Vladimir Streinu () a fost un autor, critic literar, deputat, estetician, istoric literar, pedagog și scriitor român.
Date biografice Vladimir Streinu, pseudonim al lui Nicolae Iordache (a mai semnat și Apollonius), s-a născut în comuna Teiu, din județul Argeș, ca fiu al lui Șerban Iordache, din neam de moșneni, agricultor foarte avut, și al Leancăi.
A absolvit școala primară din satul natal în 1912, după care intră la Liceul Ion C. Brătianu din Pitești, unde promovează primele patru clase. În anul școlar 1916/1917, prin suspendarea cursurilor pe teritoriul țării, ocupată de trupele germane, întrerupe școala și se refugiază în Moldova. În aprilie 1917, la 15 ani, declarându-se mai mare ca vârstă, se înscrie voluntar în armată. Va fi repartizat la Regimentul 29 infanterie, compania 10, Dorohoi. Între 1 octombrie 1917 - 21 iunie 1918, a urmat cursurile unei școli militare, primind gradul de sergent. Lăsat la vatră, timpul petrecut în armata i se socotește o clasă, a V-a, iar clasa a VI-a o absolvă în particular. Continuă la zi clasele următoare la Pitești. Din această perioadă datează primele sale încercări literare.
În 1920, după bacalaureat, se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București, specializarea filologie modernă (franceză). Are ca profesori pe Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan și Charles Drouhet. Tot acum ia contact cu viața literară. În 1922, cu sprijinul poetului Vasile Voiculescu, este angajat secretar de redacție la revista Cugetul românesc, scoasă de Tudor Arghezi și Ion Pillat. În același timp, începe să frecventeze cenaclul Sburătorul.
În 1924, susține examenul de licență, după care este numit profesor la Liceul Traian din Turnu Severin. Aici o cunoaște și se căsătorește cu profesoara Elena Vasiliu, viitoarea scriitoare Elena Iordache-Streinu. În 1925, e profesor în București, iar peste un an, Vladimir Streinu pleacă la Paris, unde pregătește o teză de doctorat despre Rimbaud, având conducător pe profesorul Fortunat Strowsky.
Încă din 1926 fusese angajat ca redactor la revista Sburătorul, în paginile căreia publică cea mai mare parte din poeziile sale. Întors în țară în 1927, este numit profesor la Găești. Acolo scoate peste un an revista Kalende, împreună cu Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu și Tudor Șoimaru. Întreprinde o nouă călătorie de studii în Franța, la Nancy. După 1929 continuă să fie profesor la Găești și Pitești, până în 1938, când se stabilește definitiv în București, funcționând mai întâi la Școala normală de băieți și apoi la Liceul Mihai Viteazul. Făcând politică țărănistă, a fost pentru scurtă vreme (1932-1933) deputat.
Criticul literar afirmat la Sburătorul, dar mai ales la Kalende, este redactor-șef la Gazeta (1935-1938), iar din 1935, redactor la Viața literară și la Revista Fundațiilor Regale, unde va rămâne până în 1941, când noua conducere (Dumitru Caracostea) îl concediază, împreună cu Tudor Vianu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu și Șerban Cioculescu, din cauza orientării lor democratice.
Va reveni la Revista Fundațiilor Regale între 1945-1947. Din 1942, Vladimir Streinu a fost numit director al revistei Preocupări literare, care, din 1943, devine Kalende. În 1947, criticul își susține examenul de doctorat la Universitatea din Iași cu o teză despre Versul liber românesc. Dar în același an, este încă o dată concediat de la Revista Fundațiilor Regale și dat afară din învățământ din cauza vederilor sale politice anticomuniste. Încă din 1945, figura printre membrii fondatori ai Asociației de rezistență culturală Mihai Eminescu.
Între 1948-1951, Vladimir Streinu este bolnav de plămâni, suferind o toracoplastie. După ce se reface, între 1953-1955, neavând nici un mijloc de existență, va presta munci necalificate umilitoare, precum paznic și ghid al muzeelor din parcul Herăstrău (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar. Din 1955, este angajat ca cercetător științific principal la Institutul de lingvistică al Academiei, până în 1959, când, înscenându-i-se o listă de fapte imaginare, este arestat (alături de alți intelectuali de forță interbelici, precum Constantin Noica) și condamnat la 7 ani închisoare pentru motive politice. Eliberat în 1962, devine cercetător științific principal la Institutul de Istorie și Teorie Literară (în 1965) la propunerea lui George Călinescu. Reabilitat, în 1969 a fost numit director la Editura Univers, profesor onorific la Facultatea de Limbă și Literatură română a Universității din București, unde ține un curs despre Estetica poeziei românești. Moare din cauza unui infarct miocardic, la 26 noiembrie 1970.
Distincții Ordinul Meritul Cultural în gradul de Cavaler cl. II, pentru litere (23 septembrie 1942)Decretul regal nr. 2.847 din 23 septembrie 1942 privind conferirea ordinului „Meritul Cultural”, publicat în Monitorul Oficial, anul CX, nr. 257, Partea I-a, marți 3 noiembrie 1942, pp. 9592–9593.
Criticul și istoricul literar Vladimir Streinu a debutat ca poet în Adevărul literar și artistic (1921), iar în calitate de critic, în revista Muguri (Câmpulung Muscel) în 1922, cu un articol despre volumul de poezii Pârga de Vasile Voiculescu. Apoi a colaborat la foarte multe alte publicații, ca cele amintite, la care se adaugă, doar cu titlu exemplificativ, Săptămâna muncii intelectuale, Cetatea literară, Viața Românească, Gândirea, Mișcarea literară, Universul literar. Față de colegii săi de generație (Tudor Vianu, George Călinescu), în volum a debutat oarecum târziu, în 1938, cu Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri, urmat de Recitind pe clasicii noștri. Ion Creangă (1939), Clasicii noștri (1943), Literatura română contemporană. Antologie (1943), Istoria literaturii române (în colaborare cu Tudor Vianu și Șerban Cioculescu) (1944), Versificația modernă (1966), Calistrat Hogaș (1968), Pagini de critică literară, 2 vol. (1968), care vor continua postum până la vol. V inclusiv (1977). Tot postum vor apărea micromonografia Ion Creangă (1971), volumul de versuri Ritm imanent (1971), Studii de literatură universală (1973). Vladimir Streinu a îngrijit prima ediție critică a Operei lui Calistrat Hogaș, 2 vol. (1944, 1947) și o ediție anglo-română a capodoperei lui Shakespeare, Tragedia lui Hamlet, prinț al Danemarcei (1965).
Criticul nostru și-a definit concepția și opiniile estetice de-a lungul celor cinci volume de Pagini de critică literară și, în special, în cel din 1938. El se pronunță împotriva metodelor istorice, sociologice, biografice și împotriva oricărei metode, ca fiind incapabile să explice și să decidă asupra originalității spiritului creator. Metoda are numai valoare celui care o practică. Relativist, întrucât esența artei ar fi ceva imprecis, opera ar avea un duh inanalizabil, "Vladimir Streinu considera că sarcina criticului este să deslușească într-o poezie sau într-un roman concretul necategorial al artei, realitatea ei monadică, misterul vibrator cu care să consune". Mai exact, să surprindă unicitatea operei. Sunt invocați în acest sens Charles Du Bos (sonoritatea fundamentală), Henri Bergson (durata vie), Gabriel Marcel ("l'attention à l'unique"), Camil Petrescu (substanțialitatea). Critic de formație maioresciană, Streinu a văzut în militantismul estetic o formă a luptei pentru artă, pentru frumos, de unde și polemicile sale împotriva ingerințelor politice din orice parte ar fi venit ele în domeniul literaturii și împotriva mediocrității. El susține scrisul artistic în critică pe care însuși l-a cultivat. Mai târziu, va medita asupra Tiparelor de cultură. Atic și asiatic, în care clasificările (Aticul este clasic, simplu, organizat, raționalist...") amintesc eseul lui George Călinescu, Clasicism, romantism, baroc. Tot acum, definește specificul românesc pe care-l vede ca o expresie a clasicismului, drept „aesthesis carpato-dunărean", încorporat în primul rând în Miorița.
Vladimir Streinu a fost, înainte de toate, un critic de poezie pe care a îmbrățișat-o aproape în întregimea ei, de la Eminescu și încă de mai înainte (măruntul romantism, tenebros, exotic și formalist), până la cel mai tânăr contemporan. Marele poet l-a atras în permanență, Streinu comentându-i opera în mai multe rânduri, în special în volumul Clasicii noștri. Luceafărul e o dramă a antinomiilor, fiind motivul fundamental ce se regăsește în întreaga inspirație a poetului. Despre Floare albastră afirma că e un embrion al marii lui opere, spectaculoasa oscilație eminesciană între ideea de moarte și viață. În studiul Eminescu, poet dificil se pronunța, poate cam categoric, împotriva popularității poetului, a așa-zisului curent eminescian, care nu s-ar fi produs, observând că destule versuri, sintagme sau poezii rămân neînțelese. Unicitatea lui Eminescu, poet al visului dublu, teurgic și mitologic n-a mai fost repetată de nimeni și niciodată. Acest univers mirific va fi mereu prezent în conștiința criticului și atunci când va comenta lirica secolului XX, care se îndruma pe alte căi decât ale romantismului eminescian.
Deși orientat spre modernism, Streinu îi acordă lui Al. Macedonski un spațiu destul de limitat în cadrul capitolului Orientarea estetizantă din Istoria literaturii române. Pe larg, este discutată noutatea ideilor lui poetice, unele în premieră mondială, ca transpoziția senzațiilor, apropierea poeziei de muzică, verslibrismul. Admirația criticului față de opera lui Macedonski, care, prin atitudinile exacerbate ale autorului se dezvoltă într-o semeție de artă luciferică, sublimă și nemaicunoscută, este indiscutabilă.