Front (2010) Online

Războiul Rece