thumb|Poetul evreu Süßkind von Trimberg (în dreapta) purtând o pălărie evreiască (Codex Manesse, secolul al XIV-lea).|382x382px Pălăria evreiască, cunoscută în germană ca Judenhut („pălărie evreiască”, în , , ), a fost un tip de pălărie asociat în Evul Mediu cu evreii din Europa și, totodată, un important semn de identificare a personajelor evreiești în iconografia creștină. Avea de obicei un bor circular și o calotă semisferică sau conică terminată într-un vârf ori într-un mic buton. Forma, dimensiunile și rigiditatea ei au variat considerabil de-a lungul perioadei medievale.Lipton (2014), p. 16
Pălării asemănătoare erau purtate inițial fără o semnificație exclusiv evreiască. Din secolul al XI-lea, ele au început să fie folosite în reprezentările artistice pentru identificarea evreilor, iar din secolul al XIII-lea au fost impuse în anumite regiuni europene ca semn vestimentar distinctiv. Sursele indică însă că, înainte de asemenea reglementări, pălării de acest tip făceau deja parte din portul unor comunități evreiești. Prin urmare, Judenhut a funcționat succesiv și uneori simultan ca piesă de îmbrăcăminte, atribut iconografic și semn de stigmatizare.
Printre acoperămintele pentru cap purtate în epoca modernă de bărbații evrei se numără kippah, ștraimelul, pălăriile de blană de tip spodik, kolpik și kașket.
Formă thumb|Circumcizia lui Isac, într-un manuscris evreiesc realizat la Regensburg, Germania,
Forma pălăriei nu a fost uniformă. În unele reprezentări, mai ales din secolul al XIII-lea, aceasta seamănă cu o bonetă frigiană moale. În imaginile mai vechi este frecventă o pălărie cu bor circular, aparent rigid, deasupra căruia calota se curbează și se îngustează până la un vârf ascuțit.De exemplu, modelul purtat de personajele din Vechiul Testament reprezentate pe altarul de la Klosterneuburg din 1181. Sara Lipton descrie această variantă drept tipul oil-can („cană de ulei”).Lipton (1999), p. 16
Existau și modele mai mici, așezate direct pe creștet. Uneori, pălăria era înconjurată de un fel de inel aflat la câțiva centimetri deasupra capului. În secolul al XIV-lea apare în vârf un mic glob sau pompon, iar extremitatea conică se transformă într-o prelungire îngustă, cu grosime relativ constantă.Mici prelungiri drepte apar și în reprezentări mai vechi; de exemplu Schreckenberg, p. 77, il. 4, cca 1170. Ulterior, partea superioară devine uneori mai plată sau rotunjită, ca în reprezentarea din Codex Manesse.
Materialele din care erau confecționate pălăriile reale nu pot fi stabilite cu certitudine numai pe baza reprezentărilor artistice. Este posibil să fi fost utilizate pielea, textilele întărite, fibrele vegetale împletite și, pentru anumite elemente, metalul.
Spre sfârșitul Evului Mediu, pălăria țuguiată este înlocuită treptat în reprezentări de alte acoperăminte pentru cap: turbane, pălării orientale evazate și, din secolul al XV-lea, pălării late și plate și berete. În scenele biblice, aceste forme puteau reprezenta încercări ale artiștilor de a reda vestimentația presupusă a Țării Sfinte, deși aceleași tipuri de pălării apar și în scene europene contemporane. Mai târziu, diferite căciuli din blană au continuat să fie asociate cu evreii din Europa Centrală și de Est.
Origini și portul real thumb|Sigiliul comunității evreiești din Augsburg, 1298, reprezentând vulturul imperial și pălăria evreiască.
Răspândirea reală a pălăriei și măsura în care aceasta era purtată voluntar înainte de introducerea obligațiilor legale sunt dificil de stabilit. Jüdisches Lexikon din 1930 o prezenta în principal drept o piesă vestimentară impusă evreilor, în timp ce literatura istorică ulterioară a evidențiat faptul că, pentru o perioadă îndelungată, o asemenea pălărie a fost purtată voluntar de numeroși evrei germani. Folosirea sa pe sigilii, steme, monede și în manuscrise realizate chiar de evrei susține această interpretare.Jütte (1993), pp. 65-98
Nu a existat de la început un port evreiesc european complet distinct. În Evul Mediu timpuriu, evreii purtau în general aceeași îmbrăcăminte ca populația din jur. Arhiepiscopul Agobard de Lyon (779–840), de exemplu, se plângea că unele femei evreice nu mai puteau fi deosebite prin îmbrăcăminte de cele creștine. În sens opus, la începutul secolului al XIII-lea, o adunare rabinică din regiunea Rinului a stabilit ca normă religioasă purtarea părului și a bărbii într-o manieră considerată evreiască și a interzis imitarea stilului creștin. Diferențierea vestimentară a rezultat astfel atât din tradiții dezvoltate în interiorul comunităților, cât și din presiunile exercitate din exterior.Jütte (1993), pp. 69-73
Una dintre ipotezele privind originea pălăriei o leagă de o bonetă persană simplă, purtată în lumea islamică împreună cu caftanul. Potrivit acestei interpretări, comunitățile evreiești ar fi păstrat vechiul acoperământ pentru cap după ce musulmanii au adoptat pe scară mai largă turbanul, iar forma ar fi ajuns în Europa prin Spania sau prin Imperiul Bizantin. Alte interpretări o leagă mai general de tradiția bonetei frigiene și de acoperămintele pentru cap ale clerului persan, astfel încât originea exactă rămâne nesigură.
În Franța, pălăriile distinctive asociate evreilor sunt atestate din secolul al XI-lea, iar în Italia din secolul al XII-lea. Pe Porțile din Gniezno, realizate probabil în jurul anului 1175, doi negustori evrei sunt reprezentați purtând asemenea pălării. În același timp, potrivit legii iudaice, acoperirea capului era o practică religioasă importantă, iar în societatea medievală europeană purtarea pălăriilor în exterior era oricum mult mai răspândită printre bărbați decât în epoca modernă.
Iconografie thumb|Sfânta Elena găsind Adevărata Cruce, Abația Weissenau, Germania,
Primele reprezentări Cea mai veche reprezentare păstrată identificată de Sara Lipton drept un exemplu de Judenhut se află în Evangheliarul lui Bernward de Hildesheim din 1015.Lipton (2014), p. 25 Pălăria apare acolo în trei contexte foarte diferite: este purtată de magi în scena Adorației, de unii dintre ascultătorii lui Ioan Botezătorul și de preoții care îl plătesc pe Iuda Iscarioteanul.
Tocmai varietatea personajelor indică faptul că pălăria nu funcționa încă drept semn specific al evreilor. Lipton consideră că în acest manuscris ea indica mai curând originea orientală, vârsta și învățătura personajelor. Cele trei grupuri pot fi citite și ca trei reacții diferite la apariția lui Isus: ostilitatea preoților, indiferența ascultătorilor lui Ioan și adorarea magilor.Lipton (2014), pp. 25-39
Această interpretare este întărită de asemănarea pălăriei cu boneta frigiană, folosită în reprezentările bizantine pentru personaje orientale. În aceeași perioadă, episcopii Bisericii occidentale adoptau treptat mitra ascuțită. În consecință, în Evangheliarul lui Bernward forma nu pare să fi fost destinată marginalizării unui grup, ci putea sugera continuitatea dintre cărturarii trecutului și clericii contemporani.Lipton (2014), p. 39
În jurul anului 1056, pălăria țuguiată apare din nou într-un manuscris realizat la Reichenau, purtată de preoții și bătrânii care discută condamnarea lui Isus. În biserica de la Jelling din Danemarca, construită în jurul anului 1100, o reprezentare a lui Ioan Botezătorul pare să copieze direct modelul din Evangheliarul lui Bernward, inclusiv pălăriile ascultătorilor.Lipton (2014), p. 46
În 1084, călugărul Goderan de la Abația Lobbes, aflată în actuala Belgie, a folosit pentru prima dată această pălărie în inițialele unor scene din Vechiul Testament. În 1096, el a realizat o altă Biblie pentru Abația Stavelot, folosind din nou pălăria țuguiată. Această Biblie, păstrată în prezent la Biblioteca Britanică, a fost considerată mult timp cea mai veche reprezentare cunoscută a Judenhut.Lipton (2014), p. 47
Folosirea pălăriei de către Goderan a fost interpretată, prin prisma persecuțiilor evreilor din timpul Primei cruciade, drept o manifestare timpurie a ostilității creștine față de evrei. Lipton contestă această interpretare și susține că, în aceste imagini timpurii, pălăria exprima mai degrabă vechimea, cunoașterea și apartenența personajelor la lumea orientală, atribute care puteau avea încă o conotație pozitivă.Lipton (2014), p. 54, 99
Transformarea într-un atribut evreiesc stanga|miniatura|Personaj purtând o pălărie evreiască și ținând o chitră (etrog) pentru sărbătoarea de Sucot, într-un calendar ebraic medieval. O schimbare sistematică a reprezentării evreilor în iconografia creștină se conturează în a doua jumătate a secolului al XII-lea. În jurul anului 1170 circula De conversione sua opusculum, autobiografia controversată atribuită lui Hermann de Köln, un convertit de la iudaism devenit călugăr premonstratens. Textul îi prezenta pe evrei drept oameni neștiutori și rătăciți, incapabili sau refuzând să înțeleagă mesajul creștin.Lipton (2014), pp. 99-100
Aproximativ în aceeași perioadă apar primele scene ale Răstignirii în care anumite personaje sunt identificate explicit drept evrei prin pălăria țuguiată și sunt asociate cu vina și răul. Un exemplu important apare într-o glosă ilustrată la Psalmul 68 al lui Petrus Lombardus, datată în 1166. Din acel moment, pălăria a devenit pentru câteva decenii unul dintre principalele atribute prin care „evreul” era identificat în manuscrisele creștine.
Pălăria nu era însă folosită exclusiv pentru personaje prezentate negativ. Sfântul Iosif este reprezentat frecvent purtând-o, iar uneori chiar Isus apare cu o asemenea pălărie, mai ales în scenele întâlnirii de la Emaus, când ucenicii nu îl recunosc la început. În ilustrarea unor scene biblice pălăria putea fi folosită și pentru a-i diferenția pe evrei de alte popoare din epoca biblică, precum filistenii sau egiptenii antici.
Spre deosebire de semnele vestimentare impuse exclusiv din exterior, pălăria apare și în manuscrise ebraice realizate de evrei. În hagadele medievale, inclusiv în Hagada cu capete de pasăre din jurul anului 1300, personajele evreiești poartă astfel de pălării în scene legate de Pesah.
În unele opere creștine, pălăria dobândește însă o semnificație simbolică independentă de identitatea reală a personajului. Într-un manuscris al Bible moralisée, magicienii faraonului poartă pălării evreiești în scena în care toiagul lui Aaron se transformă în șarpe, în timp ce Moise și Aaron nu le poartă. Magicienii nu sunt astfel prezentați ca evrei, ci ca personaje aflate de partea considerată greșită a confruntării. Într-o scenă asociată, clerici creștini sunt puși în opoziție cu evrei purtând pălării.Lipton (1999), pp. 18-19 miniatura|Pictură creștină din 1483 reprezentând un sacrificiu din Vechiul Testament, în care apar mai multe tipuri de pălării evreiești, precum și turbane și alte acoperăminte pentru cap cu aspect exotic. În alte ilustrații ale convertirii evreilor la sfârșitul lumii, personajele sunt reprezentate în diferite etape ale scoaterii pălăriilor, astfel încât renunțarea la pălărie devine o reprezentare vizuală a convertirii. Pălăria apare frecvent și în scene precum Circumcizia lui Isus sau găsirea Adevăratei Cruci de către Sfânta Elena, unde tradiția medievală includea personaje evreiești.
Declinul în iconografie Începând de la mijlocul secolului al XIII-lea și mai accentuat în secolul al XIV-lea, pălăria începe să piardă rolul de principal semn iconografic al evreilor. În locul ei, artiștii occidentali recurg tot mai frecvent la trăsături fizionomice stereotipe. În această perioadă se dezvoltă, între altele, imaginea antisemită a evreului reprezentat cu nas coroiat, stereotip care a continuat să fie folosit în Evul Mediu târziu și în epocile ulterioare.Lipton (2014), pp. 171-199
Pălăria nu a dispărut complet. Ea a continuat să fie utilizată atât în reprezentări istorice și biblice, cât și ca simbol convențional al identității evreiești, chiar în perioade și regiuni în care nu mai era purtată în mod obișnuit în viața cotidiană.
Impunerea ca semn distinctiv