Știința (din cuvântul latin scientia, care înseamnă „cunoaștere”) este un sistem ordonat de cunoștințe structurate care studiază, cercetează și interpretează fenomenele naturale, sociale și artificiale.
Cele mai vechi rădăcini ale științei pot fi urmărite în Egiptul Antic și Mesopotamia în jurul anilor 3500-3000 î.Hr."The historian ... requires a very broad definition of "science" – one that ... will help us to understand the modern scientific enterprise. We need to be broad and inclusive, rather than narrow and exclusive ... and we should expect that the farther back we go [in time] the broader we will need to be." p.3— Contribuțiile lor la matematică, astronomie și medicină au modelat filosofia naturală greacă a antichității clasice, prin care s-au făcut încercări formale de a oferi explicații ale evenimentelor din lumea fizică bazate pe cauze naturale.
După căderea Imperiului Roman de Apus, cunoștințele despre concepțiile grecești ale lumii s-au deteriorat în Europa de Vest în primele secole (400 până la 1000 d.Hr.) din Evul Mediu, dar au fost păstrate în lumea musulmană în timpul epocii de aur islamice. Recuperarea și asimilarea operelor grecești și a cercetărilor islamice în Europa de Vest din secolele X-XIII au reînviat „filosofia naturală”, care a fost ulterior transformată de Revoluția științifică ce a început în secolul al XVI-lea, deoarece ideile și descoperirile noi s-au îndepărtat de concepțiile și tradițiile grecești anterioare. Metoda științifică a jucat curând un rol mai important în crearea de cunoștințe și abia din secolul al XIX-lea multe dintre caracteristicile instituționale și profesionale ale științei au început să prindă contur,The Oxford English Dictionary dates the origin of the word "scientist" to 1834. împreună cu schimbarea „filosofiei naturale” în „științe naturale”.
Știința modernă este de obicei împărțită în trei ramuri majore care constau în: științele naturii (de exemplu, biologie, chimie și fizică), care studiază natura în sensul cel mai larg; științele sociale (de exemplu, economie, psihologie și sociologie), care studiază indivizi și societăți; și științele formale (de exemplu, logică, matematică și informatică teoretică), care studiază concepte abstracte. Există un dezacord dacă științele formale constituie de fapt o știință, întrucât nu se bazează pe dovezi empirice. Disciplinele care folosesc cunoștințele științifice existente în scopuri practice, precum ingineria și medicina, sunt descrise drept științe aplicate.
Știința se bazează pe cercetare, care se desfășoară frecvent în instituții academice și de cercetare, precum și în agenții și companii guvernamentale. Impactul practic al cercetării științifice a dus la apariția politicilor științifice care încearcă să influențeze întreprinderea științifică prin prioritizarea dezvoltării produselor comerciale, armamentelor, îngrijirii sănătății și protecției mediului.
Etimologie și semnificația termenului Cuvântul „știință” provine din latinescul scientia, care înseamnă „cunoaștere, înțelegere”. Este un substantiv derivat din latinescul sciens, care derivă indiscutabil din latinescul sciō, participiul prezent scīre, care înseamnă „a cunoaște”.
În Grecia antică termenul corespunzător „științei” de astăzi era episteme,Emanuele Severino, Legge e caso, pag. 13, Adelphi, Milano 1979. care indica o cunoaștere întemeiată pe baze solide, dincolo de orice posibilitate de îndoială, căreia i s-a conferit o valoare sacră, permițând dobândirea de înțelepciune.Josef Seifert, AA.VV., in L'uomo alla ricerca della verità: filosofia, scienza, teologia, pag. 33, Vita e Pensiero, 2005. Începând cu iluminismul și pozitivismul, știința și-a pierdut caracterul sacru,Julien Ries, La scienza delle religioni: storia, storiografia, problemi e metodi, pag. 411, Jaca Book, 2008. trecând la a indica, în sensul strict al termenului, toate acele discipline pe care le numim „științe naturale” și care sunt direct verificabile prin experimente empirice. În secolul al XX-lea, odată cu așa-numita „criză a fundamentelor”,Simone Zacchini, La collana di armonia: Kant, Poincaré, Feyerabend e la crisi dell'episteme, pag. 130, FrancoAngeli, 2010. și introducerea falsificabilității a lui Karl Popper, știința a renunțat în cele din urmă chiar și la afirmarea adevărului absolut al propriilor afirmații.Simone Zacchini, La collana di armonia: Kant, Poincaré, Feyerabend e la crisi dell'episteme, pag. 130, FrancoAngeli, 2010.
Istoric
Știința în sens larg a existat înainte de epoca modernă și în multe civilizații istorice. Știința modernă este clară în demersul său și are succes cu rezultatele sale, astfel încât definește acum ceea ce știința este în sensul cel mai strict al termenului."... modern science is a discovery as well as an invention. It was a discovery that nature generally acts regularly enough to be described by laws and even by mathematics; and required invention to devise the techniques, abstractions, apparatus, and organization for exhibiting the regularities and securing their law-like descriptions."— p.vii Știința în sensul său inițial era un cuvânt pentru un tip de cunoaștere, mai degrabă decât un cuvânt specializat pentru urmărirea unei astfel de cunoștințe. În special, a fost tipul de cunoștințe pe care oamenii și le pot comunica reciproc. De exemplu, cunoștințele despre funcționarea lucrurilor naturale au fost adunate cu mult înainte de istoria înregistrată și au dus la dezvoltarea unei gândiri abstracte complexe. Acest lucru este demonstrat de construcția de calendare complexe, de tehnici pentru ca plantele otrăvitoare să devină comestibile, lucrări publice la scară națională, precum cele care au exploatat lunca fluviului Yangtze cu rezervoare,Sima Qian (司馬遷, d. 86 BCE) in his Records of the Grand Historian (太史公書) covering some 2500 years of Chinese history, records Sunshu Ao (孫叔敖, fl. c. 630–595 BCE – Zhou dynasty), the first known hydraulic engineer of China, cited in (Joseph Needham et al. (1971) Science and Civilisation in China 4.3 p. 271) as having built a reservoir which has lasted to this day. baraje și diguri și construcții precum Piramidele. Metalurgia era cunoscută în preistorie, iar cultura Vinča a fost cel mai cunoscut producător de aliaje de tip bronz. Se crede că experimentarea timpurie cu încălzirea și amestecarea substanțelor s-a dezvoltat în timp în alchimie.
Culturi timpurii
Cele mai timpurii rădăcini ale științei pot fi urmărite în Egiptul antic și Mesopotamia în jurul anilor 3000-1200 î.Hr. Deși cuvintele și conceptele de „știință” și „natură” nu făceau parte din peisajul conceptual la acea vreme, vechii egipteni și mesopotamieni au adus contribuții care mai târziu își vor găsi un loc în știința greacă și medievală: matematică, astronomie și medicină. Începând cu anul 3000 î.Hr., egiptenii antici au dezvoltat un sistem de numerotare cu caracter zecimal și și-au orientat cunoștințele de geometrie spre rezolvarea unor probleme practice, cum ar fi cele ale topografelor și construcțiilor. Ei chiar au dezvoltat un calendar oficial care conținea douăsprezece luni, treizeci de zile fiecare lună și cinci zile la sfârșitul anului. Pe baza papirusurilor medicale scrise în anii 2500-1200 î.Hr., egiptenii antici credeau că boala era cauzată în principal de invadarea corpurilor de către forțele sau spiritele malefice. Astfel, pe lângă tratamentele medicamentoase, terapiile de vindecare implicau rugăciune, incantație și ritual.
Mesopotamienii antici foloseau cunoștințe despre proprietățile diferitelor substanțe chimice naturale pentru fabricarea olăritului, faianței, sticlei, săpunului, metalelor, tencuielii de calcar și impermeabilizării. De asemenea, ai au studiat fiziologia animalelor, anatomia și comportamentul acestora și au făcut înregistrări ample ale mișcărilor obiectelor astronomice prin studiul astrologiei. Mesopotamienii aveau un interes intens pentru medicină, iar primele prescripții medicale apar în sumeriană în timpul celei de-a treia dinastii Ur (c. 2112 î.Hr. - c. 2004 î.Hr.). Totuși, mesopotamienii par să fi avut puțin interes să strângă informații despre lumea naturală doar de dragul culegerii de informații și au studiat în principal doar subiecte științifice care au aplicații practice evidente sau relevanță imediată pentru sistemul lor religios.
Antichitatea clasică În antichitatea clasică, nu există nici un analog antic real al unui om de știință modern. În schimb, persoane bine pregătite, de obicei din clasa superioară și, în general, bărbați au efectuat diverse investigații în natură ori de câte ori le permitea timpul. Înainte de inventarea sau descoperirea conceptului de „natură ” (în greaca veche phusis) de către filosofii presocratici, aceleași cuvinte tind să fie folosite pentru a descrie „felul” natural în care crește o plantă,See the quotation in Homer (8th century BCE) Odyssey 10.302–03 și „felul” în care, de exemplu, un trib se închină unui zeu anume. Din acest motiv, se susține că acești bărbați au fost primii filosofi în sensul strict și, de asemenea, primii oameni care au făcut o distincție clară între „natură” și „convenție”."Progress or Return" in An Introduction to Political Philosophy: Ten Essays by Leo Strauss (Expanded version of Political Philosophy: Six Essays by Leo Strauss, 1975.) Ed. Hilail Gilden. Detroit: Wayne State UP, 1989. Filosofia naturală, precursorul științei naturale, a fost astfel distinsă ca o cunoaștere a naturii și a lucrurilor care sunt adevărate pentru fiecare comunitate, iar numele căutării unor astfel de cunoștințe a fost filosofia. Primii filosofi fizicieni erau în special speculatori sau teoreticieni, interesați în special de astronomie. În contrast, încercarea de a folosi cunoașterea naturii pentru a imita natura (artificiu sau tehnologie, în greacă technē) a fost privită de oamenii de știință clasici ca un interes mai adecvat pentru artizanii din clase socilae mai mici.
Primii filosofi greci ai școlii din Milet, care a fost fondată de Thales și ulterior continuată de succesorii săi Anaximandru și Anaximenes, au fost primii care au încercat să explice fenomenele naturale fără a se baza pe supranatural. Pitagoricienii au dezvoltat o filosofie complexă a numărului (în greacă arithmos) și au contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea științei matematice. Teoria atomilor a fost dezvoltată de filosoful grec Leucip și de discipolul său, Democrit. Doctorul grec Hipocrate a stabilit tradiția științei medicale sistematice și este cunoscut sub numele de „Părintele medicinei”. thumb|right|290px|Calculele lui Aristarh privind mărimile relative ale Soarelui, Pământului și Lunii, după o copie din secolul al X-lea
Un punct de cotitură în istoria științei filosofice timpurii a fost exemplul lui Socrate de aplicare a filosofiei în studiul chestiunilor umane, inclusiv natura umană, natura comunităților politice și cunoașterea umană în sine. Metoda socratică așa cum este documentată prin dialogurile lui Platon este o metodă dialectică de eliminare a ipotezelor: ipoteze mai bune se găsesc prin identificarea și eliminarea constantă a celor care duc la contradicții. Aceasta a fost o reacție la accentul sofistic pe retorică. Metoda socratică caută adevăruri generale, de regulă, care conturează convingeri și le examinează pentru a determina coerența lor cu alte convingeri. Socrate a criticat tipul mai vechi de studiu al fizicii drept prea pur speculativ și lipsit de autocritică. Mai târziu, Socrate a fost acuzat că a corupt tineretul Atenei pentru că „nu credea în zeii în care statul crede, ci în alte ființe spirituale noi”. Filosoful a respins aceste afirmații, dar a fost condamnat la moarte.