Bazinul Parizian sau Bazinul Parisului este, în sens restrâns, o regiune delimitată imprecis care înconjoară Parisul. În sens larg și cel mai frecvent acceptat, este o regiune geologică, un vechi bazin sedimentar, care cuprinde o mare parte din jumătatea de nord a Franței și se extinde foarte puțin în Belgia, Luxemburg și vestul Germaniei.
Este delimitat la vest de Masivul Armorican, la est de Ardeni, Vosgi și podișul Langres (care constituie pragul Burgundiei), iar la sud de Masivul Central. Este legat de Bazinul Aquitaniei prin pragul Poitou și de câmpia Flandrei prin colinele Artois.
Acesta cuprinde întregul bazin hidrografic al Senei și al mai multor fluvii de coastă mici, printre care Somme, precum și o parte din bazinul Loarei și cursul superior al bazinelor fluviilor Meuse și Mosela.
Bazinul Parizian prezintă un peisaj sedimentar compus din câmpii întinse, coline și podișuri de joasă altitudine. Geomorfologia, precum și vegetația variază în funcție de diversitatea rocilor sedimentare: în principal roci calcaroase, limon (depuneri de loess), argile și nisipuri. Acest bazin face parte integrantă din bazinul sedimentar anglo-parizian cu subsidență redusă (sedimentare destul de puțin groasă, cu depuneri într-o coloană mică de apă în mări puțin adânci și lacuri), controlat în principal de procese , format dintr-un soclu hercinic peste care se așază în discordanță unghiulară o acoperire de 3 până la 5 000 m.
Bazinul Parizian constituie una dintre principalele regiuni economice ale Europei și una dintre zonele majore de investiții din Franța și din Europa. Regiunea cuprinde primul centru de afaceri european, unul dintre principalele complexe aeroportuare europene, două porturi maritime de importanță națională (Le Havre și Rouen), cele mai vestice de la Canalul Mânecii, precum și două văi: cea a Senei și cea a Loarei. Puțin dens, dar situat la extremitatea de vest a marilor rute comerciale continentale, acesta constituie un pol autonom, legat de megalopolisul european — spațiu foarte dens populat, alcătuit din Europa renană (Țările de Jos, Belgia, Hauts-de-France, Luxemburg, Renania, Lorena, Alsacia, nordul Elveției), conectat cu sud-estul Angliei și cu nordul Italiei.
Geografie Geografie fizică Bazinul Parizian este cea mai mare regiune naturală din Franța.
Ocupă o mare parte din jumătatea de nord a țării. Este un bazin sedimentar care are forma unei cuvete deschise spre Canalul Mânecii și Oceanul Atlantic: cuprinde întregul bazin hidrografic al Senei și o parte importantă din cel al Loarei, precum și pe cele ale numeroaselor fluvii de coastă mici din Hauts-de-France și Normandia, printre care Somme.
Peisaje Sunt câmpii și podișuri de mică înălțime. Pe marginea de sud-est și est, spre pragul Burgundiei și în Champagne, eroziunea diferitelor straturi geologice a format coaste care sunt în pantă lină spre interiorul bazinului și mult mai abrupte spre exterior, cuestele (coastele Meusei, coasta Bar, coastele Moselei). Podișurile (, Burgundia, , Picardia, Soissonnais) atestă prezența calcarului sau a cretei, care rezistă la eroziune. Suprafețele sunt aproape orizontale sau foarte puțin ondulate. Râurile taie văi adânci. Câmpiile (Boischaut, Champagne umedă, Sologne) provin din terenuri moi, ușor îndepărtate, sau din roci dure care au rezistat bine (Champagne uscată și ). Văile reprezintă o suprafață mare (în special cea a Senei și cea a Loarei, care formează câmpii aluviale). În centrul bazinului, numeroși martori de eroziune (Montmorency, L'Isle-Adam, …) semnalează prezența calcarului deasupra argilelor sau a nisipurilor. În est, cuestele precedate de martori de eroziune indică straturile de calcare dure care domină straturile mai moi.
Ape de suprafață O mare parte din rețeaua hidrografică converge spre centrul bazinului (regiunea Parisului), unde lăsarea terenului s-a menținut o perioadă foarte îndelungată. O altă parte este însă atrasă spre sud-vest, Loara fiind deviată spre Oceanul Atlantic printr-o schimbare bruscă de direcție în dreptul orașului Orléans. În partea de est, stabilizată mai devreme, râurile (Meuse, Mosela), blocate de cueste, se îndreaptă spre Marea Nordului.
Altitudinile reduse și suprafețele plane extinse favorizează circulația pe cursuri de apă cu pantă lină sau pe drumuri trasate fără dificultate. Aceste condiții naturale sunt amplificate de faptul că bazinul comunică ușor cu exteriorul prin regiuni de înălțime medie. Bazinul Parizian este separat de Câmpia Flandrei prin colinele Artois. La vest, se învecinează cu Masivul Armorican. Este separat de Bazinul Aquitaniei prin pragul Poitou, este delimitat la sud de Masivul Central și de Masivul Morvan și comunică cu valea Saône prin pragul Burgundiei. La est, este mărginit de masivul hercinic al Vosgilor.
Ape subterane Bazinul Parizian se află în mare parte pe creta din Cretacicul superior (pe aproape 110 000 km²; 20% din teritoriul francez). Acesta constituie, alături de cel al Bazinului Londrei, cel mai mare volum carbonatat din vestul Europei. Pânza freatică din cretă reprezintă în Franța, datorită unei porozități ridicate a cretei (porozitate de peste 45%, în matrice și în fisuri, local carstică), un acvifer major (furnizează 11 până la 12 miliarde de m³/an). Pe liziera nordică a Bazinului Parizian, în bazinul Artois-Picardia, pânza freatică din cretă este cel mai important acvifer ca suprafață (80% din suprafața teritoriului) și ca volum de apă furnizat (76,5% din apa potabilă). Această pânză freatică este alimentată de apele de suprafață () și alimentează, la rândul ei, debite crescute în perioadele de etiaj, chiar și pe timp de secetă.
Regiuni și orașe mari Bazinul Parizian cuprinde Île-de-France, Picardia, Champagne-Ardenne, Lorena, Regiunea Centru, estul Basse-Normandie (până în Plain) și Haute-Normandie, sudul regiunii Nord-Pas-de-Calais (la sud de colinele Artois), precum și trei departamente: Yonne (regiunea Burgundia-Franche-Comté), Sarthe (regiunea Pays de la Loire) și Maine-et-Loire (regiunea Pays de la Loire).
Principalele aglomerări urbane sunt Paris, Reims, Le Havre, Rouen, Tours, Metz, Orléans, Le Mans, Amiens, Caen, Troyes și Nancy. Mai aproape de Paris se află o rețea de orașe intermediare (numite orașe avantpost, orașe releu sau orașe la o oră de Paris), situate la granița dintre regiunea administrativă de care aparțin și regiunea pariziană spre care se orientează în prezent și unde populația lor lucrează din ce în ce mai des. Este cazul localităților Beauvais, Chantilly, Chartres, Château-Thierry, Clermont, Compiègne, Creil, Dreux, Évreux, Montargis, Pithiviers, Pont-Sainte-Maxence, Sens, Soissons sau Vernon; aflate mai aproape de Paris, acestea au o poziție geografică ce le apropie mai degrabă de un oraș precum Meaux, deja pe deplin integrat în aglomerarea pariziană.
Utilizarea terenului
Bazinul Parizian este o vastă regiune agricolă. Relieful său puțin accentuat și solul său lutos (depuneri de loess pe socluri calcaroase) din Beauce, Île-de-France și Picardia, printre altele, sunt favorabile culturii intensive de cereale, sfeclă de zahăr și rapiță pe exploatații de mari dimensiuni. Mai multe regiuni cu sol mai argilos și mai compact sunt mai potrivite pentru pășunat și creșterea animalelor; este cazul în Basse-Normandie în special, dar și în Pays de Bray, în Champagne umedă, în sau în mai multe părți din Lorena. Haute-Normandie și vestul Picardiei constituie o zonă de tranziție între culturile cerealiere și creșterea animalelor. La sud, Sologne, cu soluri nisipoase acide și argiloase mlaștinoase, puțin propice culturilor, este acoperită de păduri exploatate pentru lemn și adăpostește vânat și păsări sălbatice, ceea ce o face una dintre cele mai mari regiuni de vânătoare din Franța; alte masive nisipoase acoperite încă parțial de păduri există și în zona sedimentelor terțiare, mai ales în jurul Parisului.
În est, în Champagne, solurile calcaroase și permeabile din „Champagne crayeuse”, asociate cu relieful în cueste, formează domeniul viticulturii localizate pe cuesta Île-de-France — ce separă terenurile din Terțiar de cele din Cretacic —, de unde provine vinul de Champagne. Cultura cerealelor, devenită posibilă prin fertilizarea solului pe exploatații mari și puternic mecanizate, a transformat vechea „Champagne pouilleuse” într-o mare regiune agricolă. Valea Loarei, situată între Beauce și Sologne, este o regiune consacrată viticulturii și culturilor de legume.
Geologie Descriere În sens geologic, Bazinul Parizian este o vastă depresiune sedimentară cu roci de origine marină, lacustră, lagunară și apoi fluvială, acumulate în centrul bazinului (în împrejurimile orașului Château-Thierry) pe o grosime de peste 3 000 de metri, deasupra unui soclu hercinic. Această depresiune este delimitată de masive hercinice vechi (Ardeni, Hunsrück, Vosgi, Morvan, Masivul Central și Masivul Armorican). Comunică cu Bazinul Aquitaniei prin pragul Poitou, cu valea Saône prin pragul Burgundiei și cu Câmpia Europei de Nord prin Câmpia Flandrei. Schițat schematic, bazinul poate fi comparat cu o serie de aureole concentrice, cele mai recente fiind în centru, iar cele mai vechi la periferie, într-o configurație similară unei stive de farfurii suprapuse, cele mai mici fiind îmbinate în cele mai mari. Aceste aureole sedimentare sunt delimitate unele de altele prin abrupturi numite cueste.
Profilul geologic al Bazinului Parizian arată că Parisul nu se află în centrul său geologic. Grosimea sa maximă se înregistrează în dreptul regiunii Brie (la 80 km spre est, la Courgivaux), unde un sondaj indică un depozit sedimentar de aproape 3 000 m grosime înainte de a atinge soclul.
Astfel, un uriaș bazin datând din Carbonifer, cu o vechime cuprinsă între 295 și 315 milioane de ani, a fost identificat în extremitatea sa estică, unde s-au acumulat peste 5 000 de metri de sedimente. Până atunci, existența sa era cunoscută doar datorită exploatărilor de cărbune desfășurate la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În ultimele decenii, au fost identificate și alte bazine permo-carbonifere îngropate la adâncimi de câțiva kilometri sub învelișul sedimentar.
Formare geologică
Bazinul se sprijină pe un soclu cristalin adânc îngropat, cel mai probabil de origine neoproterozoică, ale cărui roci datează din timpul orogenezei cadomiene. După eroziunea regiunii în Cambrian, aceasta este acoperită de o mare puțin adâncă și se depun sedimente (gresii și șisturi). În Silurian, sub acțiunea tectonicii plăcilor, viitorul Bazin Parizian se desprinde de Gondwana și derivează alături de microcontinentul Armorica. Acesta se alipește din nou la Gondwana spre sud la începutul Devonianului și intră în coliziune cu Euramerica la nord la sfârșitul Devonianului. Aceste evenimente provoacă orogeneza hercinică, ce afectează întreaga Europă Centrală în Carbonifer și cutonează sedimentele anterioare. La sfârșitul Carboniferului, întreaga Franță este ocupată de munți impunători, iar Bazinul Parizian este pe atunci un podiș înalt (de tip Tibet), înconjurat la nord și la sud de două lanțuri muntoase. Singurele excepții de la acest peisaj înalt sunt Câmpia Flandrei și Pas-de-Calais, unde în mlaștini se depun resturi vegetale îngropate rapid de grohotișurile rezultate din eroziunea intensă a reliefului, care vor forma bazinele carbonifere din Nord și din Belgia. Chiar de la sfârșitul Carboniferului și apoi în Permian, regiunea Bazinului Parizian se scufundă printr-o reacție post-orogenică. După ce a fost comprimată, scoarța terestră, fiind elastică, se detensionează. În soclu, sub 3 000 de metri de sedimente mai recente, au fost detectate grabene.