Începând cu secol IX î.Hr., celții, fenicienii, grecii și cartagii au intrat în Peninsula Iberică, urmați de Republica Romană, care a ajuns în secolul II î.Hr.. Limba de acum a Spaniei, religia și sistemul juridic dăinuie din perioada romană. Cucerită de vizigoți în secolul V d. Hr. și atacată de mai multe ori în 711 de maurii nord-africani islamici, Spania modernă a început să se formeze după Reconquista, eforturile de a-i elimina pe mauri, care au rămas aici până în 1492. În timpul dominației maure au existat mai multe state arabe, dintre care unul dintre cele mai puternice a fost califatul de Cordoba, condus de mai mulți emiri cu numele Abd er-Rahman. În 1492 Regina Isabella I de Castilia a început inchiziția spaniolă, care a durat peste 300 ani. Acesta a fost și anul în care i-a dat lui Cristofor Columb banii pentru prima sa călătorie pe Atlantic spre "Lumea Nouă". Până în 1512, unificarea Spaniei din zilele noastre a fost completă. Totuși, proiectul monarhilor castilieni a fost de a unifica întreaga Iberie, iar acest vis a părut aproape îndeplinit, când Filip al II-lea a devenit rege al Portugaliei în 1580, și al celorlalte regate iberice (colectiv cunoscute ca și "Spania" care nu era pe atunci un stat unificat). În 1640, poliția centralistă a Contelui de Olivares a provocat războaie în Portugalia și Catalonia: Portugalia a devenit un regat independent din nou, iar Catalonia s-a bucurat de o independență asistată de Franța, dar pentru scurt timp.
În secolul XVI, Spania a devenit cea mai puternică națiune din Europa, datorită bunăstării derivate din colonizarea spaniolă a Americilor. Dar o serie de războaie lungi și costisitoare și revolte a început declinul puterii Spaniei în Europa. Disputele privind succesiunea la tron au devastat țara în secolul XVIII (vezi Războiul Spaniol de Succesiune - important, un stat spaniol centralizat a fost stabilit doar după acest război), prin ocupația din partea Franței în timpul erei napoleonice la începutul anilor 1800, și a condus la o serie de conflicte armate și revolte între liberali și suporterii Vechiului Regim în mare parte a secolului XIX; un secol care a reprezentat și pierderea a mare parte din coloniile spaniole din Americi, culminate în Războiul Spano-American dând 1898.
Secolul XX a însemnat inițial instaurarea păcii; colonizarea Saharei de Vest, Marocului Spaniol și a Guineei Ecuatoriale a fost probată ca și un substitut al pierderilor din Americi. O perioadă de dictatură (1923-1931) s-a încheiat prin stabilirea celei de A Doua Republică Spaniolă. Creșterea polarizării politice, combinat cu creșterea violenței ce nu a putut fi stăpânită de autorități, a dus la izbucnirea Războiului Civil Spaniol în iulie 1936. Urmând victoria forțelor sale naționaliste în 1939, generalul Francisco Franco a condus o națiune epuizată politic și economic.
Totuși, în anii 1960 și anii 1970, Spania a fost transformată treptat într-o economie industrială modernă cu un sector de turism în creștere. După moartea dictatorului Generalul Franco în noiembrie 1975, succesorul său desemnat, Prințul Juan Carlos și-a asumat titlurile de rege și de conducător al statului. El a jucat un rol important în transformarea Spaniei într-un stat democratic modern, mai ales în opoziția unei încercări de lovitură de stat în 1981. Spania a aderat la OTAN în 1982 și a devenit membră a Uniunii Europene în 1986. După moartea lui Franco, vechilor naționalități istorice - Țara Bascilor, Catalonia și Galicia - li s-a acordat o autonomie lărgită, care, s-a extins spre toate regiunile spaniole.
Începuturi Spania este un stat creat în urma unor lupte religioase, în principal, între catolicism și islamism, dar și împotriva iudaismului (și într-o măsură mai mică, protestantism). Majoritatea din Peninsula Iberică au fost mai întâi creștinați, când încă făceau parte din Imperiul Roman. Cum Roma a decăzut, triburile germanice au invadat cele mai multe insule din fostul imperiu.
Evul Mediu thumb|Bătălia dintre Clovis I și vizigoți
Epoca întunecată În următorii 410 ani, Spania a intrat sub stăpânirea vizigoților, care au fost convertiți la creștinismul arian, în jurul anului 360. Regatul vizigot și-a stabilit capitala la Toledo, regatul atingând apogeul în timpul domniei lui Leovigild.
Stăpânirea vizigotă a dus la o expansiune succintă a arianismului în Spania, cu toate acestea, populația autohtonă rămânând majoritar catolică. În 587, Reccared, regele vizigot din Toledo, a fost convertit la catolicism și a lansat o mișcare pentru unificarea doctrinei.
thumb|Interiorul moscheii din Cordoba În 711 un raid arab condus de Tariq ibn Ziyad, a traversat Strâmtoarea Gibraltar și l-a învins pe regele vizigot Roderic în Bătălia de la Guadalupe. Comandantul trupelor arabe, Musabin Nusair, a adus întăriri substanțiale, și până la 718 musulmanii dominau cea mai mare parte a peninsulei, menținând stăpânirea islamică până în 1492. Creștinii și-au mai exercitat autoritatea doar în nordul Peninsulei Iberice. Aici a fost stabilit marele centru de pelerinaj de Santiago de Compostela. În această perioadă, numărul musulmanilor a crescut foarte mult, deși majoritatea populației a rămas creștină. În timp ce, sub statutul de dhinnis, musulmanii tolerau pe creștini și evrei, au existat și excepții. În 718, în regiunile muntoase din nordul Spaniei, vizigotul Pelayo a fost ales conducător în lupta împotriva arabilor. El a fondat Regatul Asturia, numit apoi Leon. În timp ce bascii luptau și ei cu arabii, au trebuit să facă față simultan și atacurilor regelui franc Carol cel Mare. Ei l-au ales pe Inigo Arista ca prim-rege al Navarrei, în 824. Regatul Castilliei și cel al Aragonului s-au despărțit de Navarra în 1035. thumb|left|Tarik ibn Ziyad Era stăpânirii musulmanilor înainte de 1055 este în general considerată o ”Epocă de aur” pentru evrei, viața intelectuală și spirituală a acestora înflorind în Spania. Odată cu colapsul califatului Omeiazilor în secolul XI, Reconquista s-a pus în mișcare prin luptele de eliberare a teritoriilor ocupate de berberi și arabi.
Evul Mediu În Evul Mediu, Spania a cunoscut un proces creștin lent de re-cucerire a teritoriilor musulmane. Când în 1147, Almohads a preluat controlul asupra teritoriilor musulmane andaluziene, au inversat atitudinea tolerantă din trecut , și i-au tratat pe creștini cu cruzime. Puși în fața alegerii cu moartea, convertirea sau emigrarea , mulți evrei și creștini au plecat. Creștinismul a oferit baza culturală și religioasă care au ajutat să unească pe cei care s-au ridicat împotriva maurilor și au încercat să îi scoată afară. Creștinismul și Biserica Catolică au contribuit la restabilirea stăpânirii europene asupra Iberiei. După secole de recuceriri, în care spaniolii au luptat pentru a-i izgoni pe musulmani, Inchiziția Spaniolă împotriva musulmanilor și evreilor a fost stabilită de către Regele Ferdinand și Regina Isabella pentru a finaliza purificarea religioasă a Peninsulei Iberice. În secolele care au urmat , Spania s-a văzut însuși, ca bastion al catolicismului și purității doctrinare.
Epoca coloniala si moderna Spania a dus catolicismul spre ”Lumea Noua” si Filipine, insa regii Spaniei au insistat asupra independentei fata de controlul papei, episcopii avand interzis sa raporteze acestuia. In sec. XVIII conducatorii spanioli s-au tras mai departe de papalitate, alungand iezuitii din imperiu in 1767. Inchizitia a fost in cele din urma eliminata in 1830, si chiar dupa, libertatea religioasa a fost negata in practica, daca nu si in teorie. Catolicismul a devenit religia statului in 1851, cand parlamentul spaniol a semnat o intelegere cu Sfantul Scaun, care a obținut ca statul sa plateasca salariile clericilor si sa subventioneze alte cheltuieli ale Bisericii Catolice, ca o compensatie pentru confiscarea proprietatilor bisericesti in Desamortizacion de Mendizabal. La acest pact s-a renuntat in 1931, cand a doua Constitutie a Republicii Spaniole a impus o serie de măsuri anticlericale care au amenintat hegemonia bisericii in Spania, provocand biserica sa ii acorde sprijin lui Francisco Franco in revolta de cinci ani mai tarziu. In Razboiul Civil care a urmat, aproximativ 7.000 de preoți au fost omorâți de comuniști și anarhiștii din zonele republicane.
De la dictatura lui Franco la monarhie constituționalǎ
Francisco Franco a ieșit victorios din războiul civil spaniel și a restabilit monarhia spaniolă în 1947, proclamându-se președinte. Dar Don Juan Carlos de Borbon a refuzat să primească de la el coroana, iar Spania a devenit un regat fără rege. S-a născut o opoziție monarhică, pe care Franco a suprimat-o cu brutalitate. A fost impusă o cenzură strictă a presei, iar sistemul educațional era dominat de biserica catolică. Izolarea internațională a Spaniei se sfârșește în 1953 printr-un arcord cu SUA care garanta utilizarea bazelor militare. S-a semnat o înțelegere cu Vaticanul, iar în 1955, Spania a devenit membru ONU. În anii 60’ au fost aplicate reforme politice limitate și reforme economice, precum și modificări constituționale superficiale. Muncitorii, sprijiniți de cler, aveau dreptul de constituire în sindicate independente și dreptul la grevǎ. Mișcările de opoziție din regiunea bașca și din Catalonia au cerut independențǎ.
Viața politică, socială și culturală a fost influențată de personalitatea dictatorului. Primul element specific al Spaniei Franchiste este durata foarte mare a dictaturii. Toți hispaniștii importanți au scris biografii ale lui Franco. Cele scrise în timpul vieții lui erau fie apologetice, fie critice, indiferent de naționalitatea istoricilor. Juan Fernandez Figueroa spunea, în 1967, cu aproape 10 ani înainte de sfârșitul dictaturii și cu aproape 30 de ani după începutul dictaturii: „toate cărțile sunt în mâinile sale; el nu face politică, el este politică”. Asupra culturii și-a pus amprentat personalitatea lui Franco.
Sub pseudonim, Franco a scris cărți, scenarii de filme. Gândirea politică era proprie militarilor: simplă și bazată pe disciplină. Franco a spus în mai multe rânduri că societatea trebuie să se poarte ca în armată. Se prezenta faptul că Spania (imperială) a luptat întotdeauna de partea binelui. Cei care erau împotriva politicii conservatoare, tradiționale și catolice erau considerați de partea răului. Până la sfârșitul vieții Franco a trăit iluzia că victoria din Războiul Civil i-a fost dată de Dumnezeu. Când mulți franchiști înrăiți au devenit mai blânzi, spre sfârșitul dictaturii, și au cerut să nu mai fie discriminați cei din tabăra cealaltă, a persistat în gândirea că el reprezenta tabăra binelui, iar adversarii erau în tabăra răului. Franco era reprezentat pe monezile vremii ca și Caudillo del Espana y de la Cruzada. El, șeful Falangei, nu răspunde decât în fața lui Dumnezeu și a istoriei. Franco și susținătorii săi au considerat că au salvat Spania de o distrugere iminentă și mergeau în acest sens, al regeneraționismului. În acest context, în jurul lui Franco s-a dezvoltat un cult al personalității, numit caudilism.
Raymundo Fernandez-Cuesta scria cǎ „este șeful carismatic, omul dat de providență pentru a salva un popor; nu poate fi cuprins de legi, istorie, filosofie; nici știința politică nu-l cuprinde, că el intră în rândul eroilor” Franco nu avea nicio înclinație pentru prezența publică, nu era carismatic, mic de statură, nu avea capacitatea de a vorbi în fața unui mare public, iar ca personalitate era o figură ștearsă. Franco detesta politica și pe politicieni. Toată perioada dictaturii, cuvinte ca liberalism, democrație etc. erau șterse de cenzură, iar unui apropiat Franco i-a spus să nu se bage în politică. Marea abilitate a lui Franco a fost de manipulator de oameni de pe pozițiile puterii.