Aron Vodă

thumb|Bustul lui Aron-Vodă din Aroneanu

Aron Tiranul sau Aron Vodă,Damian P. Bogdan, "O străveche matrice de pecete românească", în Studii și Materiale de Istorie Medie, Vol. I, 1956, p. 248 uneori menționat ca Aron Emanoil sau Emanuel Aron (în ,Mureșianu, p. 198; Sterca-Șuluțiu, p. 81 în ,Iorga (1932), p. 227; Mârza (1998), p. 156 în turcă ArvanMaxim (1994), p. 23 sau Zalim;Kohen, p. 103 n. înainte de 1560Sterca-Șuluțiu, p. 98 – d. mai/iunie 1597, Vințu de Jos, Principatul Transilvaniei), a fost de două ori domn al Moldovei: între septembrie 1591 și iunie 1592, respectiv între octombrie 1592 și 3 sau 4 mai 1595.

Originea sa era neclară, fiind considerat de unii autori ca posibil evreu, dar s-a prezentat drept fiu al lui Alexandru Lăpușneanu și a fost recunoscut ca atare în unele cercuri. Numirea sa de către Imperiul Otoman a urmat unei competiții informale, în timpul căreia candidații au recurs la mite deosebit de mari și au acceptat creșteri fără precedent ale haraciului. Deși era detestat de ieniceri, Aron a fost sprijinit de un grup influent de susținători, din care făceau parte Solomon Așkenazi, Edward Barton, Hoca Sadeddin Efendi și patriarhul Ieremia al II-lea. Ajuns domn, dar puternic îndatorat, Aron le-a permis creditorilor săi să intervină direct în politica fiscală, în timp ce a recurs la metode de stoarcere a țărănimii birnice. În cele din urmă, s-a întors împotriva bancherilor și a pus la cale execuția lui Bartolomeo Brutti.

În urma acestor acțiuni, precum și a reprimării brutale a răsculaților din Lăpușna și Orhei, Poarta i-a poruncit lui Aron să renunțe la domnie. Ordinul a fost revocat după două luni, timp în care se ridicase un domn răzvrătit, Petru Cazacul. Aron și-a recăpătat tronul, depinzând tot mai mult de sprijinul Principatului Transilvaniei. Și-a început a doua domnie ca vasal supus al otomanilor, dar s-a întors și împotriva catolicismului din Moldova, alungând Societatea lui Isus. În taină, a început să negocieze participarea Moldovei la „Liga Sfântă” antiotomană, prezentându-se drept aliat al Sfântului Scaun și al Sfântului Imperiu Roman. Acest proiect a fost susținut de Transilvania, aflată atunci sub conducerea lui Sigismund Báthory, precum și de Țara Românească a lui Mihai Viteazul. Odată cu izbucnirea Războiului celui Lung cu turcii, în 1593, Moldova a devenit un teatru secundar de război, fiind invadată succesiv de Hanatul Crimeii și de Siciul Zaporojian. După negocieri îndelungate, Aron a reușit să se alieze cu acesta din urmă. Apoi l-a ajutat pe Mihai al Țării Românești să atace flancul otoman, extinzându-și stăpânirea asupra Bugeacului și a Dobrogei de Nord. În timpul acestor evenimente, a ordonat o serie de masacre, ucigând prizonieri ai armatei otomane și 19 finanțatori evrei.

În ciuda implicării sale militare și a înăbușirii unei răscoale prootomane, Aron era privit cu suspiciune de Báthory. Relațiile dintre ei s-au tensionat după ce Aron a refuzat să depună jurământ de credință la curtea transilvăneană, preferând în schimb ca Moldova să fie condusă ca parte componentă a Sfântului Imperiu Roman. Se pare că Báthory a subminat Liga, prezentându-l pe Aron drept un aliat nesigur; de asemenea, l-a susținut pe generalul moldovean Ștefan Răzvan, care l-a arestat pe domn și i-a luat tronul. Aron și familia sa au fost exilați la Corona, astăzi Brașov, apoi închiși la castelul Martinuzzi din Alvinc, astăzi Vințu de Jos, unde Aron a murit, potrivit unor relatări, otrăvit. I-a supraviețuit fiul său vitreg, Marcu Cercel, care s-a alăturat curții muntene și a fost pentru scurt timp domn al Moldovei subordonat lui Mihai Viteazul. Numele lui Aron s-a păstrat prin Biserica Aroneanu și prin satul omonim, ambele aflate în apropierea Iașului. El este, de asemenea, amintit ca sprijinitor al Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului.

Biografie

Originea disputată Originea și tinerețea lui Aron sunt disputate de istorici. Al doilea său nume, sau numele său nedomnesc, redat ca Emanuel sau Emanoil, a fost dedus dintr-un document în limba germană referitor la candidatura sa la tronul Moldovei. Istoricul A. D. Xenopol a propus folosirea constantă a acestui nume, pentru a-l deosebi pe Aron de predecesorul său din secolul al XV-lea, Petru Aron.Xenopol V, p. 110 Aron s-a prezentat drept fiu al lui Alexandru Lăpușneanu, care domnise de două ori în Moldova în anii 1550 și 1560. A fost recunoscut ca atare și de Frăția Adormirii Maicii Domnului din Liov, care i-a cerut să reia patronajul „sfântului său părinte răposat”.Mircea Pahomi, "Fundații românești în Galiția — Ucraina", în Analele Bucovinei, Vol. II, nr. 1, 1995, p. 105; Petre P. Panaitescu, "Fundațiuni religioase românești în Galiția", în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, Vol. XXII, Fasciculă 59, ianuarie-marite 1929, pp. 2–3 În 1594, un pan Drożyński din Republica celor Două Națiuni nota că moldovenii recunoșteau înrudirea dintre Aron și Lăpușneni: Aron și Mărica Orzechowska, fiica lui Alexandru, se considerau frate și soră, iar Orzechowska s-a alăturat chiar curții sale, pentru a sluji ca traducătoare de polonă.Gorovei, pp. 195–197. Vezi și Iorga (1898), pp. 47, 53 Orzechowska a crescut-o și pe nepoata sa orfană, Anna Czołhańska, care, potrivit genealogistului Ștefan S. Gorovei, era chiar nepoata lui Aron.Gorovei, p. 196

Printre cercetătorii moderni care acceptă afirmațiile genealogice ale lui Aron se numără Alexandru Lapedatu, care susține astfel că Aron a fost ultimul reprezentant masculin al dinastiei Bogdan-Mușat.Alexandru Lapedatu, "Antecedente istorice ale Independenții române", în Anuarul Institutului de Istorie Națională, Vol. IV, 1926–1927, pp. 296, 298 În unele dintre lucrările sale, Nicolae Iorga acceptă și el această genealogie. El l-a descris cândva pe Aron ca pe un „copil nerecunoscut” al domnului, cu care totuși semăna, fiind „rău și lacom”.Sterca-Șuluțiu, p. 84 În altă parte, Iorga a acceptat relatările potrivit cărora Aron era un descendent direct al lui Ștefan cel Mare.Iorga (1932), pp. 222, 227 Istoricul Răzvan Theodorescu susține, de asemenea, această afirmație.Theodorescu (1979), p. 57 & (1987), p. 213

Cronicarul moldovean Ioan Neculce oferă o relatare diferită. Potrivit acesteia, tânărul Aron era nepotul și slujitorul mitropolitului moldovean Nicanor, împreună cu care trăia la Mănăstirea Agapia. Acolo, Aron a sedus o călugăriță și a fost prins de Nicanor când se întorcea din chilia ei. Mitropolitul l-a pedepsit printr-o bătaie publică, apoi l-a alungat din țară.Sterca-Șuluțiu, p. 85 O variantă a poveștii a fost consemnată în 1886 de juristul Iancu Cerkez, care îl numește pe unchiul lui Aron starețul Silvan și notează că bătaia a avut loc după ce Aron nu respectase ora de stingere. Potrivit lui Cerkez, băiatul nu a fost alungat, ci „a fugit de rușine și s-a întors numai atunci când a putut reveni ca domn”.Iancu Cerkez, "Un concediu în 1886", în Magazin Istoric, iulie 1998, p. 61

Scriind înaintea lui Neculce, medicul Penzen relata că Aron era „de neam evreiesc”.Sterca-Șuluțiu, p. 84; Xenopol V, p. 110 Potrivit cercetătorului Constantin Gane, Aron era un „domn evreu”, născut ca „Solomon Tedeschi [...] dintr-un voievod de-ai noștri și o evreică”.Gane, p. 126 Identificarea lui Aron cu Tedeschi este însă contrazisă de izvoarele de epocă: Solomon Așkenazi, cunoscut și ca „Tedeschi”, era de fapt un evreu influent de la curtea Imperiului Otoman, care l-a sprijinit pe Aron în încercarea sa de a obține tronul.Maxim (1994), p. 23; Sterca-Șuluțiu, p. 84 Xenopol respinge și el posibilitatea ca Aron să se fi născut dintr-un domn și amanta sa evreică și propune că acesta ar fi putut fi evreu pe deplin. El observă că orice descendență domnească ar intra în contradicție cu detaliile oferite de cronicarul Reinhold Heidenstein; Heidenstein îl prezintă pe Aron ca fost rândaș al boierimii moldovene și ca pe unul care „uzurpase, în orice împrejurări, titlul de boier”.Sterca-Șuluțiu, pp. 83–85; Xenopol V, p. 110

Cercetătorul în studii iudaice Elli Kohen a notat și el povestea despre începuturile lui Aron ca îngrijitor de cai, dar îl descrie drept un „polonez de presupusă origine evreiască”.Kohen, pp. 102–103 Un alt cercetător, Iosif Sterca-Șuluțiu, respinge atât relatarea lui Penzen, cât și pe cea a lui Heidenstein, observând că, dacă acestea ar fi fost adevărate, ar fi fost preluate și în literatura politică.Sterca-Șuluțiu, pp. 83–84, 86–88, 102 Versiunea sa, bazată pe teorii circulate de Școala Ardeleană, este că Aron era fiul unui român expatriat din Ungaria Regală, Aron din Pozsony, care în anii 1540 dorise să ocupe tronul Moldovei ca pretendent susținut de Habsburgi. Deși aflat într-o opoziție profundă față de Lăpușneanu, acest Aron ar fi putut fi fratele lui Lăpușneanu și fiul lui Bogdan al III-lea.Sterca-Șuluțiu, pp. 98–102 Sterca-Șuluțiu interpretează referirile lui Aron la „tatăl meu” Lăpușneanu ca indicii că domnul aflat pe tron îl adoptase în anii 1560.Sterca-Șuluțiu, pp. 97–98

O anumită nesiguranță privește și alianțele matrimoniale ale lui Aron. O interpretare a textelor din epocă sugerează că el ar fi fost ginerele omului de afaceri grec otoman și făcător de domni Andronic Cantacuzino. Potrivit aceleiași lecturi, cealaltă fiică a lui Cantacuzino era căsătorită cu Ștefan Surdul al Țării Românești.Cazacu, p. 176; Gane, p. 126; Iorga (1971), pp. 123–124 Această interpretare a fost respinsă de istoricul Matei Cazacu, care notează că ea se bazează pe o traducere greșită făcută de Iorga.Cazacu, p. 176 Mai multe relatări contemporane menționează că Aron era, de fapt, căsătorit cu o fostă soție sau concubină a domnului muntean Petru Cercel, al cărei nume era probabil Stanca. Ea era cel mai probabil mama lui Marcu Cercel și posibil și a fraților acestuia, Ionașcu și Radu Petru.Pascu, pp. 87–96; Rădulescu, pp. 52–53, 55 Stanca ar fi putut fi o turcoaică și o musulmană renegată, al cărei nume inițial era Sultana,Rezachevici (2000), p. 10 și poate chiar o membră renegată a familiei Köprülü.Rădulescu, p. 52

Ascensiunea la putere Cariera lui Aron s-a desfășurat pe fundalul unei crize politice și economice generalizate, resimțite atât în Moldova și Țara Românească, cât și în Imperiul Otoman, puterea lor suzerană. În ultima perioadă a Evului Mediu românesc, instituția domniei a cunoscut o „degradare continuă”,Denize, p. 158 Moldova ajungând în „starea jalnică ce se instaurase deja în Țara Românească”.Xenopol V, p. 113 Istoricul de artă Corina Nicolescu descrie, de asemenea, o „stagnare relativă” a dezvoltării culturale în ambele țări, corelată cu „subjugarea tot mai accentuată” și cu „trăsăturile înapoiate ale societății turcești”.Nicolescu, p. 197 Acest declin a coincis cu eforturile otomanilor de a obține noi venituri: în 1589, marele vizir Koca Sinan Pașa recunoștea că regimul său fiscal putea acoperi numai o treime din cheltuielile imperiului.Maxim (1994), p. 26 În 1591, Petru Șchiopul, „incapabil să satisfacă neîncetatele cereri de bani venite de la Stambul”, a renunțat la tronul Moldovei, „preferând aceasta în loc să aștepte să fie înlăturat, exilat sau ucis”.Gane, pp. 118–119

Potrivit istoricului Mihai Maxim, Petru nu mai putea achita principalul tribut, haraciul, după aplicarea politicii otomane de stabilizare, care prevedea inclusiv fixarea cursului de schimb.Maxim (1994), pp. 21–22, 23–24 Domnul pierduse și sprijinul esențial al lui Sinan Pașa, care fusese destituit.Maxim (1994), pp. 21–22, 23–24; Pilat, p. 53 Cronicarul Grigore Ureche susține că Petru a fost determinat în cele din urmă să abdice și să fugă de patriotismul său, refuzând posibilitatea sporirii veniturilor prin noi impozite: „n-au vrut să fie blestemul țării asupra lui”.Gane, p. 119; Xenopol V, p. 109 A. D. Xenopol consideră această interpretare apologetică și prea favorabilă, observând că Petru cunoștea bine practicile otomane și că, în împrejurări obișnuite, ar fi mituit la rândul său dregătorii pentru a obține tronul.Xenopol V, p. 109