thumb|right|280px|Harta Megali Hellas (Grecia Mare) după semnarea Tratatului de la Sèvres, având în medalion portretul lui Eleftherios Venizelos, unul dintre susținătorii Marii Idei
Megali Idea (în greacă: Μεγάλη Ιδέα, „Marea Idee”) a fost un concept iredentist al naționaliștilor greci, prin care era exprimat obiectivul fondării unui stat elen care să cuprindă între granițele sale toți etnicii eleni, dat fiind faptul că și după obținerea independenței numeroși greci locuiau în teritorii aflate sub stăpânirea Imperiului Otoman.
Termenul a apărut prima oară în timpul discuțiilor premierului Greciei Ioannis Kolettis cu regele Otto, care au precedat promulgarea Constituției din 1844History of Greece Encyclopædia Britannica Online. „Grecia Mare” a fost o aspirație naționalistă vizionară care avea să domine politica externă și internă elenă pentru mai mult de un secol de la proclamarea independenței. Deși expresia în sine era nouă, conceptul de „Grecie Mare” își avea rădăcini adânci în conștiința populară.
Expunerea Marii Idei „Megali Idea” implica reînvierea Imperiului Bizantin prin fondarea unui stat elen modern, care ar fi urmat să cuprindă cele mai multe pământuri bizantine, de la Marea Ionică, la apus, până în Mikra (Asia Mică) și Euxenus Pontus în răsărit, și din Tracia și Macedonia și Epir la nord, până în Creta și Cipru în sud. Acest nou stat elen ar fi urmat să aibă capitala la Constantinopol.
„Megali Idea” a dominat politica externă și internă elenă de la izbucnirea Războiului de Independență, continuând cu Războaiele Balcanice, Războiul greco-turc și Marele incendiu din Smirna din 1922, până la schimburile de populație dintre Grecia și Turcia din 1923, când și-a pierdut din actualitate.
Căderea Constantinopolului
Deși Imperiul Bizantin își avea originea în Imperiul Roman, el a devenit un imperiu elenistic în timpul dinastiei Heracliene. În cadrul Imperiului Bizantin, limba greacă a înlocuit treptat limba latină ca limbă oficială în anul 610. Această modificare a avut loc datorită faptului că cea mai mare parte a imperiului se afla în regiunea locuită de greci sau aflată în zona de influență elenă. După prăbușirea Imperiului Roman de Apus, Imperiul Bizantin a rămas singurul moștenitor al Imperiului Roman antic. Statul elenistic a reușit să respingă invaziile popoarelor migratoare, (vizigoții, hunii, sarazinii, mongolii, chiar și a turcilor, în primele faze ale migrației acestora). Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, a fost cucerit în timpul celei de-a patra cruciade de la începutul secolului al XIII-lea. În ciuda acestei ocupații, cruciații erau tot creștini, teritoriile locuite de greci neieșind astfel de sub influența acestei religii. Constantinopolul avea să fie eliberat de sub dominația latină de împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul în 1261. În schimb, Constantinopolul avea să fie cucerit în 1453 de turcii musulmani. Ocuparea Constantinopolului de către turci a marcat sfârșitul civilizației bizantine. Hagia Sophia a fost transformată în moschee. După cucerirea Constantinopolului, restul teritoriului bizantin a fost ocupat fără mare greutate de otomani.
Grecii în timpul ocupației otomane
Revoluția Greacă nu a fost un eveniment izolat. Istoria Greciei în timpul stăpânirii otomane a consemnat un număr mare de încercări de recucerire a independenței de sub dominația străină. În timpul secolului al XVII-lea, stăpânirea otomană a trebuit să facă față rezistenței dârze din Moreea, dar și din alte regiuni, (de exemplu, revolta condusă de Dionysius Filosoful).Kassis, Mani's History, p. 29. După Războiul Moreii (1684-1699), Peloponezul a trecut sub controlul Veneției pentru următorii 30 de ani, iar tulburările au continuat odată cu proliferarea bandelor de klefți.Kassis, Mani's History, pp. 31–33. Prima rebeliune importantă a fost rebeliunea sponsorizată de ruși din 1770, care a fost înăbușită cu relativă ușurință de turci, în ciuda succeselor limitate din faza inițială. După zdrobirea revoltei elene, albanezii musulmani au devastat mai multe regiuni din Grecia continentală.Svoronos, History of Modern Greece, p. 59* Vacalopoulos, History of Macedonia, p. 336 Cu toate acestea, grecii din Peninsula Mani au continuat să se opună turcilor, reușind chiar să înfrângă trupele otomane în câteva rânduri, cea mai importantă victorie fiind cea din 1770.Kassis, Mani's History, p. 35. În timpul războiului ruso-turc din 1787 - 1792, comunitatea greacă din Trieste a finanțat o mică flotă de sub comanda lui Lambros Katsonis, care a reușit să hărțuiască flota otomană. În timpul acestui război, rebelii klefți și-au reluat activitatea.Svoronos, History of Modern Greece, p. 59
thumb|left|Lupta ghiaurului cu pașa de Eugène Delacroix, 1827, pictură în ulei pe pânză, ispirată de poemul The Giaour al lui Byron În același timp, un număr de greci se bucurau de poziții privilegiate în aparatul birocratic otoman. Grecii controlau afacerile bisericii ortodoxe prin intermediul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, cea mai mare parte a înaltului cler ortodox fiind de origine greacă. Prin sistemul „milleturilor”, ierarhia predominant elenă a Patriarhiei avea controlul asupra supușilor otomani ortodocși, așa numiții Rum milletiGeorgiadis–Arnakis, The Greek Church of Constantinople, p. 238).Începând din secolul al XVIII-lea, membrii unor familii nobiliare elene din Constantinopol, așa-numiții fanarioți, (care și-au primit numele de la cartierul Fanar) au reușit să câștige controlul asupra politicii externe turce și mai apoi asupra întregului sistem birocratic otoman.Paparrigopoulos, History of the Hellenic Nation, Eb, p. 108* Svoronos, The Greek Nation, p. 89* Trudgill, "Greece and European Turkey", p. 241
O importanța deosebită a avut în această perioadă tradițiile maritime puternice ale locuitorilor insulelor din Marea Egee, laolaltă cu apariția începând din secolul al XVIII-lea a unei puternice clase a negustorilor, a căror bogăție a permis fundarea de școli, biblioteci și finanțarea studiilor tinerilor greci în universități occidentale.Trudgill, "Greece and European Turkey", p. 241 Studenții greci au intrat în contact în Europa Occidentală cu ideile Iluminismului, Revoluției Franceze și naționalismului romantic european.Clogg, A Concise History of Greece , pp. 25–26 Intelectualii influenți ai diasporei elene, precum Adamantios Korais și Anthimos Gazis au încercat să transmită asemenea idei grecilor din patrie, având ca scop atât ridicarea nivelului de cultură al poporului, cât și întărirea sentimentelor naționale. Aceste deziderate au fost atinse prin publicarea a numeroase cărți, broșuri și diverse alte scrieri în limba greacă, proces care a fost cunoscut cu numele de „Diafotismos” (Διαφωτισμός).
Cel mai influent scriitor grec al acestei mișcări au fost Rigas Feraios. Rigas a fost puternic influențat de Revoluția Franceză și a fost primul intelectual care a conceput și organizat o mișcare națională cuprinzătoare care urmărea eliberarea popoarelor subjugate de turci în Balcani și crearea „Republicii Balcanice”. El a fost arestat împreună cu un număr de susținători de către autoritățile austro-ungare în Trieste în 1797 și mai apoi predat autorităților otomane. Rigas și conspiratorii săi au fost executați prin strangulare la Belgrad în iunie 1798, iar trupurile lor au fost aruncate în Dunăre.Svoronos, History of Modern Greece, p. 62 Moartea lui Rigas nu a făcut decât să întețească flacăra naționalismului elen. Poemul său naționalist Thourios (Cântec de luptă) a devenit un simbol al luptei grecilor împotriva dominației otomane.Paroulakis, The Greeks: Their Struggle for Independence, p. 32
Independența Greciei thumb|left|235px|Rigas Feraios, portret de Andreas Kriezis thumb|280px|Grecia independentă în 1831
După ce Grecia și-a cucerit independența în 1821 s-a ajuns în situația în care noul stat suveran avea pe teritoriul național o populație egală cu cea a etnicilor eleni care trăiau în afara acestor granițe, în principal în Imperiul Otoman. Statul elen își datora granițele sprijinului Marilor Puteri, care nu avuseseră niciun interes în să accepte crearea unui stat mai mare în detrimentul Imperiului Otoman.
Megali Idea reprezenta dorința de aducere a tuturor acestor grupuri etnice elene în cadrul granițelor Grecie și prin aceasta să ducă la renașterea Imperiului Bizantin. Teritoriile vizate de naționaliștii eleni erau în principal Epirul, Tesalia, Macedonia, Tracia, insulele Mării Egee, Creta, Cipru, anumite regiuni din Anatolia, dar și orașul Constantinopol, care urma să înlocuiască Atena și să devină noua capitală a statului grec renăscut.
Revolta din Creta și războiul greco-turc din 1897
Premierul elen Ioannis Kolettis avea să declare în ședința Parlamentului din ianuarie 1844: „Regatul Greciei nu este Grecia; este cel mult o parte, cea mai mică și săracă parte a Greciei. Grec nu este doar cel care populează Regatul, ci și cel care populează Ioannina, Salonicul, sau Serres, sau Adrianopole, sau Constantinopolul, sau Trapezoidul, sau Creta, sau Samosul, sau oricare altă regiune aparținând istoriei elene sau rasei elene... Există două mari centre ale elenismului. Atena este capitala Regatului. Constantinopol este marea capitală, visul și speranța tuturor grecilor”M. Smith, Ionian Vision, 1999, p. 2.
În ianuarie 1897, violențele și dezordinile au ajuns la paroxism în Creta, ceea ce a dus la polarizarea opiniei publice grecești. În Creta au avut loc masacre ale populației creștine din Chania și Rethimno. Guvernul elen, aflat sub o uriașă presiune a opiniei publice, a elementelor naționaliste, dar și în fața unor puteri europene care nu erau dispuse să intervină militar, a decis să trimită vase de război și militari în ajutorul răsculaților cretani. Marile Puteri nu au găsit nicio altă soluție decât ocuparea insulei, dar au luat această decizie mult prea târziu. 1.500 de militari eleni au debarcat pe 1 februarie 1897 la Kolymbari, iar comandantul acestei expediții, colonelul Timoleon Vassos, a declarat că ia în stăpânire insula în numele regelui grecilor și că proclamă unirea Cretei cu Grecia. În aceste condiții, cretanii s-au ridicat la luptă pe întreg cuprinsul insulei. Marile Puteri au decis în cele din urmă să trimită pe insule propriile lor forțe militare, reușind în primă fază să oprească înaintarea forțelor elene spre Chania. În același timp, flota europeană a instituit blocada Cretei, împiedicând atât marina elenă, cât și pe cea turcă să aducă întăriri pe insulă.
Imperiul Otoman a reacționat la rebeliunea din Creta și la ajutorul dat de Grecia acesteia, mutându-și o bună parte a trupelor sale de uscat în Balcani, la nordul Tesaliei, nu departe de granița Greciei. La rândul ei, Grecia și-a înmulțit în mod semnificativ forțele de la frontiera din Tesalia. Forțele neregulate elene și susținătorii Marii Idei au acționat fără ordin oficial și au atacat avanposturile turce, ceea ce făcut ca Imperiul Otoman să declare război Greciei în 1897. Forțele turce le depășeau numeric pe cele elene și în plus erau pregătite mult mai bine, în principal datorită reformelor puse în practică de misiunea germană condusă de baronul von der Goltz. Armata elenă a fost obligată să se retragă în cursul următoarelor câteva săptămâni. Marile Puteri au intervenit în acel moment, obligând părțile beligerante să semneze un armistițiu în mai 1897.