Ariel Dorfman (la naștere - Vladimiro Ariel Dorfman (născut la 6 mai 1942) este un romancier, dramaturg, eseist și activist pentru drepturile omului chilian-american, evreu născut în Argentina. Din 1985 el este profesor, în prezent profesor emerit, de literatură și studii latino-americane la Universitatea Duke din Durham, Carolina de Nord Biografie Copilărie și tinerețe Dorfman s-a născut în 1942 la Buenos Aires, în Argentina, ca Vladimiro Ariel Dorfman, fiul lui Adolf Dorfman (1907-2003), fiul unei familii evreiești bine situate din Odesa (din Imperiul Rus), inginer și economist, și al lui Fanny născută Zelicovici, care s-a născut la Chișinău, într-o familie evreiască basarabeană. La doi ani după nașterea sa, din cauza convingerilor marxiste ale tatălui, s-au mutat în Statele Unite, unde Dorfman și-a petrecut primii zece ani din copilărie la New York. Numit Vladimiro în memoria lui Vladimir Ilici Lenin, Dorfman a preferat în adolescență numele de Edward, ia mai tarziu a optat pentru al doilea nume, ebraic, primit la naștere, Ariel. Tatăl a lucrat la Organizația Națiunilor Unite, dar,în 1954, din cauza campaniei anticomuniste a senatorului Joseph McCarthy familia a fost forțată să părăsească Statele Unite și să se stabilească, în cele din urmă, în Chile. A urmat cursurile de literatură comparată ale Universității din Santiago de Chile obținând licența în 1965. În 1966 Dorfman s-a căsătorit cu Angélica Malinarich de origine chiliană-croată, pe care o cunoștea din anii 1950, și în 1967 a devenit cetățean chilian.
Continuarea activității in Chile Între 1968- 1969, el a urmat studii postuniversitare la Universitatea Berkeley din California, apoi s-a întors în Chile.
În 1971, împreună cu Armand Mattelart, a scris „Cum să-l citești pe Donald Duck”, în care analizau componentele ideologice ale desenelor animate ale lui Walt Disney, plecând de la marxism și psihanaliză. Această lucrare a marcat începutul unei serii de investigații asupra impactului ideologic al revistelor pentru copii, inclusiv al unor cărți ca „Babar Elefantul” de Jean de Brunhof și „Călărețul Singuratic” (Lone Ranger), precum și al altor manifestări ale culturii de masă.
În anii 1970-1973 a colaborat cu administrația lui Salvador Allende în calitatea de consilier cultural în timpul celor trei ani de mandat. În ziua loviturii de stat a lui Augusto Pinochet trebuia să fie prezent în Palatul prezidențial Moneda, dar a rugat un coleg să-l înlocuiască, și acel coleg a fost omorât în timpul puciului. După lovitura de stat , s-a aflat pe lista celor 200 de intelectuali căutați de dictatură, motiv pentru care, a căutat refugiu la ambasada Argentinei din Santiago. De acolo a putut trece in Argentina, unde a fost primit de președintele țării, Héctor Cámpora, care i-a facilitat trecerea în siguranță și protecția diplomatică pentru a călători la Paris. În 1974, s-a exilat în Franța și mai târziu în Statele Unite.
Ani de exil Dorfman a locuit, un timp, la Paris, Amsterdam și la Washington D.C. Din 1985, predă la Universitatea Duke din Durham, unde este în prezent profesor de cercetare Walter Hines Page în literatură și profesor de studii latino-americane.
Dorfman a detaliat viața sa de exil și viața sa biculturală în memoriile sale, „Heading South, Looking North” (Îndreptându-se spre sud, privind spre nord), care au fost lăudate de Elie Wiesel, Nadine Gordimer, Thomas Keneally și alții.[necesită citare]
În 2020, a scris în Los Angeles Times: „Acum cincizeci de ani, în noaptea de 4 septembrie 1970, dansam, alături de o mulțime de alții, pe străzile din Santiago de Chile. Sărbătoream alegerea lui Salvador Allende, primul lider socialist ales democratic din lume. Victoria președintelui Allende a avut o semnificație istorică dincolo de Chile. Înainte de atunci, revoluțiile politice fuseseră violente, impuse prin forța armelor. Allende și coaliția sa de stânga au folosit mijloace pașnice, proclamând că nu este necesar să-ți reprimi adversarii pentru a obține justiție socială. Schimbările radicale s-ar putea produce în limitele și promisiunile unei democrații. Am visat adesea cât de diferită ar fi lumea dacă Allende nu ar fi fost răsturnat, trei ani mai târziu, printr-o lovitură de stat sângeroasă. Mă întreb unde ar fi omenirea dacă revoluției sale pașnice i s-ar fi permis să-și urmeze cursul și ar fi devenit un model pentru alte țări.”
Deși dictatura i-a autorizat întoarcerea în 1983, a fost expulzat în timpul uneia dintre vizitele sale în Chile, în 1987.S-a întors cu familia sa în 1990, dar după câteva luni mai târziu a plecat, după cuvintele sale, „definitiv”.În 2004 a primit cetățenia americană.Cu toate acestea, el și soția sa au o casă la Santiago.
Reflectând asupra încercării sale de a se întoarce în Chile, el spune: „Paradoxul a fost că timp de aproape 17 ani mi-am petrecut tot timpul visând să mă întorc, iar când am făcut-o în sfârșit, am decis, de bunăvoie să ne expatriem [...] Am părăsit Chile în 1973 într-un fel și m-am întors în 1990 în altul. Ce s-a întâmplat cu acel tânăr irascibil, extrem de politizat, cu o concepție specifică despre artă, care nu voia să scrie în engleză sau să trăiască în Statele Unite? A ajuns să aibă o concepție politică diferită, un pacifism foarte puternic și o vocație pentru pace mult mai mult decât pentru război.”
Activitatea literară, academică și obștească Dorfman a scris povestiri scurte, romane, poezii și piese de teatru.
Opera lui Dorfman tratează adesea ororile tiraniei și, în scrierile ulterioare, încercările exilului. Într-un interviu acordat publicației BOMB Magazine, Dorfman a spus: „Încerc constant să-mi dau seama cum poți fi fidel unei experiențe pe care, de fapt, foarte puțini oameni din lume ar înțelege-o, cum ar fi dispariția sau torturarea majorității prietenilor tăi și, în același timp, găsirea unei modalități de a spune acea poveste, astfel încât alți oameni din alte locuri să își poată citi propriile vieți în ea.” Ca dramaturg, cea mai faimoasă operă a sa este La muerte e la doncella - Moartea și fecioara (1990), cea mai jucată piesă chiliană din lume, care tratează întâlnirea unei victime a torturii cu bărbatul despre care crede că a torturat-o. Dorfman a identificat tema centrală a acesteia ca fiind „tranziția chiliană, crudă și dureroasă către democrație”."Ariel Dorfman"Berman, Jenifer Berman în BOMB Magazine iarna 1995 Piesa a cunoscut o renaștere aniversară de 20 de ani în stagiunea 2011–2012 la Teatrul Harold Pinter din West End-ul londonez, în regia lui Jeremy Herrin și cu Thandiwe Newton, Tom Goodman-Hill și Anthony Calf în rolurile principale.
Teza sa despre absurdul în piesele lui Harold Pinter a fost publicată în 1968 în spaniolă la Santiago de Chile, sub titlul „El absurdo entre cuatro paredes: el teatro de Harold Pinter” „(Absurdul între patru pereți: teatrul lui Harold Pinter)” de Editorial Universitaria, în Santiago, Chile. Pinter a devenit, mai târziu, un prieten personal al lui Dorfman și a exercitat o influență asupra operei și gândirii politice a lui Dorfman. Dorfman a scris pe larg despre cazul de extrădare a generalului Pinochet în ziarul spaniol El País și în alte publicații, precum și în cartea Exorcising Terror: The Incredible Unending Trial of Gen. Augusto Pinochet.
Operele lui Dorfman au fost traduse în peste 40 de limbi și interpretate în peste 100 de țări. Pe lângă poezii, eseuri și romane - Hard Rain, câștigător al Premiului Sudamericana; Widows; The Last Song of Manuel Sendero; Mascara; Konfidenz; „Dădaca și aisbergul” și „Terapia” de Blake — Dorfman a scris povestiri scurte, inclusiv „Casa mea arde” și eseuri, între care, „Hainele vechi ale Imperiului: Ce fac Călărețul singuratic, Babar elefantul și alți eroi inocenți minților noastre”. A câștigat diverse premii internaționale, inclusiv două premii de teatru Kennedy Center.
La începutul anilor 1970, Dorfman a scris povestiri scurte și romane. Cartea sa „Cum să-l citești pe Donald Duck”, care analiza ideologia din spatele desenelor animate ale lui Walt Disney, a fost un bestseller în America de Sud și Europa. Dorfman a publicat, de asemenea, numeroase eseuri despre literatura latino-americană, inclusiv analize ale operelor lui Jorge Luis Borges, Alejo Carpentier și Gabriel García Márquez. Eseurile sale au fost adunate în cartea sa „Imaginație și violență în America” .
În 1982, a scris cartea „Văduvele”, care descrie lupta femeilor împotriva unui regim totalitar după ce toți bărbații dintr-un sat au dispărut. În 1996, împreună cu fiul său, Rodrigo, a primit un premiu pentru cea mai bună dramă de televiziune din Marea Britanie pentru „Prizonieri în timp”. Piesa de teatru despre drepturile omului a lui Dorfman, „Speaktruth Truth to Power: Voices from Beyond the Dark” (bazată pe interviuri cu apărători ai drepturilor omului realizate de Kerry Kennedy Cuomo), a avut premiera la Centrul Kennedy din Washington, D.C., în 2000, și ulterior a fost difuzată pe canalul PBS ca parte a seriei „Great Performances”. Au jucat printre alții,în rolurile principale, Kevin Kline, Sigourney Weaver, Alec Baldwin și John Malkovich, și a fost regizată de Gregory Mosher. A fost reprezentată în numeroase locuri în întreaga lume, inclusiv în New York City.
La 3 mai 2010, Teatrul Public din New York a organizat un spectacol caritabil „Spune adevărul puterii” pentru supraviețuitorii cutremurului din Chile din 2010, în regia lui David Esbjornson și cu o distribuție de vedete: Elias Koteas, Marcia Gay Harden, Alfred Molina, Julianne Moore, Viggo Mortensen, Gloria Reuben, Paul Sorvino, Meryl Streep, Stanley Tucci și Debra Winger. Piesa lui Dorfman, „The Other Side” (Cealaltă parte), a avut premiera mondială în 2004 la Noul Teatru Național din Tokyo în 2004 și a avut premiera off-Broadway în 2005 la Manhattan Theater Club.
Alte piese recente includ „Purgatorio” la Seattle Rep în 2005 și la Arcola Theatre din Londra în 2008; „Picasso’s Closet” (Dulapul lui Picasso), o istorie contrafactuală în care naziștii îl ucid pe Picasso, a avut premiera la Theater J din Washington, D.C., în 2006.
De asemenea, el este subiectul unui documentar de lung metraj, O promisiune pentru morți"
Dorfman și opera lui in media artistică Cinema 1994 - Piesa sa „Moartea și fecioara” a fost adaptată într-un film britanic regizat de Roman Polanski, cu Sigourney Weaver și Ben Kingsley în rolurile principale. 2020 - După aceeași piesă s-a realizat un nou film, tot în engleză, „Secretele pe care le păstrăm” în regia lui Yuval Adler, după un scenariu de Adler și Ryan Covington, și cu Noomi Rapace, Joel Kinnaman și Chris Messina în rolurile principale. Poeziile sale, adunate în volumele „Ultimul vals la Santiago” și „În caz de incendiu într-o țară străină”, au fost transformate într-un film de jumătate de oră, „Deadline”, cu participarea vocilor lui Emma Thompson, Bono, Harold Pinter și alții
Premii și omagii 1973 - Premiul Sudamericana (al ziarului La Opinión din Buenos Aires) pentru primul său roman „Moros en la costa”. (Hard Rain) 1988 - Premiul pentru noi piese americane din partea Centrului Kennedy - pentru piesa Văduve - reprezentată la Mark Taper forum, 1991 1991 - Premiul Roger L.Stevens al Centrului Kennedy pentru piesa Reader -reprezentată la Festivalul Internațional de la Edinburgh în 1995 1996 -împreună cu fiul său, Rodrigo, a primit un premiu pentru cea mai bună dramă de televiziune din Marea Britanie pentru „Prizonieri în timp”. 2001 - Membru al Academiei de Arte și Științe a Statelor Unite Membru al Academiei Universale a Culturilor din Paris.
Opera Piese de teatru și scenarii (selecție) 1987 – Viudas (Văduve) (scrisă cu Tony Kushner) 1988 – My House is on Fire (Arde casa - traducere în engleză de George Shivers și de autor ) 1991 – La muerte y la doncella (Moartea și fecioara ) (scrisă în 1990 împreună cu Rafael Yglesias; pusă în scenă în 1991 și publicată de Ediciones de la Flor, Buenos Aires, 1992; în 1994 adaptată pentru cinema de către Roman Polański)