miniatura|Sistemele juridice ale lumii Sistemele juridice naționale contemporane se bazează, în general, pe una dintre cele patru tradiții juridice majore: dreptul civil, dreptul comun, dreptul cutumiar, dreptul religios sau o combinație a acestora. Totuși, sistemul juridic al fiecărei țări este modelat de istoria sa unică și, prin urmare, încorporează variații individuale. Știința care studiază dreptul la nivelul sistemelor juridice se numește drept comparat.

Atât sistemul de drept civil (cunoscut și sub numele de drept roman), cât și cel de drept comun pot fi considerate cele mai răspândite în lume: dreptul civil deoarece este cel mai răspândit ca suprafață și ca populație în general, și dreptul comun, deoarece cel mai mare număr de oameni îl utilizează în comparație cu orice sistem de drept civil individual.

Drept civil miniatura|Împăratul Iustinian I, autorul a ceea ce au devenit textele fundamentale ale tradiției dreptului civil. Sursa de drept recunoscută ca autoritară sunt codificările dintr-o constituție sau un statut adoptat de legislativ, pentru a modifica un cod. Deși conceptul de codificare datează din Codul lui Hammurabi din Babilon cca. 1790 î.Hr., sistemele de drept civil derivă din Imperiul Roman și, mai precis, din Corpus Juris Civilis emis de împăratul Justinian cca. 529 d.Hr. Aceasta a fost o reformă amplă a legii din Imperiul Bizantin, reunind-o în documente codificate. Dreptul civil a fost, de asemenea, parțial influențat de legile religioase, cum ar fi dreptul canonic și dreptul islamic. Dreptul civil de astăzi, în teorie, este interpretat mai degrabă decât dezvoltat sau creat de judecători. Doar actele legislative (mai degrabă decât precedentele juridice, ca în dreptul comun) sunt considerate obligatorii din punct de vedere juridic.

Cercetătorii în drept comparat și economiștii care promovează teoria originilor juridice împart de obicei dreptul civil în grupuri distincte:

Drept civil francez: în Franța, țările Benelux, Italia, România, Spania și fostele colonii ale acestor țări, în principal în America Latină, Africa și Orientul Mijlociu; Drept civil german: în Germania, Austria, Rusia, Elveția, Estonia, Letonia, Bosnia și Herțegovina, Croația, Kosovo, Macedonia de Nord, Muntenegru, Slovenia, Serbia, Grecia, Portugalia și fostele sale colonii, Turcia și țările din Asia de Est, inclusiv Japonia, Coreea de Sud și Taiwan; Drept civil scandinav: în Europa de Nord, cum ar fi Danemarca, Norvegia, Finlanda, Islanda și Suedia. Fiind integrate istoric în sfera culturală scandinavă, Finlanda și Islanda au moștenit și ele sistemul, deși în special Islanda are propriile rădăcini juridice. Dreptul civil scandinav sau nordic prezintă cele mai puține trăsături similare cu alte sisteme de drept civil. Uneori este considerat un sistem juridic în sine, în ciuda faptului că receptarea sa provine în principal din dreptul civil german.

Totuși, unele dintre aceste sisteme juridice sunt adesea și mai corect considerate a fi de natură hibridă:

Influență napoleonică spre germanistică (drept civil italian): Codul civil italian din 1942 l-a înlocuit pe cel original din 1865, introducând elemente germanistice datorate alianțelor geopolitice ale vremii. Abordarea italiană a fost imitată de alte țări, inclusiv Portugalia (1966), Țările de Jos (1992), Lituania (2000), Brazilia (2002) și Argentina (2014). Majoritatea acestora au inovații introduse de legislația italiană, inclusiv unificarea codurilor civil și comercial. Influență germanistică până la cea napoleonică (drept civil elvețian): Codul civil elvețian este considerat a fi influențat în principal de codul civil german și parțial de codul civil francez. Codul civil al Republicii Turcia este o versiune ușor modificată a codului elvețian, adoptat în 1926 în timpul președinției lui Mustafa Kemal Atatürk, ca parte a reformelor progresiste și a secularizării guvernului.

Codul civil al României a intrat în vigoare în 2011. Acesta era bazat pe Codul Civil din Quebec, dar influențat și de Codul Napoleonian și de alte coduri de inspirație franceză (cum ar fi cele din Italia, Spania și Elveția).

Drept comun miniatura|Regele Ioan al Angliei semnează Magna Carta. Dreptul comun și echitatea sunt sisteme de drept ale căror surse sunt deciziile judecătorilor în cauze. În plus, fiecare sistem va avea o legislatură care adoptă legi și statute noi. Relațiile dintre statute și deciziile judecătorești pot fi complexe. În unele jurisdicții, astfel de statute pot anula deciziile judecătorești sau pot codifica obiectul mai multor decizii contradictorii sau ambigue. În unele jurisdicții, deciziile judecătorești pot stabili dacă constituția jurisdicției permite o anumită lege sau o prevedere legală sau ce semnificație are prevederile legale. Dreptul comun s-a dezvoltat în Anglia, influențat de dreptul anglo-saxon și, într-o măsură mult mai mică, de cucerirea normandă a Angliei, care a introdus concepte juridice din dreptul normand, care, la rândul său, își avea originile în dreptul salic. Dreptul comun a fost moștenit ulterior de Commonwealth-ul Națiunilor și aproape fiecare fostă colonie a Imperiului Britanic l-a adoptat (Malta fiind o excepție). Doctrina de precedent judiciar este principala diferență față de sistemele de drept civil codificate.

Dreptul comun se practică în Canada (cu excepția Quebecului), Australia, Noua Zeelandă, cea mai mare parte a Regatului Unit (Anglia, Țara Galilor și Irlanda de Nord), Africa de Sud, Irlanda, India (cu excepția Goa și Puducherry), Pakistan, Hong Kong, Statele Unite (la nivel de stat și teritoriu, cu excepția Louisianei și Puerto Rico ), Bangladesh și multe alte locuri.

În Uniunea Europeană, Curtea de Justiție adoptă o abordare care combină dreptul civil (bazat pe tratate) cu un accent pe jurisprudență. Unul dintre cele mai fundamentale documente care au modelat dreptul comun este Magna Carta engleză, care a impus limite puterii regilor englezi. A servit ca un fel de declarație medievală a drepturilor aristocrației și sistemului judiciar, care au dezvoltat legea.

Sisteme pluraliste

Drept civil și drept canonic Dreptul canonic nu este, propriu-zis vorbind, drept divin, deoarece nu se găsește în revelație. În schimb, este văzută ca lege umană inspirată de cuvântul lui Dumnezeu și care aplică cerințele acelei revelații la situația reală a bisericii. Dreptul canonic reglementează orânduirea internă a Bisericii Catolice, a Bisericii Ortodoxe de Răsărit și a Comuniunii Anglicane . Dreptul canonic este modificat și adoptat de autoritatea legislativă a bisericii, cum ar fi conciliile episcopale, episcopii individuali pentru scaunele lor respective, Papa pentru întreaga Biserică Catolică și Parlamentul Regatului Unit și Sinodul General al Bisericii Angliei pentru Biserica Angliei.

Cetatea Vaticanului: Bazat pe dreptul civil roman și italian și pe dreptul canonic catolic.

Drept civil și drept comun

: După ce Tratatul de la Paris din 1763 a acordat Marii Britanii dreptul francez al Canadei, britanicii au încercat inițial să impună dreptul comun englez. În 1774, ca urmare a unei hotărâri a instanțelor britanice în cazul Campbell vs Hall privind statutul sistemelor juridice din teritoriile dobândite, Parlamentul britanic a adoptat Legea Quebec, care a păstrat dreptul civil francez pentru dreptul privat, păstrând și rezervând în același timp dreptul comun englez pentru dreptul public, inclusiv urmărirea penală.

Drept civil și legea sharia

: Sistem juridic mixt, bazat pe legea islamică și sistemul de drept civil egiptean (după sistemul de drept civil francez). Emiratele Arabe Unite adoptă un sistem juridic dual, cel civil și cel Sharia.

Drept comun și legea sharia

După geografie

Note

Vezi și

Categorie:Liste drept Categorie:Sisteme juridice Categorie:Drept după țară Categorie:Drept comparat