Monarhia Regatului Unit, denumită în mod obișnuit monarhia britanică, este forma de guvernământ a Regatului Unit, în cadrul căreia un monarh ereditar domnește în calitate de șef de stat, puterile sale fiind reglementate de constituția britanică. Termenul se poate referi și la rolul familiei regale în cadrul structurii politice mai largi a Regatului Unit. Din 8 septembrie 2022, monarhul este regele Charles al III-lea, care a urcat pe tron la moartea mamei sale, regina Elisabeta a II-a.
Monarhul și membrii apropiați ai familiei regale îndeplinesc diverse atribuții oficiale, ceremoniale, diplomatice și de reprezentare. Deși, în mod formal, monarhul deține autoritate asupra guvernuluicunoscut drept „Guvernul Majestății Sale”, această putere poate fi exercitată numai în conformitate cu legile adoptate de Parlament și în limitele impuse de convențiile constituționale și de precedent. În practică, rolul monarhului, inclusiv cel de Șef al Forțelor Armate, se limitează la atribuții precum conferirea de onoruri și distincții și numirea prim-ministrului, exercitate într-o manieră nepartizană. În 2014, Comisia specială pentru puterea soft și influența Regatului Unit din Camera Lorzilor a descris monarhia drept „un atu unic de putere soft și diplomație”. Coroana îndeplinește, de asemenea, un rol cultural aparte, servind drept ambasador de marcă neoficial al intereselor și valorilor britanice în străinătate, contribuind la promovarea turismului în Regatul Unit și sprijinind organizații caritabile din întreaga societate civilă.
Monarhia britanică își are originile în micile regate din Anglia anglo-saxonă și din Scoția medievală timpurie, care până în secolul al X-lea se unificaseră în regatele distincte ale Angliei și Scoției. Anglia a fost cucerită de normanzi în 1066, după care și Țara Galilor a intrat treptat sub stăpânirea anglo-normanzilor. Procesul s-a încheiat în secolul al XIII-lea, când Principatul Țării Galilor a devenit un stat clientelar al Regatului Angliei. Anglo-normanzii au instituit și Senioria Irlandei. Între timp, Magna Carta a marcat începutul procesului de limitare a puterilor politice ale monarhului englez. În secolul al XVI-lea, monarhii Angliei și Scoției au jucat un rol central în Reforma engleză, respectiv Reforma scoțiană, iar regele Angliei a devenit și Rege al Irlandei. Începând din 1603, regatele Angliei și Scoției au fost conduse de un singur suveran, după ce regele Scoției Iacob al VI-lea a urcat pe tronul Angliei sub numele de Iacob I. Între 1649 și 1660, continuitatea monarhiei a fost întreruptă de regimul republican al Commonwealth-ului Angliei, instituit în urma Războaielor celor Trei Regate. După instalarea lui William al III-lea și a Mariei a II-a drept comonarhi în urma Revoluției Glorioase, Declarația drepturilor din 1689, precum și echivalentul său scoțian, Actul privind revendicarea dreptului din 1689, au limitat și mai mult puterea monarhiei și au exclus romano-catolicii de la succesiunea la tron. În 1707, regatele Angliei și Scoției s-au unit, formând Regatul Marii Britanii, iar în 1801 unirea cu Regatul Irlandei a dus la formarea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei.
Începând din secolul al XVI-lea, monarhul Angliei a fost conducătorul nominal al posesiunilor engleze de peste mări, care au evoluat ulterior în vastul Imperiu Britanic, întins la apogeul său, în 1921, pe aproximativ un sfert din suprafața terestră a lumii. Titlul de Împărat al Indiei a fost adăugat titulaturii monarhului britanic în 1876 și abandonat în 1948. Declarația Balfour din 1926 a recunoscut evoluția dominioanelor Imperiului în state distincte și autonome în cadrul Commonwealth-ului Națiunilor. Tot în această perioadă, monarhia din Irlanda a ajuns în cele din urmă să se limiteze la Irlanda de Nord. În anii de după Al Doilea Război Mondial, marea majoritate a coloniilor și teritoriilor britanice și-au dobândit independența, ceea ce a pus efectiv capăt Imperiului. George al VI-lea și succesorii săi au adoptat titlul de șef al Commonwealth-ului ca simbol al asocierii libere a statelor membre independente. Regatul Unit și alte paisprezece state suverane independente care au aceeași persoană drept monarh sunt denumite regate ale Commonwealth-ului. Deși monarhul este comun, fiecare stat este suveran și independent de celelalte, iar monarhul are pentru fiecare regat un titlu și un stil oficial distinct. Deși termenul este rareori utilizat în prezent, cele cincisprezece regate ale Commonwealth-ului se află, în ceea ce privește persoana monarhului, într-o uniune personală. Monarhul este, de asemenea, șeful de stat al Dependențelor Coroanei și al Teritoriilor britanice de peste mări.
Rol constituțional
thumb|Monograma regală pe o mapă ministerială
În cadrul Constituției necodificate a Regatului Unit, monarhul (denumit în legislație exclusiv „Suveran”,de ex. Regency Act 1937, c.11 . legislation.co.uk. National Archives. și având formula de adresare Majestatea Sa) este șeful statului. Efigia monarhului este utilizată ca simbol al suveranității britanice și al autorității statuluiprofilul monarhului apare, de exemplu, pe bancnotele emise de Banca Angliei și pe toate monedele britanice, iar portretul său este expus în clădirile guvernamentale. Suveranul este, de asemenea, menționat în cântece, toasturi de loialitate și saluturi ceremoniale. „God Save the King” (sau, după caz, „God Save the Queen”) este imnul național britanic. Jurămintele de credință sunt depuse față de Suveran și succesorii săi legitimi.
Monarhul participă foarte puțin în mod direct la guvernare. Autoritatea de a exercita prerogativa regală, adică puterile formale ale suveranului, este aproape în întregime delegată, fie prin lege, fie în temeiul convențiilor constituționale, miniștrilor, demnitarilor și funcționarilor Coroanei sau altor organisme publice. Prin urmare, actele de stat săvârșite în numele Coroanei, precum numirile în funcții ale Coroanei, chiar și atunci când sunt îndeplinite personal de monarh, precum Discursul Regelui și Deschiderea de stat a Parlamentului, depind de decizii luate în altă parte. Din punct de vedere formal: Puterea legislativă este exercitată de rege, Camera Lorzilor și Camera Comunelor, acționând împreună în calitate de Rege în Parlament. Puterea executivă este exercitată de Guvernul Majestății Sale, alcătuit din miniștri, în principal prim-ministrul și Cabinetul, care, din punct de vedere formal, este un comitet al Consiliului Privat. Guvernul conduce Forțele Armate ale Coroanei, Serviciul Civil și ceilalți funcționari ai Coroanei, inclusiv membrii Serviciului Diplomatic și ai Serviciului Secret de Informații. Puterea judecătorească este exercitată de diferitele sisteme judiciare ale Regatului Unit, care, în temeiul constituției și al legii, sunt independente de guvern. Biserica Angliei, al cărei conducător titular este suveranul, are propriile structuri legislative, judiciare și executive. Anumite competențe independente de guvern sunt atribuite prin lege altor organisme publice, prin acte normative delegate, precum un Ordin în Consiliu, prin intermediul unei comisii regale sau prin alte mijloace.
Rolul suveranului în calitate de monarh constituțional se limitează în mare măsură la atribuții nepartizane, precum conferirea de onoruri și distincții. Acest rol este recunoscut încă din secolul al XIX-lea. Teoreticianul constituțional Walter Bagehot a caracterizat în 1867 monarhia drept partea „demnă”, și nu cea „eficientă”, a guvernării.
thumb|Declarația drepturilor din 1689 a limitat puterea politică a suveranului.
Prerogativa regală
Acea parte a puterii executive a statului care, în teorie și din punct de vedere formal, continuă să îi aparțină suveranului este cunoscută drept prerogativa regală. Monarhul acționează în limitele convențiilor constituționale și ale precedentelor, exercitând prerogativele numai la sfatul miniștrilor răspunzători în fața Parlamentului, în special al prim-ministrului sau prin intermediul Consiliului Privat. În practică, prerogativele sunt exercitate numai la sfatul prim-ministruluiprim-ministrul, nu suveranul, este cel care deține controlul efectiv. Monarhul are o audiență săptămânală cu prim-ministrul; nu se întocmesc procese-verbale ale acestor audiențe, iar conținutul lor rămâne în întregime confidențial. Monarhul își poate exprima opiniile, dar, în calitate de monarh constituțional, trebuie în cele din urmă să accepte deciziile prim-ministrului și ale Cabinetului, care, prin definiție, se bucură de încrederea Camerei Comunelor. În cuvintele lui Bagehot: „într-o monarhie constituțională, suveranul are ... trei drepturidreptul de a fi consultat, dreptul de a încuraja și dreptul de a avertiza”.
Deși prerogativa regală este extinsă, iar aprobarea Parlamentului nu este necesară în mod formal pentru exercitarea ei, aceasta este supusă unor limite. Multe dintre prerogativele Coroanei au ieșit din uz sau au fost transferate definitiv Parlamentului. De exemplu, suveranul nu poate institui și percepe noi impozite; o asemenea măsură necesită autorizarea printr-o lege adoptată de Parlament. Potrivit unui raport parlamentar, „Coroana nu poate crea noi prerogative”, iar Parlamentul poate înlătura orice prerogativă prin adoptarea unei legi.
Prerogativa regală cuprinde competența de a numi și revoca miniștrii, de a reglementa Serviciul Civil, de a elibera pașapoarte, de a declara război, de a încheia pacea, de a dispune asupra acțiunilor forțelor armate și de a negocia și ratifica tratate, alianțe și acorduri internaționale. Cu toate acestea, un tratat nu poate modifica dreptul intern al Regatului Unit; în asemenea cazuri este necesară adoptarea unei legi de către Parlament. Suveranul este Șef al Forțelor Armate (Marina Regală, Armata Britanică și Forțele Aeriene Regale), acreditează înalții comisari și ambasadorii britanici și primește șefii misiunilor diplomatice ai statelor străine.
Numirea prim-ministrului Suveranul are prerogativa de a numi prim-ministrul. În conformitate cu convențiile constituționale nescrise, monarhul numește persoana care se bucură de încrederea Camerei Comunelor, de regulă liderul partidului sau al coaliției care deține majoritatea în această Cameră. Prim-ministrul își preia funcția în urma unei audiențe private cu monarhul, iar după ceremonia denumită „kissing hands” numirea produce imediat efecte, fără nicio altă formalitate sau act de numire. Suveranul are, de asemenea, prerogativa de a-l demite pe prim-ministru, însă ultima dată când aceasta a fost exercitată a fost în 1834, când William al IV-lea l-a demis pe Lord Melbourne; de atunci, prim-miniștrii au părăsit funcția numai în urma demisiei, pe care, potrivit convenției constituționale, trebuie să o prezinte monarhului atunci când pierd sprijinul majorității din Camera Comunelor.
thumb|Regele Charles al III-lea alături de prim-ministrul Keir Starmer și viceprim-ministrul Angela Rayner, în 2025
Deși suveranul numește și poate revoca fiecare dintre ceilalți miniștri ai Coroanei, prin convenție constituțională face acest lucru numai la recomandarea prim-ministrului. Prin urmare, prim-ministrul este cel care stabilește în practică componența guvernului.