Ghionoaia bengaleză (Dinopium benghalense) este o ciocănitoare răspândită pe scară largă în subcontinentul indian. Este una dintre puținele ciocănitoare care se văd în zonele urbane.

Taxonomie Ghionoaia bengaleză a fost descrisă și ilustrată pentru prima dată de doi naturaliști englezi din perioada pre-linneană, pe baza unui exemplar adus la Londra. În 1738, Eleazar Albin a inclus pasărea sub numele de „Bengall Woodpecker” în lucrarea sa A Natural History of Birds, iar în 1751, George Edwards a menționat-o drept „Spotted Indian Woodpecker” în A Natural History of Uncommon Birds.

Specia a fost descrisă oficial de naturalistul suedez Carl Linnaeus în 1758, în a zecea ediție a lucrării Systema Naturae, primind denumirea binominală de Picus benghalensis. Linnaeus a citat descrierile anterioare făcute de Albin și Edwards. În prezent, ciocănitoarea este încadrată în genul Dinopium, introdus în 1814 de polimatul francez Constantine Samuel Rafinesque.

Sunt recunoscute cinci subspecii: D. b. benghalense (subspecia tip) — este răspândită în întreaga Indie, în zonele de joasă altitudine (până la aproximativ 1000 m). D. b. dilutum (Blyth, 1852) — întâlnită în regiunile aride din nord-vestul Indiei și în Pakistan. Are partea superioară galben-deschis, o creastă lungă și abdomenul mai alb decât subspecia tip din Câmpia Gangelui. De asemenea, spatele prezintă mai puține pete. Preferă să cuibărească în trunchiuri bătrâne și noduroase de catină roșie, salcâm (Acacia) și Dalbergia. D. b. puncticolle (Malherbe, 1845) — forma din sudul Peninsulei Indice, caracterizată prin gâtul negru cu mici pete albe triunghiulare și partea superioară de un galben-auriu aprins. D. b. tehminae (Whistler & Kinnear, 1934) — subspecia din Munții Gații de Vest (numită astfel după soția ornitologului Salim Ali). Are o nuanță mai măslinie pe spate, pete fine pe gâtul negru, iar petele de pe tectricele aripilor sunt mai puțin vizibile. D. b. jaffnense (Whistler, 1944) — subspecia din nordul statului Sri Lanka, distinsă prin ciocul mai scurt.

Ghionoaia cu spate roșu (Dinopium psarodes) a fost considerată în trecut o subspecie a acesteia. Ea are spatele de un roșu-stacojiu, iar toate marcajele închise la culoare sunt mai pronunțate și mai extinse. În regiunile din apropierea localităților Puttalam, Kekirawa și Trincomalee, cele două specii hibridizează uneori, prezentând forme intermediare.

Comportament Această specie poate fi văzută de obicei în perechi sau în grupuri mici, alăturându-se uneori stolurilor mixte aflate în căutare de hrană. Păsările se hrănesc de la nivelul solului până sus, în coronamentul copacilor. Dieta lor constă în special din insecte (mai ales larve de gândaci scoase de sub scoarța copacilor), dar vizitează și mușuroaiele de termite și uneori consumă nectar. În timp ce se deplasează prin salturi pe crengi, au tendința de a se ascunde pentru a nu fi observate de prădători. Se adaptează ușor în habitatele modificate de om, folosindu-se de construcții artificiale, fructe căzute și chiar de resturi alimentare.

Sezonul de reproducere variază în funcție de vreme, desfășurându-se între lunile februarie și iulie. În această perioadă, păsările ciocănesc trunchiurile copacilor. Cuibul este de regulă excavat chiar de ele, având o intrare orizontală care coboară într-o cavitate, însă uneori pot ocupa cuiburile altor păsări. Au fost observate cuiburi săpate și în maluri de lut. Ouăle sunt depuse direct pe fundul cavității, fără vreun așternut. O pontă obișnuită are trei ouă alungite, alb-lucioase, care clocesc timp de aproximativ 11 zile. Puii părăsesc cuibul după circa 20 de zile de la eclozare.

Galerie

Note

Legături externe

Photos and videos

Categorie:Picinae Categorie:Păsări din Asia de Sud Categorie:Păsări descrise în 1758 Categorie:Taxoni clasificați de Carl Linnaeus