Spatha a fost numele latin provenit din greacă (σπάθη), utilizat pentru a desemna spada romană târzie, spada din perioada marilor migrații și spada merovingiană. Ea se caracteriza printr-o lamă lată, precum și printr-o gardă îngustă și plată. Era folosită de cavalerie romană.

Terminologie Cuvântul latin spatha, la plural spathae, a provenit din grecescul σπάθη, „spadă cu extremitate lată și plată”. Cuvântul grecesc a provenit la origine din vocabularul textil și desemna o unealtă plată din lemn care servea la îndesarea bătăturii în timpul țesutului, dar a fost deja utilizat în secolul al VI-lea î.Hr. de Alceu pentru a evoca o spadă. În secolul I î.Hr., Diodor din Sicilia l-a folosit pentru a vorbi în mod explicit despre spadele celților. Termenul și-a păstrat totuși și sensul primar, atât în greacă, cât și în latină. Prima apariție a cuvântului în această limbă s-a aflat la Tacit, care l-a folosit în mod generalist pentru a vorbi despre spade. Utilizarea sa specifică pentru a desemna spada călăreților a fost totuși mai târzie și probabil nu anterioară începutului secolului al II-lea, cuvântul gladius fiind întrebuințat înainte.

Cuvântul latin spatha a dat naștere cuvântului care înseamnă spadă în majoritatea limbilor romanice: în , în , în , în sau în .

Istorie Spatha a provenit direct din spadele folosite în Epoca Fierului de popoarele gale, deși nu a fost stabilit rolul pe care l-ar fi putut juca unele influențe externe. Popoarele germanice și celtiberice ar fi putut, de asemenea, să influențeze forma spabei. În cele din urmă, propriul gladius hispanensis al romanilor a avut fără îndoială importanța sa: această spadă din epoca republicană a fost considerabil mai lungă decât succesorele sale imperiale și a fost folosită atât de cavalerie, cât și de infanterie. De fapt, descoperirile din secolul I î.Hr. clasificate drept spatha au fost în realitate mai degrabă spade gale sau gladii hispanensis. Sosirea spabei în armata romană a fost în legătură cu recursul mai frecvent, începând din secolul I î.Hr., la auxiliari de cavalerie gali și germani. În acea epocă și pentru mai bine de două secole, acest tip de armă a fost de altfel exclusiv folosit de aceste trupe. Totuși, abia în prima jumătate a secolului I spatha propriu-zisă a început să se deosebească de strămoșii ei celtici, aceste modele, de exemplu cel vizibil pe statuia războinicului din Vachères păstrată la Muzeul Lapidar din Avignon, fiind uneori calificate drept proto-spatha.

Lucrurile s-au schimbat spre mijlocul secolului al II-lea, utilizarea spabei începând atunci să se răspândească și în rândul infanteriei. Deși s-a stabilit că această schimbare s-a făcut de o manieră destul de progresivă, motivele nu au fost clar elucidate. Un motiv posibil a fost căutarea unei raze de acțiune mai mari și a unei lame mai polivalente, care putea fi folosită la fel de eficient atât pentru lovituri de tăiș, cât și de împungere. Spada scurtă din acea epocă a fost într-adevăr considerabil mai scurtă decât vechiul gladius hispanensis și a avantajat o scrimă bazată pe împungere mai degrabă decât pe tăiere.

Spatha a înlocuit gladius-ul în cursul secolului al III-lea, însă un nou tip de spadă, mai scurtă decât spatha, a apărut în aceeași perioadă: semispatha. Utilizarea acesteia din urmă a rămas totuși destul de limitată și a dispărut la sfârșitul secolului al III-lea, lăsând spatha ca unică spadă a armatei romane.

Spatha a continuat să fie folosită mult timp după dispariția Imperiului Roman de Apus. În rândul triburilor din Europa de Nord, cum ar fi anglii și saxonii, ea a devenit arma preferată a nobililor și s-a regăsit în mormintele regale, precum cel de la . Influența spabei s-a regăsit, de altfel, și în spadele vikinge până în secolul al XI-lea. Arma a supraviețuit, de asemenea, pentru o lungă perioadă în Imperiul Bizantin și i-a lăsat locul spadei cu gardă cruciformă abia la sfârșitul secolului al XI-lea.

Producție și întreținere Primele spade folosite de auxiliarii de cavalerie în secolul I î.Hr. au fost importuri aduse de soldați și au variat astfel enorm în ceea ce privește metodele lor de fabricație și calitatea lor. Începând din secolul I, spatha a început totuși să fie produsă în fabricæ, ateliere controlate de stat care fabricau cea mai mare parte a echipamentului pentru armata romană. Acest lucru a adus o mai mare uniformizare în procesul de fabricație și a făcut ca, pe plan metalurgic, o spatha să nu poată fi deosebită de un gladius din aceeași perioadă.

Tipologie Descriere generală Spatha se caracterizează în principal prin lama ei (lamina) cu două tăișuri (acies) și terminată cu o vârf (mucro) mai mult sau mai puțin ascuțit, în funcție de tip. În secțiune, lama are aproape întotdeauna o formă de romb sau lenticulară, însă lungimea și lățimea ei variază în funcție de tipuri, tendința fiind de creștere a lungimii și de reducere a lățimii la tipurile cele mai recente. Când nu era folosită, spatha se păstra în teaca ei (vagina), a cărei formă diferea considerabil de la un tip la altul.

Primele modele (înainte de secolul al III-lea) Până în secolul I, spadele folosite de auxiliarii de cavalerie, deși uneori clasificate alături de spatha, au fost practic imposibil de deosebit de spadele gale. Ușoare variații au apărut în prima jumătate a secolului I, dar abia spre sfârșitul acestuia diferențele au permis identificarea cu certitudine a unei spatha.

Prima derivare accentuată din modelele celtice a apărut astfel în ultimul sfert al secolului I, odată cu tipul numit Pompeii sau Newstead. Această derivare a fost probabil legată de influența spadei scurte de tip Pompeii, a cărei lamă împărtășea anumite caracteristici, mai exact o secțiune în formă de romb și tăișuri paralele terminate cu un vârf triunghiular scurt și pronunțat. Lama spabei a fost în schimb mai îngustă decât cea a spadei scurte.

Evoluții ulterioare (secolele al III-lea și al IV-lea) Tipul Pompeii s-a retras treptat în cursul secolului al III-lea, după ce a dat naștere mai multor tipuri noi care au coexistat în paralel. Tipul Lauriacum/Hromówka a apărut la sfârșitul secolului al II-lea. Acesta a prezenta o lamă mai lată decât tipul Pompeii, cuprinsă în general între 50 și 67 mm. Ea a avut o lungime între 580 și 785 mm și s-a terminat cu un vârf triunghiular scurt, dar ascuțit, asemănându-se foarte mult cu o spadă scurtă alungită de tip Pompeii. Anumite lame de acest tip au avut particularitatea de a prezenta două șanțuri paralele pe toată lungimea lamei.

Tipul Straubing/Nydam a apărut practic în același timp cu cel de Lauriacum/Hromówka, între sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea. El a fost totuși foarte diferit de acesta, având o lamă subțire și lungă.

Tot în secolul al III-lea a apărut semispatha, o spadă scurtă care a înlocuit gladius-ul și care a avut caracteristicile unei spatha scurtate. Rațiunea de a fi a acestei arme nu a fost clară: dacă unele au fost vechi spathae a căror lamă ruptă a fost retezată, altele au fost produse direct sub această formă; acest lucru nu a permis să se știe dacă semispatha a fost un expedient temporar legat de lipsa de resurse sau dacă a răspuns unei cereri reale pentru o spadă scurtă. Semispatha a fost folosită doar pentru o perioadă destul de scurtă și a dispărut la sfârșitul secolului al III-lea.

Note

Legături externe

Categorie:Arme cu lamă Categorie:Arme antice Categorie:Arme medievale Categorie:Terminologie militară