Livyatan este un gen dispărut de cașaloți macroraptoriali, prădători marini de mari dimensiuni, care cuprinde o singură specie cunoscută, L. melvillei. Numele genului este inspirat de monstrul marin biblic Leviatan, iar epitetul specific îl onorează pe Herman Melville, autorul celebrului roman Moby-Dick, care are ca subiect un cașalot alb uriaș. În roman, Melville se referă adesea la balene folosind termenul „Leviatani”. Genul este cunoscut în principal din fosile descoperite în Formațiunea Pisco din Peru, datând din etajul Tortonian al Miocenului, cu aproximativ 8,9–9,9 milioane de ani în urmă. Totuși, descoperirea unor dinți izolați în Chile, Argentina, California, Africa de Sud și Australia sugerează că Livyatan, sau o rudă apropiată, a supraviețuit până în Pliocen, în urmă cu aproximativ 5 milioane de ani, și ar fi putut avea o răspândire aproape globală.
Livyatan făcea parte dintr-un grup bazal de cașaloți macroraptoriali fosili (numiți adesea simplu „raptoriali”), alături de Brygmophyseter, Acrophyseter și Zygophyseter. Toate aceste genuri prezentau adaptări pentru vânarea prăzii de mari dimensiuni, precum dinți groși, puternici și adânc fixați în maxilare. Cel mai probabil, Livyatan era un prădător de vârf, hrănindu-se cu balene, delfini, foci și alte mamifere marine. Spre deosebire de cașaloții moderni, acesta avea dinți funcționali, acoperiți cu smalț, atât în maxilarul superior, cât și în cel inferior, precum și alte adaptări anatomice specifice prădătorilor specializați în capturarea unor animale mari.
Holotipul speciei Livyatan melvillei este estimat să fi avut o lungime cuprinsă între 13,5 și 17,5 metri, dimensiuni comparabile cu cele ale cașalotului modern (Physeter macrocephalus), ceea ce îl face unul dintre cei mai mari prădători cunoscuți. Dinții săi, care atingeau o lungime de 36,2 cm, sunt cei mai mari dinți utilizați pentru mușcătură cunoscuți la vreun animal, cu excepția colților. Livyatan se deosebea de ceilalți cașaloți macroraptoriali printr-o depresiune craniană care se întindea pe aproape întreaga lungime a botului. Se presupune că organul de spermanțet aflat în această cavitate era folosit pentru ecolocație și comunicare sau chiar pentru lovirea prăzii ori a altor cașaloți. Este posibil ca Livyatan să fi concurat cu uriașul rechin dispărut megalodon (Otodus megalodon) pentru aceleași resurse de hrană. Dispariția sa a fost probabil legată de răcirea climei de la sfârșitul Miocenului, care a redus populațiile de pradă. Formațiunea geologică în care au fost descoperite fosilele sale a păstrat, de asemenea, o faună marină bogată, incluzând rechini și numeroase alte mamifere marine.
Istoricul cercetărilor
Holotipul și denumirea miniatura|Craniul holotipului la Muzeul de Istorie Naturală din Lima al Universității Naționale San Marcos În noiembrie 2008, un craniu parțial conservat, împreună cu dinții și mandibula, reprezentând specimenul holotip (MUSM 1676) al speciei Livyatan melvillei, a fost descoperit în deșertul de coastă al Peru, în sedimentele Formațiunii Pisco, la 35 km sud-vest de orașul Ica. Klaas Post, cercetător la Muzeul de Istorie Naturală din Rotterdam, a descoperit întâmplător fosilele în ultima zi a unei expediții de teren. Fosilele au fost pregătite în Lima și fac în prezent parte din colecția Muzeului de Istorie Naturală din Lima al Universității Naționale San Marcos.
Descoperitorii au dat inițial cașalotului denumirea engleză a monstrului biblic, Leviathan, numindu-l Leviathan melvillei. Totuși, denumirea științifică Leviathan era deja ocupată de Leviathan Koch, 1841, un sinonim junior al mastodontului (Mamut). În august 2010, autorii au remediat această situație prin crearea unui nou nume de gen pentru cașalot, Livyatan, derivat din denumirea ebraică originală a monstrului. Numele speciei melvillei îl omagiază pe Herman Melville, autorul romanului Moby-Dick, în care un cașalot gigantic reprezintă principalul antagonist. Fosilele de Livyatan descoperite în Peru au fost datate inițial la aproximativ 13–12 milioane de ani în urmă (mya), în Serravallian, un etaj al Miocenului, însă această datare a fost ulterior revizuită la 9,9–8,9 milioane de ani în urmă, în Tortonian, tot în Miocen.
Note