miniatura|Primul Conciliu de la Niceea înfățișat cu Arius sub picioarele împăratului Constantin și ale episcopilor. Trinitarianism

Ebioniții

Ebioniții (63/135 – 500 d.H.), o ramură iudaizantă a creștinismului nu susținea divinitatea lui Cristos, și-l considera pe apostolul Pavel ca fiind un apostat. Ebioniții au fost membrii unei secte ascetice de evrei creștini; îi cuprindea pe nazarineni și pe elkasiți.

Numele le provine din cuvântul ebraic „ebionim”, care înseamnǎ „sǎrac”. Ne-au parvenit puține informații istorice despre acest grup. Se știe cǎ s-au fixat în Cisiordania, la Pella, au ajuns în Siria, iar apoi în Asia Micǎ și în Egipt. Au existat până în sec. IV d.H. Ebioniții credeau într-un singur Dumnezeu și susțineau cǎ Isus Cristos a fost Mesia, profetul din Deut. 18:15. Însă ei au respins preexistența Fiului, nașterea din fecioarǎ a lui Cristos prin Duhul Sfânt, susținând cǎ Isus a fost fiul natural al Mariei și al lui Iosif. Ei au respins epistolele lui Pavel considerându-l pe Pavel un apostat al legii.

Monarhismul dinamic

Monarhismul dinamic (adopțianismul), susținut de teologia lui Teodot din Bizanț (sec. II), care susținea că Isus a fost Dumnezeu până la întrupare, apoi a redevenit Dumnezeu la înviere, la botezul Său a fost adoptat ca Fiu al lui Dumnezeu. Un alt susținător al acestei teologii a fost Paul de Samosta, care susținea că Logosul divin s-a unit la botez cu omul Isus.

Monarhismul modalist

Monarhismul modalist (numit și sabelianism), susținut de Noet și Sabelius din Roma, care spuneau că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt trei moduri de existență a lui Dumnezeu, o singură persoană în trei manifestări.

Subordinațianismul Subordinațianismul (subordonarea Logosului față de Tatăl), susținut de Origen (cca. 185-254), care socotea că Fiul este o imagine sau o reflectare a Tatălui, totuși el a inventat probabil, co-eternitatea Fiului, susținând teoria ‚nașterii veșnice a Fiului din Tatăl’.

Binitarianismul

Binitarianismul, care mărturisea existența a două persoane divine într-un singur Dumnezeu, în sec. II și III unii părinții bisericești se pare că l-au susținut, cert este că doar în sec. IV s-a afirmat această teologie prin patriarhul Constantinopolului: Macedonius. Această credință mai este numită și semi-arianism sau dualism.

Chiar dacă pe parcursul timpului această doctrină a trinității a fost impusă cu forța, au fost unii care au avut curajul să susțină un Dumnezeu ne-trinitarian, cu toate acestea, nu trebuie să ne închipuim că în toate cazurile aceștia au avut o imagine corectă și biblică 100% despre Adevăratul Dumnezeu, sau despre Isus Cristos, sau despre Spiritul Sfânt.

Grupuri ne-trinitariene Biserici ariene

Întâlnim ultimele urme ale acestora în Constantinopole sub Împăratul Anastasius (491-518). După Theodosius, Arianismul a încetat să existe ca o forță organizată în teologie și în istoria bisericii; dar el a reapărut din timp în timp ca o opinie teologică izolată, în special în Anglia. Emlyn, Whiston, Whitby, Samuel Clarke, Lardner și alții, dar și Socinianienii și Unitarienii, au ținut sentimente Ariane; dar John Milton și Isaac Newton, deși au abordat viziunea Ariană asupra relației dintre Fiul și Tatăl, au fost diferiți față de Arianism în spirit și în țintă. Newton considera Sfânta Treime drept erezie papistașă care blasfemia contra primei porunci și drept o mare înșelare. Și-a ținut aceste opinii secrete deoarece ereticii erau de obicei linșați de mase, iar dacă ar fi ajuns pe mâna justiției ar fi primit o pedeapsă foarte grea, dar le-a scris cifrat în niște caiete.BBC. Newton: The Dark Heretic (2003)

Arianismul printre barbari Legislația bisericii lui Theodosius a fost desigur limitată la Imperiul Roman. Dincolo de acesta, printre barbarii din vest, care au primit creștinismul în forma Arianismului, în timpul domniei Împăratului Valens, l-au menținut timp de încă două secole. Ostrogoții au rămas Ariani până în 553 d.H.; Vizigoții până la Sinodul din Toledo în 589 d.H.; Suevii în Spania până în 560 d.H.; Vandalii, care au cucerit Africa de Nord în 429, și i-au persecutat furios pe Catolici, până în 530 d.H., când au fost izgoniți de Belisarius; Burgundii, până la incorporarea lor în Imperiul Franc (în 534); Longobarzii în Italia, până la mijlocul secolului VII - lea d.H. Alaric, primul cuceritor al Romei, Genseric, cuceritorul Africii de Nord, Thedoric cel Mare, Împăratul Italiei, și eroul din Niebelungenlied, au fost Ariani; și prima traducere Teutonică a Scripturilor, din care au rămas fragmente importante, au provenit de la misionari Ariani sau Semi-Ariani - Ulfilas.

Astfel, biserici ariene au existat în sec. IV d.H.; ele au dispărut în secolele VI-VII d.H. datorită măsurilor politice și militare extreme. Însuși Constantin cel Mare a fost botezat de un episcop arian (Eusebiu de Nicomidia).

Wulfila

Idei ariene a împărtășit și episcopul Felix II de Roma, de asemenea Wulfila, cărturar capodociano-got, numit și apostolul goților, traducător al Bibliei în limba gotică.

Wulfila sau Ulfila, a trăit în perioada 311 - 381 d.H. El știa trei limbi: limba goților, latina și greaca. Cum la Constantinopol pe vremea aceea se vorbea greaca, probabil că el a fost ca translator pentru goți. El a rămas la Constantinopol timp de zece ani. În acea perioadă, el a devenit creștin și a primit o bună educație. Contactul cu Eusebiu de Nicomidia, care ținea învățătura lui Arie, l-a făcut pe Ulfila să fie creștin arian. El a fost ordinat și instruit de către Eusebiu de Nicomidia, pentru a lucra ca misionar în rândurile goților. Teodoret, în cartea IV, 37, spune că Ulfila considera întreaga controversă ariană ca o chestiune indiferentă, care a fost ridicată de unii preoți ambițioși din plăcerea de dispută. În anul 341, Ulfila a fost consacrat ca episcop și misionar pentru goți. Filostorg spune că Ulfila până la vârsta de 30 ani a fost lector. Istoricul Socrate în cartea III, 24 și Sozomen în cartea VI, 37 afirmă că Ulfila a luat parte la Sinodul creștin din Constantinopol, ținut în anul 360 și că numele lui e subscris pe confesiunea ariană. În primii șapte ani, a lucrat ca misionar în Goția. El a predicat Evanghelia în limba goților, în limba greacă și în limba latină. În limba latină desigur vorbea populației din Dacia Traiană, subjugată de goți. Goții stăpâneau teritoriul din răsăritul și apusul Mării Negre, de la Don până la Carpați. Deci, părți din Ucraina, Basarabia, Moldova, Muntenia și Dobrogea. Ei erau mai multe triburi germanice. În anul 367, iscându-se o neînțelegere între Atanaric și Fridigern, Ulfila a fost trimis de Fridigern în fruntea unei delegații la Valens, care comanda trupele imperiului de răsărit ce se aflau în Tracia, cu rugămintea să-l ajute în lupta contra lui Atanaric. Acesta a acceptat și Atanaric a fost înfrânt. Trimiterea lui Ulfila în această delegație diplomatică ne dovedește stima de care se bucura în fața regelui și a poporului său. Socrate susține că drept recunoștință pentru ajutorul dat în luptă, Fridigern, care și el era creștin, probabil câștigat de Ulfila, a adoptat pentru ai lui creștinismul în forma ariană care era dominantă pe acea vreme în Imperiul Roman de Răsărit. Alții sunt de părere că arianismul a fost de timpuriu, căci aceasta e după Sinodul de la Constantinopol, unde Ulfila deja se declarase de partea lui Arie, ca și majoritatea participanților. Ulfila a fost un distins bărbat de acțiune. Spre a ajuta pe goți să devină creștini, el și-a dat seama că e nevoie să aibă Biblia în limba lor. Fiindcă cunoștea bine greaca și latina, el s-a hotărât să o traducă. Dar goții nu aveau alfabet, limbaj scris. Astfel că a trebuit să compună întâi alfabetul lor cu 24 litere, ca să poată exprima sunetele limbii teutonice a goților. Biblia lui Ulfila a fost prima carte scrisă în limba gotică. Ea e străbunica literaturii germane. „The Lion Encyclopedia of the Bible”, 1978, pagina 73, spune că o mare parte din textul tradus supraviețuiește în manuscrise, deși limba goților a murit de mult. Pentru a-și instrui și a-și înmulți adepții, spune istoricul Will Durant, el a tradus cu răbdare, din limba greacă în limba gotică, toată Biblia, exceptând cărțile Regilor (The Age of Faith). Astăzi, în afara unui fragment din cartea lui Neemia, singurele manuscrise din Biblia gotică ce mai există, conțin fragmente din Noul Testament. Limba gotică nu era o limbă scrisă. Prin urmare, Wulfila s-a confruntat cu o mare dificultate în ce privește traducerea, fapt care i-a pretins o excepțională ingeniozitate. The New Encyclopædia Britannica face următoarea remarcă: „El a inventat o terminologie germanică creștină folosită și astăzi într-o oarecare măsură”. În cei șapte ani de lucrare misionară în Goția, o mare parte din poporul got a devenit creștină. Auxențiu, biograful lui Ulfila spune că el i-a făcut creștini pe goți „în adevăratul înțeles al cuvântului”. Desigur că nu a fost ușor. Goții aveau o fire foarte războinică. De aceea, când a tradus Biblia, Filostorg ne spune în Istoria Bisericii II, 5, că Ulfila cu multă înțelepciune a evitat să traducă cele două cărți ale lui Samuel și ale Împăraților, căci se gândea că acestea ar putea reaprinde în ei spiritul bătăios. El a câștigat inima poporului pentru Cristos Domnul. Datorită lucrării sale intense și influenței ce o avea aproape ca a regilor, creștinismul s-a răspândit rapid în nordul Dunării, mai ales că o mare parte din populația băștinașă era deja creștină. Noua învățătură a afectat toate ramurile vieții goților. Istoricii spun că barbarii au început să cânte laudele Domnului. Chiar și prinții goți au devenit creștini. În anul 371 d.H., Atanaric a dezlănțuit o cruntă prigoană împotriva creștinilor. Mulți au fost martirizați. Atunci Ulfila cu Fridigern și poporul său au trecut Dunărea și s-au refugiat în imperiul roman, în Moesia inferioară. Vasile Pârvan în cartea sa „Contribuții epigrafice la Istoria creștinismului Daco-Roman”, București 1911, spune că împăratul Constanțius i-a primit bine, căci și el era creștin arian și le-a dat locuință în Munții Balcani. Timp de 30 de ani, Ulfila a lucrat în Moesia inferioară, la poalele lui Haemus. Istoricul Iornandes spune că activitatea lui Ulfila s-a întins până departe și asupra ostrogoților și a gepizilor. El a fost un mare misionar printre barbari și i-a adus la picioarele Domnului. Wulfila și-a terminat traducerea înainte de anul 381 d.H. și a murit după doi sau trei ani. Popularitatea de care s-a bucurat opera sa este confirmată de „The Encyclopedia Americana”, care afirmă că „traducerea a fost folosită, în general, de goții care au migrat în Spania și în Italia”. Într-adevăr, judecând după numărul fragmentelor care au supraviețuit, se pare că s-au realizat multe copii ale acestei Biblii gotice. Probabil că o parte din manuscrise au fost realizate în scriptoriul de la Ravenna și de la Verona, în regiunea unde goții își stabiliseră regatul lor. Scriptoriul era o încăpere în cadrul mănăstirilor unde erau scrise și copiate manuscrisele.