Mandatul francez pentru Siria și Liban

Mandatul francez pentru Siria și Liban (sau Mandatul francez pentru Siria) a fost un Mandat al Ligii Națiunilor creat după încetarea Primului Război Mondial și după împărțirea Imperiului Otoman. În cei doi ani care au urmat încetării luptelor Primului Război Mondial în 1918, în conformitate cu prevederile acordului Sykes-Picot semnat de reprezentanții francezi și britanici în timpul conflagrației mondiale, Regatul Unit a preluat controlul asupra provinciei otomane Mesopotamia (Irak) și asupra sudului Siriei Otomane (Palestina și Iordania), în vreme ce Franța a preluat controlul asupra restului Siriei Otomane (Siria și Liban și Provincia Hatay a Turciei).

În primii ani ai deceniului al treilea, controlul britanic și francez asupra acestor teritorii au fost oficializat prin sistemul mandatelor Ligii Națiunilor. Franța a fost desemnată ca putere mandatară pentru Siria pe 29 septembrie 1923. Mandatul includea teritoriile Siriei, Libanului și a fostei provincii otomane Hatay (Alexandretta).

Mandatul francez al Siriei a durat până în 1943, când au fost au fost proclamate republicile independente ale Siriei și Libanului. În plus, Provincia Hatay a devenit parte a Republicii Turcia încă din 1939, în umra unui referendum. Trupele franceze au părăsit Siria și Libanul în 1946.

Regatul arab al Siriei

După înfrângerea trupelor otomane din Siria, trupele britanice conduse de mareșalul Edmund Henry Allenby au intrat în Damasc în 1918, acompaniate de forțele rebele arabe conduse de Faisal I al Irakului, fiul Shariful Hussein din Mecca.

Faisal a pus bazele primului guvern arab în Damasc în octombrie 1918 și l-a numit pe Ali Rida Pasha ar-Rikabi în funcția de guvernator militar. thumb|right|250px| Regatul Siriei în 1918 Noua conducere arabă a numit conduceri locale în principalele orașe siriene iar Drapelul pan-arab a fost arborat în întreaga țară. Arabii sperau ca, în conformitate cu promisiunile britanice, noul stat să cuprindă toate teritoriile locuite de arabi, care se întindeau din Aleppo în nordul Siriei până la Aden, în sudul Yemenului.

thumb|left|200px|Drapelul arab în timpul administrației arabe (1918-1920) În cele din urmă, mareșalu Allenby, în conformitate cu prevederile acordului secret Sykes-Picot dintre Regatul Unit și Franța, au acceptat ca administrația arabă să poată funcționa doar în regiunile răsăritene ale Siriei. Palestina, (zona sudică) era rezervată britanicilor, iar Libanul francezilor. Ca urmare, trupele franceze au debarcat la Beirut și au ocupat întregul litoral libanez până la Naqoura (zona vestică), înlocuind trupele britanice. Imediat după debarcare, francezii au dizolvat administrația arabă din regiune.

Francezii au cerut impunerea completă a acordului Sykes-Picot și trecerea Siriei sub controlul lor. pe 26 noiembrie 1919, britanicii s-au retras din Damasc pentru ca să nu izbucnească conflicte cu foștii aliați. Astfel, britanicii i-au lăsat pe arabi să se descurce cu noile autorități franceze.

Faisal a făcut mai multe călătorii în Europa începând din noiembrie 1918 pentru ca să convingă guvernele francez și britanic să-și schimbe pozițiile, dar fără succes. Franța și-a demonstrat dorința să controleze regiunea și l-a numit pe generalul Henri Gouraud în funcția de Înalt comisar în Syria-Cilicia.

În timpul negocierilor Conferinței de Pace de la Paris, Faisal s-a aflat într-o poziție dezavantajată atunci când puterile europene au decis să ignore cererile arabilor și să urmărească în schimb satisfacerea propriilor interese.

În iunie 1919, comisia americană King-Crane s-a deplasat în Siria ca să afle care este opinia populației locale față de viitorul țării. Comisia a avut ca țintă regiunea de la Aleppo la Beersheba. Membrii comisiei au vizitat 36 de orașe importante, s-au întâlnit cu peste 2.000 de delegați din mai mult de 300 de sate și au primit peste 3.000 de petiții. Concluziile comisiei au confirmat opoziția sirienilor față de sistemul mandatelor și față de prevederile Declarației Balfour. De asemenea, membrii comisiei au constatat dorința populației locale pentru o mare țară arabă unificată, Siria Mare, care ar fi trebuit să cuprindă și Palestina. Concluziile comisiei au fost respinse de Franța și ignorate de Anglia.

În mai 1919, au fost organizate alegeri pentru Congresul Național Sirian. Aproximativ 80 dintre mandate au fost atribuite conservatorilor. Totuși, au fost aleși și o serie de naționaliști arabi dinamici, precum Jamil Mardam-Bey, Shukri al-Kuwatli, Ahmad al-Qadri, Ibrahim Hanano sau Riyad as-Solh.

La scurtă vreme după ce Faisal a acceptat un compromis cu premierul francez Georges Clemenceau și cu liderul sionist Weizmann în legătură cu problema imigrației evreiești în Palestina, au izbucnit rebeliuni în întreaga Sirie. Locuitorii din regiunea Munții Liban s-au revoltat, temându-se că vor fi încorporați într-un stat nou, majoritar creștin, Libanul Mare.

left|220px|thumb|Drapelul Regatului Arab al Siriei (8 martie – 24 iulie 1920) 100px|right|150px|thumb|Faisal I, regele Siriei. După ce francezii au desființat practic Regatul Siriei, britanicii i-au oferit tronul Irakului În martie 1920, Congresul Național Sirian din Damasc prezidat de Hashim al-Atassi a adoptat o rezoluție prin care respingea acordurile Faisal-Clemenceau. Congresul a proclamat independența Siriei în granițele ei „naturale” (care includeau Palestina) și l-au proclamat pe Faisal rege al arabilor. Congresul a proclamat de asemenea uniunea politică și economică cu Irakul învecinat, pentru care pretindeau să i se recunoască independența. Pe 9 mai 1920 a fost format un nou guvern avându-l ca premier pe Ali Rida ar-Rikabi.

Pe 25 aprilie, în timpul negocierilor Tratatului de la Sevres, Consiliul suprem interaliat a oferit Franței mandatul pentru Siria (care includea și Libanul), iar Regatului Unit i-a oferit mandatul Palestina (care includea și Transiordania) și Irak. Sirienii au reacționat organizând demonstrații violente și formând un guvern condus de Hashim al-Atassi (7 mai 1920). Noul guvern a hotărât să organizeze mobilizarea generală și a început să finanțeze organizarea forțelor armate.

thumb|left|250px|Bancnotă de 25 piaștri sirieni tipărită la Beirut de către Banca Siriei în 1919. Această bancă avea să fie redenumită „Banca Siriei și Libanului Mare” și a continuat să tipărească monedă atât pentru Siria, cât și pentru Liban până în deceniul al șaselea al secolului trecut Aceste decizii au provocat reacții puternice atât din partea Franței, cât și din partea Patriarhiei maronite, care au declarat că deciziile sirienilor sunt de fapt o lovitură de stat. În Beirut, presa creștină a publicat articole ostile față de decizia guvernului Faisal. Naționaliștii libaneze au profitat de criză și au convocat un congres al creștinilor din regiune pe 22 martie 1920, care a proclamat independența Libanului.

thumb|right|Ilustrație franceză a Damascului în 1920 Pe 14 iulie 1920, generalul Gouraud i-a dat lui Faisal un ultimatum, cerându-i să se coopereze sau să abdice. Faisal și-a dat seama de că balanța puterii îi este puternic defavorabilă și a decis să coopereze. Tânărul său ministru de război, Yusuf al-Azmah, a refuzat însă să accepte condițiile francezilor și și-a condus tânăra armată în scurtul război franco-sirian. Francezii i-au înfrânt pe sirieni în bătălia de la Maysaloun. Generalul francez Mariano Goybet a ieșit victorios după o luptă care a ținut mai puțin de o zi, iar Yusuf și mulți dintre apropiații săi au căzut pe câmpul de luptă. Trupele franceze au intrat în Damasc pe 24 iulie 1920.

Comunitatea creștină din Liban i-a întâmpinat pe francezi ca pe niște eliberatori. În schimb, francezii au trebuit să facă față unei rezistențe puternice atunci când au intrat în Siria. Francezii au avut nevoie de trei ani pentru ca să câștige controlul asupra teritoriului sirian și să înfrângă mișcările insurgente.

Mandatul După încheierea Conferinței de la San Remo și înfrângerea efemerei monarhii siriene, generalul francez Henri Gouraud a împărțit Siria în șase state: Damasc, Aleppo, Alewit, Jabal Druze, Hatay (Alexandretta) și Libanul Mare (care avea să devină Libanul zilelor noastre).

thumb|left|Steagul Federației Siriene (1922-1924) și al Siriei (1924-1930) În 1922, francezii au înființat o federație a trei dintre cele șase state, Damasc, Aleppo și Alawite, botezată „Fédération syrienne”. Jabal Druze, Alexandretta și Libanul Mare nu au devenit părți ale acestei federații. Statul Alawit s-a separat de federație pe 1 decembrie 1924, când Aleppo și Damascul au format „Statul Siria”.

În 1925, revolta din Jabal Druze condusă de Sultan Pasha el Atrash a cuprins întreaga Sirie și s-a transformat într-o rebeliune generalizată. Franța a încercat să răspundă obligând parlamentul din Aleppo să declare secesiunea față de Damasc, dar patrioții sirieni au reușit să blocheze votul.

thumb|right|Steagul Republicii Sirian (1932 – 1958, 1961 – 1963). Pe 14 mai 1930, Statul Siria s-a transformat în Republica Siria și sirienii au primit o nouă constituție. Doi ani mai târziu, în 1932, a fost adoptat un nou steag al republicii. Pe acest steag apăreau trei stele, care reprezentau cele trei regiuni ale republicii: Damasc, Aleppo și Deir ez Zor.

În 1936 a fost semnat tratatul de independență franco-sirian, care însă nu a fost ratificat de parlamentul francez. Tratatul a permis totuși regiunilor Jabal Druze, Latakia) și Alexandretta să fie încorporate în republica siriană în următorii doi ani. Libanul Mare (Republica Liban contemporană) a fost singurul stat care nu s-a alăturat Republicii Siria. Hashim al-Atassi, care a fost premier în timpul scurtei domnii a regelui Faisal (1918–1920), a fost primul președinte ales în conformitate cu prevederile noii constituții adoptate după semnarea tratatului de independență.

În septembrie 1938, Franța a separat regiunea Alexanderetta și a transformat-o în Republica Hatay. Republica Hatay s-a alăturat Turciei în anul următor, în iunie 1939. Siria nu a recunoscut încorporarea regiunii Hatay în Turkey, iar chestiunea se află încă în dispută în zilele noastre.

După înfrângerea Franței în 1940 în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Siria a trecut sub controlul guvernului de la Vichy. Siria a trecut sub controlul britanicilor și francezilor liberi după succesul camapaniei din Siria și Liban din iulie 1941. Siria și-a proclamat independența încă o dată în 1941.

Pe 29 mai 1945, Franța a bombardat Damascul și a încercat să-i aresteze pe liderii sirieni aleși în mod democratic. În timp ce avioanele franceze bombardau Damascul, premierul sirian Faris al-Khoury lua parte la conferința de fondare a ONU de la San Francisco și prezenta cererea țării sale de independență și de renunțare la statutul de teritoriu sub mandat. Forțele franceze au fost obligate ca, sub presiunea continuă a naționaliștilor sirieni, dar și a guvernului de la Londra, să părăsească Siria în aprilie 1946.

În deceniul al cincilea, britanicii au susținut în secret crearea Siriei Mari, care ar fi fost o garanție a apărării poziției dominante militare, economice și culturale britanice în regiune. Britanicii propuneau în schimb contracararea definitivă a ambițiilor evreiești în Palestina. Franța și ONU s-au opus însă instaurării hegemoniei britanice în regiune, ceea ce a permis în cele din urmă apariția statului Israel https://www.haaretz.co.il/hasen/spages/950373.html.

Statutul postbelic și fondarea ONU