este o expresie latină care poate fi tradusă prin „dragoste de soartă” sau „iubire de propria soartă”. Este folosită pentru a descrie o atitudine în care cineva vede tot ce se întâmplă în viața sa, inclusiv suferința și pierderea, ca fiind necesar.
este adesea asociat cu ceea ce Friedrich Nietzsche a numit „”, ideea că totul se repetă la infinit pe o perioadă infinită de timp. Din aceasta, el a dezvoltat dorința de a fi dispus să trăiască exact aceeași viață iar și iar pentru toată eternitatea („...pentru a nu mai cere nimic decât această ultimă și eternă confirmare și pecetluire”).
Origini Conceptul de a fost legat de Epictet. — as quoted in De asemenea, a fost legat de scrierile lui Marcus Aurelius, — as quoted in care nu a folosit aceste cuvinte (a scris în greacă, nu în latină).
O poziție similară a fost formulată anterior de Baruch Spinoza în Etica:Nu avem o putere absolută de a adapta lucrurile din afara noastră la trebuințele noastre. Cu toate acestea, trebuie să îndurăm cu seninătate evenimentele care ni se întâmplă și care contravin interesului nostru, conștienți fiind că ne-am făcut datoria, că puterea de care dispunem nu se întindea până într-atât încât să le putem evita și că suntem o parte din Natură, la a cărei ordine ne supunem. Dacă înțelegem acest lucru în mod clar și distinct, acea parte din noi care se numește intelect și care este cea mai bună parte a noastră se va afla într-o deplină mulțumire și va căuta să stăruie în această stare.Spinoza, IV, App.
În filosofia lui Friedrich Nietzsche Expresia și-a găsit cea mai explicită formă la Nietzsche, care a făcut din iubirea pentru soartă un element central al filosofiei sale. În „De ce sunt atât de înțelept” (Ecce Homo, secțiunea 10), el scrie:„Formula mea pentru măreția omului este : de a nu dori nimic altceva, nici în viitor, nici în trecut, nici în eternitate. A nu îndura doar ceea ce este necesar, cu atât mai puțin a-l tăinui — orice idealism reprezintă ascunderea a ceea ce este necesar — ci a-l iubi...”Expresia este folosită și în alte scrieri ale lui Nietzsche și este reprezentativă pentru perspectiva generală asupra vieții pe care o articulează în aforismul 276 din „Știința voioasă”:„Vreau să învăț tot mai mult a vedea drept frumusețe ceea ce este necesar în lucruri — în felul acesta voi deveni unul dintre cei ce înfrumusețează lucrurile. Amor fati, aceasta să fie de-acum încolo ceea ce iubesc! Nu vreau să duc un război împotriva urâțeniei. Nu vreau să acuz, nu vreau să acuz nici măcar acuzatorii. Singura mea negare să fie a-mi întoarce privirea! Pe scurt și în general, vreau ca odată și odată să nu mai fiu decât unul care spune da!”În acest context, Nietzsche se referă la „cel care spune Da” nu într-un sens politic sau social, ci ca la o persoană capabilă de o acceptare necondiționată a realității ca atare. Conceptul desemnează o atitudine fundamentală a omului față de existență. Deși Nietzsche nu oferă o definiție dogmatică a destinului, este clar că acesta nu reprezintă providența vreunei divinități: nu există un Dumnezeu care să fi trasat un plan predeterminat pentru oameni.
Destinul trebuie însă înțeles ca ceva primit, care nu este ales în mod liber. Sub această noțiune se încadrează atât caracterul (care, în sens larg, include și fiziologia individului), cât și ceea ce i se întâmplă omului. Din afirmația lui Nietzsche potrivit căreia omul însuși este o bucată de „fatum”,Nietzsche, Menschliches, Allzumenschliches II, p. 61 rezultă că și caracterul este, cel puțin în parte, predeterminat.Nietzsche, Jenseits von Gut und Böse, p. 231 Fiecare om are un caracter propriu pe care nu și l-a construit singur și care îi determină, în parte, direcția voinței și a dorințelor. Destinul se manifestă astfel nu doar în caracterul oamenilor, ci și în faptul că omul nu poate exercita o influență decisivă asupra tuturor evenimentelor din viața sa.
Nietzsche consideră că omul trebuie să adopte o poziție specifică față de propriul destin: în loc să își plângă soarta sau să se resemneze cu indiferență în fața ei, el trebuie să o afirme (act exprimat prin termenul „Bejahung”).Nietzsche, Die fröhliche Wissenschaft, p. 276 El concepe această afirmare ca pe un act de voință, nu ca pe o judecată rațională sau logică.
Această afirmare poate fi realizată cu adevărat doar dacă omul își renaturalizează înțelegerile asupra realității și acționează în conformitate cu natura sa personală. Afirmarea destinului poate fi împlinită doar prin răfuiala cu tot felul de concepte metafizice precum „libertatea”, „Dumnezeu” și „nemurirea”. Conform lui Nietzsche, idealiștii tăgăduiesc necesitatea realității presupunând, în spatele lumii determinate a fenomenelor, un tărâm transcendental în care omul ar fi liber să își stabilească singur legi.Nietzsche, Ecce Homo, p. 10 WKB La aceasta se adaugă faptul că această lume transcendentală este considerată superioară lumii experienței umane. Faptul de a-și stabili singur legea rezultă la Kant într-un principiu moral general, așa-numitul imperativ categoric, care prescrie că toate ființele raționale trebuie să acționeze la fel. O astfel de morală nu poate face dreptate caracterului individual al fiecărui om. Ignorarea propriului caracter se reduce la o fugă de autonegare, departe de propriul fatum.
În creștinism este introdusă într-un mod similar o lume metafizică la care omul obține acces dacă în timpul vieții terestre se abține de la anumite lucruri. Creștinismul nu are o imagine naturalistă asupra realității, deoarece o consideră ca fiind o creație. Creștinismul oferă, pe baza acestei metafizici, o evaluare morală a lumii și a omului. Morala creștinismului indică în general ceea ce este interzis. Egoismul și pasiunile sunt considerate de creștinism drept surse ale suferinței personale. Prin dezaprobarea egoismului și a pasiunilor sunt negate, conform lui Nietzsche, aspecte importante ale vieții.
Amor fati se reduce tocmai la respingerea unei lumi în afara acestei lumi, pentru că doar așa realitatea poate fi înfruntată în mod deplin. Omul trebuie să accepte condițiile existenței (de exemplu, mortalitatea și corporalitatea sa). Ca să vorbim în cuvintele lui Nietzsche: „trebuie să nu vrem nimic altceva, nici înapoi, nici înainte și nici în întreaga eternitate”. Odată cu dispariția lumii metafizice care oferea valori lumii reale, realitatea devine lipsită de valori. Este necesar ca omul individual să își creeze el însuși propriile valori. Amor fati presupune ca fiecare să afirme destinul care este el însuși, deoarece fatum-ul este o parte de neînstrăinat din el, care nu poate fi subordonată unei morale generale.
Conceptul de amor fati nu prescrie o acceptare necritică a tot ceea ce face și i se întâmplă omului. Deoarece omul însuși este, de asemenea, o parte din fatum, el exercită o influență asupra realității. Nietzsche vede o relație dinamică între caracterul individului, cu manifestările de voință ce derivă din acesta, și realitatea care își exercită influența asupra omului. Prin aceasta, Nietzsche se opune ideii de destin ca ceva pur extrinsec omului și care doar i se întâmplă omului. Un om nu trebuie să devină niciodată pasiv și mulțumit de sine, deoarece în acest fel stagnează în dezvoltarea sa. Nietzsche susține că atunci când un om are scopul de a se depăși pe sine, el va trebui să respingă anumite aspecte din sine și va trebui să dezaprobe anumite practici. Aceasta pare să implice o formă de negare, dar nu este cazul, întrucât inițial este afirmat (bejaht) tocmai un scop. Când un om alege să facă anumite lucruri, acest lucru duce de la sine la lăsarea deoparte a altor lucruri („Indem wir tun, lassen wir”).Nietzsche , Die fröhliche Wissenschaft, p. 304 El poate rămâne credincios propriului fatum doar atunci când respinge lucrurile care nu pot fi puse în acord cu acesta. O afirmare totală a ceea ce i se întâmplă nu ar lăsa spațiu pentru ceea ce este propriu caracterului său.
În cartea a patra din Știința voioasă § 341, Nietzsche formulează un principiu pe baza căruia omul ar trebui să își ghideze viața. Într-un mod intrigant, Nietzsche introduce aici propria sa idee despre eternitate. În acest aforism, un demon comunică faptul că viața, așa cum a fost trăită și este trăită în prezent, se va repeta la infinit. Un om care iubește destinul — așa cum se manifestă acesta în el și în restul realității — va considera acest principiu drept singura măsură morală satisfăcătoare a vieții. Deși existența umană este finită, dorința ca propria viață să se repete la infinit implică faptul că nu există loc pentru un scop în afara vieții. Conform lui Nietzsche, viața nu este un antreu către o viață de apoi, ci își găsește scopul în sine însăși.
Iubirea de soartă a lui Nietzsche îl determină în mod natural să înfrunte realitatea suferinței într-un mod radical. Căci a iubi ceea ce este necesar cere nu doar ca omul să iubească răul alături de bine, ci să le privească pe cele două ca fiind de nedespărțit. În secțiunea a 3-a a prefeței „Științei voioasă”, el scrie:„Numai marea durere este ultima eliberatoare a spiritului [...] Mă îndoiesc că o astfel de durere „îmbunătățește”, dar știu că ne face mai profunzi.”Nietzsche nu promovează suferința ca pe un bine în sine, ci mai degrabă ca pe o precondiție a binelui. O „singură clipă” de bine justifică o eternitate de rău, însă o extremă nu poate avea sens fără cealaltă. În „Voința de putere”, el scrie:„Căci nimic nu stă pentru sine, nici în noi înșine și nici în lucruri; iar dacă numai o singură dată sufletul nostru a vibrat de fericire ca o liră, eonii toți au fost necesari pentru a împlini această simplă întâmplare — și veșnicia toată a fost binecuvântată, mântuită, legitimată și aprobată în această unică clipă în care am spus Da.”
, care a tradus „Așa grăit-a Zarathustra” în engleză, a susținut că ideea lui Nietzsche despre amor fati își are originea în pietismul luteran din copilăria sa. Interpretări În cadrul așa-numitei „Revoluții Conservatoare” din perioada interbelică, adunată în jurul unor figuri precum Ernst Niekisch și Ernst Jünger, conceptul nietzschean de „amor fati” a fost intens invocat.K. von Beyme: Politische Theorien im Zeitalter der Ideologien 1789-1945. Wiesbaden, Westdeutscher Verlag, 2002, S. 501. Sub acest banner, Jünger a urmărit în special să afirme și să îmbrățișeze destinul modernității, cu tehnologia, violența și transformările sale sociale profunde.Thomas Hettche in: Ernst Jünger: Späte Rache: Erzählungen, S. 92.