Ocupația germană a Belgiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania a ocupat Belgia începând cu 28 mai 1940, când armata belgiană s-a predat forțelor germane, până la eliberarea Belgiei de către aliații occidentali între septembrie 1944 și februarie 1945. Era a doua oară în mai puțin de treizeci de ani când Germania ocupa Belgia.

După succesul invaziei, în Belgia a fost instituită o administrație militară, teritoriul fiind astfel plasat sub controlul direct al Wehrmachtului. Mii de soldați belgieni au fost luați ca prizonieri de război, iar mulți dintre ei nu au fost eliberați decât în 1945. Administrația germană a trebuit să jongleze cu obiective concurente: menținerea ordinii și, în același timp, exploatarea resurselor teritoriului în scopul efortului de război. Aceasta a fost sprijinită de funcționarii publici belgieni, care considerau că o cooperare limitată cu ocupanții ar aduce cele mai puține prejudicii intereselor belgiene. Partidele fasciste belgiene, atât din Flandra, cât și din Valonia, înființate înainte de război, au colaborat mult mai activ cu ocupanții: au ajutat la recrutarea belgienilor pentru armata germană și au primit la rândul lor mai multă putere spre sfârșitul ocupației. Alimentele și combustibilul erau strict raționalizate, iar toate știrile oficiale erau supuse unei cenzuri stricte. Civilii belgieni care locuiau în apropierea unor posibile ținte, cum ar fi nodurile feroviare, erau expuși pericolului bombardamentelor aeriene ale Aliaților. Începând cu 1942, ocupația a devenit mai represivă. Evreii au suferit persecuții sistematice și au fost deportați în lagărele de concentrare. În ciuda protestelor vehemente, germanii au deportat civili belgieni pentru muncă în fabricile din Germania. Între timp, Rezistența belgiană, formată la sfârșitul anului 1940, s-a extins considerabil. Începând cu 1944, SS și Partidul Nazist au dobândit un control mult mai mare în Belgia, în special după ce guvernul militar a fost înlocuit în iulie de o administrație civilă nazistă, Reichskommissariat Belgien-Nordfrankreich. În septembrie 1944, forțele aliate au sosit în Belgia și au avansat rapid pe teritoriul țării. În decembrie același an, teritoriul a fost încorporat de jure în Marele Reich German, deși liderii săi colaboratori se aflau deja în exil în Germania, iar controlul german asupra regiunii era practic inexistent. Belgia a fost declarată complet eliberată în februarie 1945. În total, 40.690 de belgieni, dintre care peste jumătate erau evrei, au fost uciși în timpul ocupației, iar produsul intern brut (PIB) al țării din perioada antebelică a scăzut cu opt la sută.

Contextul general

Belgia a urmat o politică de neutralitate încă de la independența sa din 1830, reușind să evite să devină parte beligerantă în Războiul franco-prusac (1870–1871). În Primul Război Mondial, Imperiul German a invadat Belgia. În timpul ocupației care a urmat, Aliații i-au încurajat pe muncitorii belgieni să se opună ocupanților prin refuzul de a se supune, ceea ce a dus la represalii la scară largă împotriva civililor belgieni din partea armatei germane.

Pe măsură ce tensiunile politice s-au intensificat în anii care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul belgian și-a anunțat din nou intenția de a rămâne neutru în cazul izbucnirii unui război în Europa. Armata a fost reorganizată într-o forță defensivă, iar țara s-a retras din mai multe tratate militare internaționale la care aderase în urma Primului Război MondialAcordul Militar Franco-Belgian (1920), pact defensiv secret semnat cu Franța pentru a se proteja reciproc de un eventual nou atac german și Pactul de la Locarno (1925), un tratat internațional prin care Belgia, Germania și Franța își garantau reciproc granițele vestice, având Marea Britanie și Italia ca garanți militari. . Au fost începute lucrări de construcție a fortificațiilor în estul țării. Când Franța și Marea Britanie au declarat război Germaniei în septembrie 1939, Belgia a rămas strict neutră, mobilizându-și în același timp rezervele.

Armata belgiană se afla deja în stare de alertă maximă în 1940. De fapt, armata belgiană a intrat în posesia unei copii a planurilor de atac ale germanilor la începutul anului 1940, când un avion german Messerschmitt Bf 108, care transporta planurile secrete pentru invazia Europei de Vest (Fall Gelb), a fost forțat să aterizeze la Vucht pe 10 ianuarie 1940.

În timpul Bătăliei Belgiei, forțele terestre belgine au fost împinsă într-o încercuire în nord-vestul Belgiei și s-a predat la 28 mai. Guvernul a fugit în Franța, iar ulterior în Regatul Unit, înființând un guvern oficial în exil sub conducerea prim-ministrului din perioada antebelică, Hubert Pierlot. Aceștia au avut sarcina să formeze o mică forță militară alcătuită din trupe belgiene și coloniale, cunoscută sub numele de Forțele Belgiene Libere și care a luptat în cadrul forțelor aliate.

Administrarea și guvernarea

La scurt timp după capitularea armatei belgiene, , o „administrație militară” care acoperea Belgia și cele două departamente franceze Nord și Pas-de-Calais a fost creată de germani, având Bruxelles ca centru administrativ. Germania a anexat , o regiune germanofonă pe care Belgia o preluase în urma Tratatului de la Versailles din 1919. Guvernul militar a fost plasat sub comanda generalului , un aristocrat și militar de carieră. Sub comanda lui von Falkenhausen, administrația germană avea la dispoziție două unități militare: („Jandarmeria de campanie”), parte a Wehrmachtului și „Gestapoului” („Poliția secretă de stat”, parte a SS). Secția din cadrul Guvernului Militar care se ocupa de chestiunile civile, , condusă de , era responsabilă de toate aspectele economice, sociale și politice de pe teritoriu.

Înainte de a părăsi țara în 1940, guvernul belgian înființase un grup de înalți funcționari publici, așa-numitul „Comité des Sécretaires-générau (Comitetul secretarilor generali)”, pentru administrarea teritoriului în absența miniștrilor aleși. Germanii au menținut comitetul în funcțiune pe durata ocupației. Acesta era responsabil de punerea în aplicare a cerințelor formulate de . Comitetul spera să împiedice implicarea germanilor în administrarea curentă a teritoriului, permițând națiunii să-și păstreze un anumit grad de autonomie. Comitetul spera, de asemenea, să poată împiedica punerea în aplicare a unor politici germane mai radicale, precum munca forțată și deportarea. În practică, Comitetul nu a făcut decât să le permită germanilor să-și pună în aplicare politicile într-un mod mai eficient decât ar fi putut-o face Guvernul Militar prin forță.

În iulie 1944, administrația militară a fost înlocuită de un guvern civil (), condus de . Teritoriul a fost împărțit în mai multe , ce ce a dus la creșterea considerabilă a puterii Partidului Nazist și a SS în teritoriu. Până în 1944, germanii au fost obligați treptat să împartă puterea, iar administrarea de zi cu zi era delegată tot mai mult autorităților civile și organizațiilor belgiene

Leopold al III-lea

Leopold al III-lea a devenit rege al belgienilor în 1934, în urma decesului tatălui său, Albert I, într-un accident de alpinism. Leopold a fost unul dintre principalii susținători ai neutralității politice și militare a Belgiei înainte de război. În conformitate cu Constituția belgiană, Leopold a jucat un rol politic important, a ocupat funcția de comandant suprem al armatei și a condus personal armata belgiană în mai 1940.

La 28 mai 1940, regele s-a predat germanilor alături de soldații săi. Acest lucru a constituit o încălcare a Constituției, întrucât contrazicea ordinele miniștrilor săi, care doreau ca el să urmeze exemplul reginei olandeze Wilhelmina și să fugă în Franța sau Anglia pentru organizarea rezistenței. Refuzul său de a părăsi Belgia i-a subminat legitimitatea politică în ochii multor belgieni și a fost perceput ca un semn al sprijinului său față de noua ordine. A fost condamnat de prim-ministrul belgian, Hubert Pierlot, și declarat „inapt să domnească” de către guvernul în exil.

În 1940, Leopold era hotărât să ajungă la un acord cu Germania, sperând că Belgia va rămâne un stat unificat și semi-autonom în cadrul unei Europe dominate de Germania. În cadrul acestui plan, în noiembrie 1940, Leopold l-a vizitat pe Adolf Hitler, Führerul Germaniei, la Berchtesgaden, pentru a solicita eliberarea prizonierilor de război belgieni. Nu s-a ajuns la niciun acord, iar Leopold s-a întors în Belgia.. Acest lucru a alimentat convingerea că Leopold, care își exprimase opinii antisemite înainte de război, colabora cu naziștii, în loc să apere interesele țării sale

Pe tot parcursul războiului, Leopold a fost ținut în arest la domiciliu la Palatul din Laeken. În 1941, în timp ce se afla încă în arest, s-a căsătorit cu , ceea ce i-a afectat popularitatea în rândul publicului belgian, care o displăcea pe Baels și considera că această căsătorie îi discredita pretenția de martir. În ciuda poziției pe care o deținea, el a rămas o figură proeminentă în teritoriul ocupat, iar monedele și timbrele au continuat să-i poarte portretul sau monograma. În timpul ce se afla în arest la domiciliu, el i-a trimis în 1942 lui Hitler o scrisoare căreia i se atribuie salvarea a aproximativ 500.000 de femei și copii belgieni de la deportarea forțată către fabricile de muniție din Germania< ref name=EBLeopold></ref>. În ianuarie 1944, Leopold a fost mutat în Germania, unde a rămas până la sfârșitul războiului

În ciuda statutului lui, Leopold a rămas o figură simbolică pentru mișcările de rezistență de dreapta, iar propaganda Aliaților l-a prezentat ca pe un martir, care a împărtășit soarta țării sale. Încercările guvernului în exil de a-l convinge pe Leopold să treacă de partea Aliaților nu au avut succes. Leopold a refuzat în mod constant să susțină public Aliații sau să condamne acțiunile Germaniei, precum deportarea muncitorilor belgieni. După război, acuzațiile conform cărora capitularea lui Leopold ar fi fost un act de colaborare au provocat o criză politică privind posibilitatea revenirii sale pe tron, cunoscută sub numele de „Problema regală”. Deși în martie 1950 majoritatea a votat în favoarea întoarcerii lui Leopold în Belgia în calitate de rege, revenirea sa din iulie 1950 a fost întâmpinată cu proteste pe scară largă în Valonia și cu o grevă generală care a luat o turnură tragică atunci când poliția a deschis focul asupra protestatarilor, ucigând patru persoane pe 31 iulie. A doua zi, Leopold și-a anunțat intenția de a abdica în favoarea fiului său, Baudouin, care a depus jurământul constituțional în fața Camerelor reunite ale Parlamentului Belgian în calitate de prinț moștenitor, la 11 august 1950. Leopold a abdicat oficial la 16 iulie 1951, iar Baudouin a urcat pe tron și a depus din nou jurământul constituțional a doua zi.

Viața în Belgia ocupată

Nivelul de trai din Belgia ocupată a scăzut semnificativ față de nivelurile dinainte de război. Salariile au stagnat, în timp ce autoritățile de ocupație au triplat cantitatea de bani aflați în circulație, ceea ce a dus la o inflație galopantă.

Autoritățile de ocupație controlau strict care ziare puteau fi publicate și ce știri puteau apărea în acestea. Ziarele partidelor politice pronaziste au continuat să fie tipărite, alături de așa-numitele ziare „furate”, precum sau , care erau publicate de grupuri pro-germane fără permisiunea proprietarilor lor. În ciuda cenzurii stricte și a conținutului propagandistic, tirajul acestor ziare a rămas ridicat, la fel ca și vânzările ziarelor de partid, precum și . Mulți civili ascultau emisiunile difuzate regulat din Marea Britanie, așa-numitul , deși acest lucru era interzis oficial începând din decembrie 1940.