miniatura|Cască M1916 germană din Primul Război Mondial O cască militară, denumită și cască de luptă sau cască balistică, este un tip de cască folosit ca element de armură corporală, destinat protejării capului purtătorului în timpul luptei. În cazul modelelor modulare, concepute și pentru montarea diferitelor accesorii, se folosește și denumirea de sistem de cască.
Căștile destinate războiului se numără printre cele mai vechi tipuri de acoperăminte pentru cap dezvoltate și purtate de oameni, fiind cunoscute în numeroase societăți din întreaga lume încă din Epoca Bronzului. Majoritatea căștilor militare timpurii erau concepute pentru a proteja împotriva loviturilor de la mică distanță, a obiectelor aruncate și a proiectilelor cu viteză redusă. Până în Evul Mediu, căștile care protejau întregul cap deveniseră elemente obișnuite ale armurilor de plăci. Dezvoltarea armelor de foc, a tunurilor și a armelor explozive a făcut ca armurile destinate protejării împotriva atacurilor inamice să devină în mare parte depășite, însă căștile ușoare au continuat să fie folosite pentru identificare și pentru o protecție elementară până la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Evoluțiile din războiul modern au determinat atunci revenirea căștilor militare concepute pentru protecția împotriva schijelor, fragmentelor și a unor proiectile trase de arme de foc de calibru mic. De la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, căștile au evoluat pentru a oferi o protecție mai bună și împotriva efectelor undelor de șoc produse de explozii și pentru a servi drept platforme de montare a unor dispozitive și accesorii precum dispozitivele de vedere pe timp de noapte și echipamentele de comunicații.
Istorie miniatura|Un soldat britanic, cu o rană bandajată la cap, arătând casca Brodie care i-a salvat viața, decembrie 1916
Căștile se numără printre cele mai vechi forme de echipament individual de protecție. Se știe că acestea erau purtate de akkadieni și sumerieni în secolul al XXIII-lea î.Hr., de grecii micenieni începând din secolul al XVII-lea î.Hr., de asirieni în jurul anului 900 î.Hr., de grecii antici și romani, pe parcursul întregului Ev Mediu și, până la sfârșitul secolului al XVII-lea, de numeroși combatanți.
Materialele și construcția căștilor au evoluat odată cu armamentul. Inițial erau realizate din piele și alamă, apoi din bronz și fier în Epoca Bronzului și Epoca Fierului, iar după aproximativ anul 950, în numeroase societăți au început să fie fabricate integral din oțel forjat. În acea perioadă reprezentau exclusiv echipament militar și protejau capul împotriva loviturilor tăietoare de sabie, a săgeților și, ulterior, a proiectilelor cu viteză redusă trase de muschete. Căștile de fier erau folosite de cavaleria Imperiului Mali pentru protejarea călăreților și a cailor acestora.
Utilizarea militară a căștilor a scăzut după 1670, iar răspândirea armelor de foc ghintuite a dus la dispariția lor din echipamentul infanteriei după 1700. În epoca napoleoniană au fost însă reintroduse în unele armate căști de cavalerie ornamentate pentru cuirasieri și dragoni, acestea continuând să fie folosite de trupele franceze până în 1915.
În timpul Războaielor Revoluției Franceze și al Războaielor Napoleoniene, armata imperială austriacă a utilizat pe scară largă căști. În infanteria de linie, în principal în companiile de fusilieri, acestea au fost purtate între 1798 și 1806, inclusiv de ofițeri. Deși în 1806 au fost înlocuite oficial de ceacou, majoritatea regimentelor de infanterie de linie au continuat să le poarte până la înfrângerea austriecilor în Bătălia de la Wagram din iulie 1809. Dragonii și cuirasierii le-au utilizat într-o măsură și mai mare decât infanteria de linie și au continuat să le poarte mult timp după încheierea Războaielor Napoleoniene.
Primul Război Mondial și utilizarea tot mai intensă a artileriei au readus în prim-plan necesitatea căștilor din oțel. Casca Adrian franceză, casca Brodie britanică și Stahlhelmul german s-au numărat printre primele căști militare moderne din oțel utilizate pe câmpul de luptă. Acestea ofereau protecție în principal împotriva schijelor și fragmentelor.
Căștile de oțel de acest tip au continuat să fie folosite în timpul și după Al Doilea Război Mondial, fiind introduse modele îmbunătățite precum M1 americană, Mk III britanică și sovieticele SSh-39 și SSh-40. În timpul războiului și în perioada imediat următoare, căștile militare au început să fie distribuite împreună cu huse, pentru îmbunătățirea camuflajului. Au existat două tipuri principale de acoperire: plasele de camuflaj, în care putea fi prinsă vegetație, și husele textile cu model de camuflaj asortat uniformelor, acestea din urmă devenind ulterior mult mai răspândite.
Schimbările tehnologice și transformarea modului de purtare a războiului în timpul Războiului Rece au determinat noi evoluții ale căștilor militare, deoarece vechile modele din oțel provenite din perioada celui de-al Doilea Război Mondial deveneau tot mai puțin adecvate noilor arme și medii de luptă. Începând cu anii 1970 și 1980, materiale noi precum Kevlarul și Twaronul au început să înlocuiască oțelul ca material principal pentru căștile militare. Acestea au fost reproiectate pentru reducerea greutății, îmbunătățirea protecției capului, inclusiv împotriva traumatismelor cranio-cerebrale asociate undelor de șoc, și creșterea confortului general.
Primele căști rezultate din aceste eforturi, precum modelul american PASGT, reprezentau îmbunătățiri majore față de modelele de la mijlocul secolului al XX-lea, dar ofereau încă puține posibilități de configurare de către utilizator și de montare a accesoriilor, aspecte devenite tot mai importante în secolul al XXI-lea. Ca răspuns la aceste cerințe, precum și la experiența acumulată în Războiul împotriva terorismului, numeroase căști militare din secolul al XXI-lea au fost adaptate cerințelor războiului modern, având o protecție îmbunătățită, o construcție mai ușoară și șine STANAG pentru montarea aparatelor foto, a camerelor video și a suporturilor pentru dispozitive de vedere pe timp de noapte.
Tipuri
Cască integrală miniatura|upright|O cască închisă medievală austriacă, exemplu de cască integrală
O cască integrală este o cască militară care acoperă întregul cap. Asemănătoare unei căști integrale sau modulare de motocicletă, aceasta este destinată protejării întregului cap și, uneori, și a gâtului împotriva loviturilor adversarului. Partea frontală lasă de obicei descoperiți numai ochii sau, în unele cazuri, și nasul și gura. Numeroase modele sunt prevăzute cu o vizieră care poate fi ridicată sau coborâtă după necesitate.
Căștile integrale erau răspândite în epoca premodernă și erau uneori folosite pentru protejarea combatanților importanți, precum războinicii de rang înalt, cavalerii sau comandanții militari. Printre exemple se numără casca corintică, casca închisă, coiful mare și coiful cu gură de broască. Deoarece puterea de penetrare și forța de impact ale proiectilelor armelor de foc moderne au redus considerabil eficiența protecției blindate a feței, există puține exemple de căști integrale moderne. Majoritatea sunt căști antirevoltă cu viziere din policarbonat folosite de forțele de ordine, deși unele modele, precum Altyn, utilizează viziere metalice. Există și accesorii montate pe căștile moderne care adaugă plăci metalice rigide de protecție în partea frontală, conferindu-le într-o anumită măsură un aspect asemănător unei barbute.
Cască de tip calotă miniatura|stanga|Calota unei căști M1 americane, exemplu de cască de tip calotă
O cască de tip calotă, denumită și cască de oțel în cazul modelelor metalice, este o cască militară care acoperă în principal partea superioară și, uneori, partea posterioară a capului, fiind asemănătoare unei căști de motocicletă deschise. Unele modele coboară până în dreptul urechilor sau al cefei, însă, în general, cea mai mare parte a capului situată sub nivelul frunții, inclusiv fața și gâtul, rămâne neprotejată. Istoric, aceste căști erau folosite pentru protecție de bază împotriva loviturilor și proiectilelor, iar modelele dezvoltate începând din secolul al XX-lea sunt concepute pentru protecția împotriva fragmentelor, schijelor și a unor proiectile trase de arme de foc.
Căștile de tip calotă se numără printre cele mai simple și mai răspândite tipuri de căști militare, exemple fiind întâlnite de-a lungul întregii istorii. Printre acestea se numără casca imperială, casca Montefortino, basinetul, jingasa, casca cu coadă de homar, kettle hat, saleta, spangenhelmul, casca de dragon, secrete și Pickelhaube. Căștile moderne de acest tip, realizate în principal din oțel și prevăzute cu căptușeli sau sisteme interioare de suspensie, au fost dezvoltate în timpul și după Primul Război Mondial și Al Doilea Război Mondial. Printre acestea se numără Brodie, Adrian, Stahlhelm, wz. 31, SSh-36, M1, Mk III, SSh-39 și SSh-40, Mk IV, SSh-68, Bangtan și M59/85.
Cască cu acoperire completă miniatura|O cască daneză M96 (SPECTRA), exemplu de cască cu acoperire completă
O cască cu acoperire completă (full-cut sau low-cut), denumită și cască cu decupaj jos (low-cut), este o cască militară care acoperă urechile, părțile laterale și partea posterioară a capului. Trăsătura sa cea mai distinctivă o reprezintă de obicei protecțiile laterale integrate pentru urechi, care formează o proeminență vizibilă în dreptul acestora. Aceste căști pot semăna într-o anumită măsură cu modelele de tip calotă de la mijlocul secolului al XX-lea, dar oferă o suprafață de protecție considerabil mai mare și folosesc materiale balistice mai performante, adaptate luptei moderne. Începând din secolul al XXI-lea, numeroase modele cu acoperire completă au fost prevăzute cu sisteme de șine pentru accesorii, iar la modelele mai noi protecțiile pentru urechi au fost mărite pentru a permite utilizarea căștilor de comunicații.
Căștile cu acoperire completă au devenit populare pentru prima dată în anii 1980. Printre acestea se numără PASGT, Mk 6, Mk 7, SPECTRA, CG634, Hełm wz. 2000, MICH TC-2000, Advanced Combat Helmet, Lightweight Helmet, 6B47 și QGF-03.
Cască cu decupaj înalt miniatura|upright|stanga|O cască FAST, exemplu de cască cu decupaj înalt
O cască cu decupaj înalt (high-cut) este o cască militară care nu oferă acoperirea extinsă a urechilor, părților laterale și, uneori, a părții posterioare a capului caracteristică unei căști cu acoperire completă. Reducerea suprafeței protejate permite obținerea unei căști mai ușoare și mai confortabile, precum și utilizarea mai facilă a sistemelor de șine și a accesoriilor precum căștile de comunicații și echipamentele de protecție auditivă. Căștile cu decupaj înalt s-au dezvoltat probabil din căștile de protecție la impact și din căștile cu acoperire completă modificate individual la sfârșitul secolului al XX-lea, devenind populare în secolul al XXI-lea. Mai multe modele moderne sunt variante ale unor căști cu acoperire completă deja existente sau versiuni balistice ale căștilor de protecție la impact.
Printre exemplele de căști cu decupaj înalt se numără casca FAST, MICH TC-2001 și varianta cu decupaj înalt a Enhanced Combat Helmet.
Cască cu decupaj mediu miniatura|Soldat austriac purtând o cască Ops-Core Sentry XP, exemplu de cască cu decupaj mediu
O cască cu decupaj mediu (mid-cut), denumită și cască cu decupaj de tip gunfighter, reprezintă în linii mari un compromis între o cască cu acoperire completă și una cu decupaj înalt. Aceasta păstrează un profil asemănător și o parte din protecția extinsă oferită de o cască cu acoperire completă, permițând totodată reducerea greutății și utilizarea echipamentelor de protecție auditivă, asemenea unei căști cu decupaj înalt.