miniatura|Posterul Marinei Statelor Unite, care prezintă un șarpe reprezentând Japonia bombardată de un vultur. miniatura|Afiș de propagandă anti-bolșevică din Polonia, din 1920. Textul spune „Loviți bolșevicul”. miniatura|„În Germania... cineva face aceeași treabă ca tine. Bate-l!” miniatura|Parte din tripticul Viața Ioanei d'Arc miniatura|Un bărbat și o femeie stau și urmăresc la televizor imagini documentare de arhivă despre războiul din Vietnam. Propaganda violenței este un instrument al războiului psihologic.

Istorie stanga|miniatura|Asirian la vânătoare. miniatura|„SUA, agentul sionismului global, creatorul ISIS” Utilizarea și reprezentarea violenței au fost un mijloc de consolidare a puterii conducătorului încă de la începutul istoriei. A fost cel mai des utilizat de conducătorii Imperiului Asirian începând cu anul 1000 î.Hr. Toate mijloacele artistice ale acelei vremuri înfățișau campaniile militare ale conducătorilor. Arta asiriană înfățișează violența și tortura îndreptate asupra oamenilor. Aceste imagini de violență organizată pe ceramică s-au răspândit peste tot ca propagandă de război. Scopul unei astfel de politici de teroare și propagandă era de a suprima rebeliunea popoarelor cucerite și de a intimida potențialii dușmani cu psihologia ororii. Propaganda violenței și a războiului era încă neregulată sau aleatorie, iar războiul a fost justificat de religie. Ei au luptat împotriva dușmanilor zeului lor, Assur. Și războiul a fost purtat cu atâta cruzime încât mulți adversari reali s-au predat fără rezistență. Pentru public, războiul părea să fi fost purtat pentru religie și Dumnezeu, mai degrabă decât pentru pradă de război sau pentru câștigarea de teritorii.

În perioada elenistică, multe atrocități comise împotriva unui inamic învins (cum ar fi tăierea mâinilor războinicilor) au fost făcute pentru a intimida un potențial viitor inamic. Alexandru cel Mare al Macedoniei a folosit și el intimidarea pentru a-și crea imperiul mondial. Fortăreața rebelilor a fost complet distrusă, în timp ce cei care s-au predat și-au păstrat independența parțială și au trebuit doar să plătească impozite. Alexandru a folosit religia cu mai mult succes decât violența, jucându-se cu superstițiile poporului.

Chiril al Alexandriei a început propaganda violenței. În Alexandria, Egipt, au fost uciși non-musulmani și evrei. Augustin a justificat folosirea violenței în anumite cazuri. Acest lucru a devenit fatal pentru istoria ulterioară a bisericii, când papii au început să răspândească creștinismul prin mijloace militare. Prima Cruciadă a fost declarată de Papa Urban al II-lea în 1095. în anul respectiv. Urban al II-lea a descris atrocitățile musulmane într-un discurs de ură. Deja în 1076. În 1911, arta înfățișa sarazini ucigând creștini. Primii cruciați s-au comportat foarte crud (capetele decapitate erau aruncate în fortăreața inamică sau străpunse cu țeapă) pentru a intimida inamicul. Nu este exact clar dacă aceasta a fost cruzime determinată de frică și lăcomie sau război psihologic. A doua cruciadă a fost declarată de Papa Eugen al III-lea în 1146. în cursul anului. Liderul ideologic al celei de-a doua cruciade a fost călugărul cistercian Bernard, care a incitat și luptători în Spania, precum și împotriva slavilor, est-europenilor și sud-est-europenilor. A treia cruciadă a fost declarată de Papa Grigore al VIII-lea, chemând creștinii să răzbune victimele „barbarilor sălbatici”. Violența a fost justificată de scrierile Vechiului Testament și de Augustin. Cruciații credeau că, încercând să-l distrugă pe Anticrist, își vor asigura mântuirea lui Dumnezeu. În secolul al XVI-lea, cruciații au fost folosiți împotriva oricui nu susținea papalitatea, inclusiv împotriva altor creștini din Franța și din țările baltice. Apogeul propagandei cruciate a atins punctul culminant în 1213, când Papa Inocențiu al III-lea a declarat a cincea cruciadă. Păcatele celor care nu au participat la Cruciadă, dar au sprijinit-o financiar, au fost, de asemenea, iertate. Evreii și pirații au fost portretizați ca dușmani interni, chipurile opunându-se cruciadelor. Propaganda pentru a Cincea Cruciadă a fost atât de amănunțită încât au fost numiți comisari separați pentru a predica despre cruciadă.

În epoca prafului de pușcă, arta tipografică a surprins glorificarea războiului. Manuscrisele individuale au fost urmate de o răspândire mai largă a literaturii militare. Thomas More a descris asediul brutal al Romei din 1527. în modul în care părțile intime ale bărbaților erau smulse sau târâte de-a lungul marginilor acestor părți ale corpului până în vârful țepilor. Astfel de povești despre atrocități au contribuit la alimentarea sentimentelor anti-război în rândul intelectualilor. Erasmus din Rotterdam a condamnat justificarea războaielor prin religie. Publicată pentru prima dată în 1486, „Ciocanul vrăjitoarei” a fost un text al Bisericii Catolice despre vrăjitoare și despre arderea lor corectă. Până în 1669, lucrarea fusese retipărită de peste 30 de ori. Amenințarea cu moartea pe rug era un mijloc de influență. Mulți iezuiți s-au opus campaniei de teroare a bisericii papale. Iezuiții au preferat spălarea creierului și educația. Este posibil ca influența lucrării să fi dus la practica pe scară largă a arderii pe rug în Germania în anii 1620. Revoluția Franceză a fost posibilă datorită diseminării informațiilor prin intermediul presei. Războiul a devenit o chestiune a poporului, cetățean = soldat. Ideea de egalitate nu îi motivează pe oameni să poarte război. A fost introdus serviciul militar obligatoriu de 5 ani.

Cinematografia a creat posibilități complet noi pentru reprezentarea violenței. Lenin considera cinematografia cea mai importantă dintre toate formele de artă. Rusia comunistă a folosit cinematografia pentru a influența populația analfabetă. Au început să fie produse filme de război: „Cuirasatul Potemkin”, 1926; „Octombrie”, 1927. URSS a produs peste 500 de filme artistice și 120 de documentare între 1941 și 1945. Cel mai vizionat film a fost „Înfrângerea armatei germane lângă Moscova” (1942), în America fiind intitulat „Moscova lansează un contraatac”. Filmul „Stalingrad” (1943), cu reprezentarea realistă a bătăliilor de stradă, a fost lansat în cinematografe la șase săptămâni după capitularea germană de la Stalingrad. Filmele despre război și violență au fost produse de marile puteri cu scopul de a portretiza un potențial adversar ca fiind malefic. Toate țările aflate în război au apelat la istorie în propaganda cinematografică. În 1942, germanii au început să descrie atrocitățile, sălbăticia și tortura forțelor de securitate sovietice. Săptămânalul german „Wohenschau” i-a înfățișat pe ruși ca pe niște creaturi demonice. Filmul „Marele Rege” (1942) a înfățișat lupta lui Frederic cel Mare împotriva rușilor. Japonia a produs filmul „Ziua în care Anglia a căzut” (1942), care a descris cruzimea și rasismul britanicilor în Hong Kong. Climatul de teroare sau echilibrul terorii din epoca Războiului Rece a fost transmis în principal prin mass-media.

Războiul din Vietnam a fost prima demonstrație a teribilului adevăr adresată unui public de masă, iar impactul său asupra opiniei publice din Statele Unite și din întreaga lume a fost, fără îndoială, decisiv. Imaginile cu călugări arzând, copii goi și țipând care ard în napalm, gherilele Viet Cong executate și elicoptere înarmate au făcut din Vietnam cel mai vizibil război din istorie. Acumularea de reprezentări ale atrocităților și faptul că au fost relatate doar acțiunile americanilor au condus opinia publică împotriva războiului. Însetată de noutate, televiziunea simplistă și selectivă a creat o imagine unilaterală a războiului. Vietnamezii nu și-au filmat atrocitățile și nici nu le-au permis altora să facă acest lucru. Un singur lungmetraj a fost realizat în timpul războiului din Vietnam, „Beretele Verzi” (1968). După înfrângerea din războiul din Vietnam, filmele („Vânătorul de cerbi”, 1978; „Apocalypse Now”, 1979) au început să reevalueze rezultatul războiului, culminând cu seria „Rambo”.

Războiul din Golf din 1991 a fost un exemplu clasic de gestionare a conflictelor. Conducerea militară americană învățase din experiențele conflictelor din Vietnam, Insulele Falkland, Grenada și Panama. Vietnamul a fost, desigur, mai important, deoarece majoritatea conducerii militare erau veterani ai războiului din Vietnam, hotărâți să nu repete greșelile din acea vreme. Acest lucru necesita obiective clare, un război scurt și control asupra acoperirii media. Acesta din urmă nu a fost ușor, desigur, deoarece în zonă existau 1.500 de jurnaliști. Saddam Hussein credea în Sindromul Vietnam și le-a permis jurnaliștilor să rămână în Bagdad. El spera că imaginile oribile de la televizor cu victime civile îi vor determina pe telespectatorii occidentali să protesteze. SUA a folosit bombardamente inteligente de precizie care au lovit ținte cu o precizie fără precedent în istoria războiului aerian. În prima seară a transmisiunii în direct a reporterilor CNN, telespectatorii au auzit, dar nu au văzut, cum bombele de precizie au distrus Ministerul Apărării din Irak, turnul de televiziune, centralele electrice etc. Câteva zile mai târziu, au început să fie afișate videoclipuri spectaculoase de la camerele montate pe botul armelor de precizie. Iluzia unui atac aerian fără vărsare de sânge și a unui „război al jocurilor video” a fost spulberată pe 13 februarie 1991, când bombe ghidate cu laser au căzut prin acoperișul unui adăpost dintr-o suburbie a Bagdadului, ucigând 400 de oameni. Irakienii le-au permis imediat jurnaliștilor să intre și au început să difuzeze imagini oribile cu cadavre arse grav, pe care majoritatea presei occidentale nu le-au difuzat. Adevăratul război, care a fost complet diferit de războiul mediatic, în care au murit 40.000-80.000 de irakieni, nu a fost surprins pe film. Când imaginile războiului real au început să circule din ce în ce mai mult în mass-media occidentală, Operațiunea Scutul Deșertului a fost declarată încheiată (pe 27 februarie 1991).

Principalul instrument al noii ordini informaționale și economice este computerul, în special după lansarea World Wide Web (WWW) în 1992. Au apărut termeni noi: „război cibernetic” și „război electronic”, iar informația a devenit o armă. PSYOPS a devenit din ce în ce mai important, al cărui succes depindea de transmiterea unor informații fiabile. Când NATO a început să bombardeze Serbia pe 24 martie 1999, distrugând toată infrastructura esențială (inclusiv televiziunea și radioul), rețeaua electronică (e-network) era singura armă cu care se putea riposta. E-network-ul însemna același lucru pentru Kosovo pe care l-a însemnat televiziunea pentru Războiul din Coreea. Serbia avea aproximativ 50.000 de computere pentru cei 10 milioane de locuitori ai săi. Serbia a atacat site-urile web ale NATO, iar hackerii anti-NATO au atacat site-ul web al Casei Albe. Acesta a fost primul război cibernetic și s-a născut ceea ce se numește acum război hibrid sau război asimetric. Concertele stradale și spectacolele trupelor rock au menținut o atmosferă anti-NATO, care era echivalată cu naziștii.

Din 1990, musulmanii răspândesc din ce în ce mai mult îndemnuri la jihad violent, război în numele lui Dumnezeu (Allah). Terorismul religios sinucigaș și violența religioasă pot fi observate prin intermediul mass-media. Reprezentanții mișcării Stat Islamic, fondată în 2014, distribuie în mass-media imagini cu crime în masă și uciderea jurnaliștilor occidentali. Împușcăturile în masă, violurile în masă, decapitările și alte atrocități nu sunt un produs secundar al activităților Statului Islamic, ci o carte de vizită distribuită în mass-media. Spre deosebire de alți teroriști, aceștia își documentează acțiunile, le promovează în mass-media și sunt mândri de ele.

Note

Vezi și

Terorism

Categorie:Propagandă Categorie:Violență Categorie:Război psihologic