thumb|260px|Comando britanic după întoarcerea din Operațiunea Abercrombie, un raid de pe coasta franceză din apropiere de Boulogne în aprilie 1942 Raidurile comandourilor efectuate de Aliații occidentali pe întreaga perioadă a celei de-a doua conflagrații mondiale împotriva fortificațiilor germane cunoscute cu numele generic de „Zidul Atlanticului” au avut ca principali participanți militarii din forțele armate britanice și ale Comunității Națiunilor. A mai participat de asemenea un mic număr de militari din țările ocupate de germani, grupați în „Comandoul interaliat nr. 10”. Operațiunile au vizat obiective ale Zidului Atlanticului aflate din Norvegia până la granița franco – spaniolă. Militarii participanți la raiduri au provenit după cum s-a spus mai înainte din rândurile trupelor de comando britanice. La două dintre cele mai importante raiduri, Operațiunile Gauntlet și Jubilee, trupele canadiene au jucat un rol de primă mărime. Efectivele implicate în raiduri au depins de importanța obiectivului vizat. Cel mai mic raid a fost cel efectuat de doi militari din Comandoul nr. 6 în cadrul Operațiunii J V. Cele mai numeroase efective au fost implicate în cadrul Operațiunii Jubilee – peste 10.500 de oameni. Majoritatea raidurilor au fost operațiuni planificate să se desfășoare pe durata unei singure nopți, dar au existat și raiduri desfășurate pe o mai lungă perioadă de timp, ca de exemplu Operațiunea Gauntlet.

Raidurile comandourilor aliate au devenit atât de periculoase pentru Germani în 1942, încât Adolf Hitler a emis în octombrie acel an Ordinul comandoului, prin care cerea explicit executarea tuturor militarilor comandourilor aliate capturați.

Cele 57 de raiduri au avut loc între 1940 și 1944 și au vizat în principal obiective din Franța, adică 36 dintre acestea. Au mai fost executate 12 raiduri în Norvegia, 7 în Insulele Canalului și câte unul în Belgia și Țările de Jos. Rezultatele raidurilor au fost diverse. Dacă Operațiunea Chariot (raidul împotriva docurilor de la Saint-Nazaire) a fost considerat cel mai mare succes al atacurilor de acest gen, altele precum Operațiunea Aquatint sau Operațiunea Musketoon s-au încheiat cu moartea sau capturarea tuturor militarilor aliați participanți. Raidurile comandourilor aliate au încetat la mijlocul anului 1944 la ordinul generalului-maior Robert Laycock, comandantul Combined Operations Headquarters. El și-a justificat ordinul arătând că raidurile nu mai erau la fel de eficiente ca la începutul războiului. În plus, generalul a considerat că raidurile nu fac decât să întărească defensivei germane de pe litoralul atlantic, ceea ce contravenea planurilor de invaziei aliate – viitoarea Operațiune Overlord.

Formarea comandourilor

Comandourile britanice au fost formate după evacuarea Corpului Expediționar Britanic (BEF) de la Dunkirk din 1940. Premierul Winston Churchill a cerut formarea și echiparea unei forțe capabile să producă pierderi germanilor și să ridice moralul britanicilor. Churchill a cerut șefilor Statelor Majore Reunite să propună măsuri pentru declanșarea unei ofensive în teritoriile ocupate de Germani și a trasat ca sarcină ca acești unități „… să fie pregătiți cu trupe special antrenate din clasa vânătorilor, care să dezlănțuie un regim de teroare de-a lungul litoralului inamic.”

Locotenent colonelul Dudley Clarke, un ofițer de stat major, prezentase deja o propunere de înființare unor unități de elită generalului John Dill, șeful Statului Major General Imperial. Dill, care aflase de intențiile lui Churchill, a aprobat planul lui Clarke. După doar trei săptămâni după ce Dill își dăduse acordul pentru înființarea comandourilor, a avut primul raid. Cei trei militari implicați nu au reușit să strângă informații sau să distrugă echipamente militare germane. Ei au reușit doar să ucidă două santinele germane.

În 1940 a fost lansată o cerere de voluntari din rândul soldaților forțelor terestre britanice cu diferite specializări, ca și din rândul „companiilor independente” (organizate inițial din rândurile militarilor Armatei Teritoriale) care luptaseră în Norvegia. În noiembrie 1940, unitățile militare nou formate au fost organizate ca Brigada de Servicii Speciale cu patru batalioane, plasate sub comanda generalului de brigadă J. C. Haydon. Până în toamna anului 1940, peste 2.000 de oameni se oferiseră voluntari pentru instruirea în cadrul trupelor de comando.

Au fost formate 19 comandouri ale forțelor terestre britanice pe teritoriul Regatului Unit și în Orientul Mijlociu. Comandoul nr. 10 interaliat a fost format din voluntari din țările ocupate de germani și din refugiați politici germani. În februarie 1942, Infanteriei Marine Regală i s-a ordonat să își organizeze propriile unități de comando. 6.000 de soldați s-au oferit voluntari, care aveau să formeze nouă comandouri. În 1943, Royal Navy și Royal Air Force și-au organizat propriile comandori.

Începând cu 1943, comandourile au început să întreprindă și raiduri la scară mai mare. Comandourile au fost organizate în brigăzi de infanterie de asalt, care aveau să fie forța de șoc în viitoarele operațiuni de debarcare ale aliaților. Din cele 20 de comandouri, 17 au fost folosite pentru formarea a patru brigăzi „Special Service”. Cele trei rămase – comandourile 12, 14 (Arctic) și 62 au continuat să fie folosite pentru raiduri de mică amploare. Lipsa unor voluntari pentru înlocuirea pierderilor suferite în luptă i-au forțat pe comandanții aliați să desființeze aceste trei comandouri spre sfârșitul anului 1943. Comandoul nr. 10 (interaliat) a fost păstrat pentru efectuarea de raiduri de mică amploare. În cadrul acestui comando se afla numărul cel mai mare de voluntari proveniți din teritoriile ocupate de naziști. Acești militari erau antrenați să fie se deplaseze la țintă pe calea aerului, fiind lansați ca parașutiști, sau pe apă, folosind ambarcațiuni cu vâsle de mici dimensiuni.

Comandourile au fost trecute sub controlul operațional al Cartierelor Generale ale Operațiunilor Combinate. Primul comandant a fost amiralul Roger Keyes, un veteran al Bătăliei de la Gallipoli și al Raidului de la Zeebrugge din Primul Război Mondial. Keyes a demisionat în octombrie 1941 și a fost înlocuit de amiralul Louis Mountbatten. Ultimul comandant a fost generalul maior Robert Laycock, care a preluat postul de la Mountbatten în octombrie 1943.

Listă de comandouri și operațiuni