Al Treilea Război Anglo-Marathan (1817-1818) a fost ultimul conflict și cel decisiv între Compania Britanică a Indiilor de Est (EIC) și din India. Războiul a lăsat Compania în control asupra celei mai mari părți din India. Totul a început cu o invazie a teritoriului marathan de către trupele Companiei Britanice a Indiilor de Est, cea mai mare dintre astfel de forțe britanice prezente în India. Trupele erau conduse de guvernatorul general Hastings (fără nicio legătură cu Warren Hastings, primul guvernator-general al Bengalului), și susținută de o altă forță sub comanda generalului Thomas Hislop. Operațiunile au început împotriva pindarilor, un grup de mercenari musulmani și marathani din India centrală.
Forțele peshwaului Baji Rao al II-lea, susținute de cele ale lui Mudhoji al II-lea Bhonsle din Nagpur și ale lui Malharrao Holkar al III-lea din Indore, s-au ridicat împotriva Companiei Indiilor de Est. Presiunile și diplomația l-au convins convins pe al patrulea mare conducător marathan, Daulatrao Shinde din Gwalior, să rămână neutru, chiar dacă a pierdut controlul asupra Rajasthanului.
Victoriile britanicilor au venit rapid, și au dus la destrămarea Imperiului Maratha și la pierderea independenței marathanilor. Peshwaul a fost învins în luptele de la Khadki și Koregaon. Trupele peshwaului au mai luptat în câteva alte bătălii minore pentru a preveni capturarea lui.
Peshwa fost în cele din urmă capturat și plasat pe o mică moșie la Bithur, aproape de Kanpur. Majoritatea teritoriului lui a fost anexat și a devenit parte a președinției Bombay. Maharajahul din Satara a fost restaurat ca domnitor al teritoriului său ca stat princiar. În 1848, acest teritoriu a fost și el anexat de către președinția Bombay în virtutea , o politică a Lordului Dalhousie. Bhonsle a fost învins în bătălia de la Sitabuldi și Holkar în bătălia de Mahidpur. Nordul teritoriilor stăpânite de Bhonsle din Nagpur și din jurul lui, împreună cu teritoriile peshwaului din Bundelkhand, au fost anexate de către India Britanică drept teritoriile Saugor și Nerbudda. Înfrângerea lui Bhonsle și Holkar a dus și la anexarea regatelor marathane din Nagpur și Indore de către Britanici. Împreună cu Gwalior de la Shinde și Jhansi de la peshwa, toate aceste teritorii au devenit state princiare care acceptau suzeranitatea britanică. Competența militară a britanicilor a fost demonstrată de victoriile rapide de la Pune, Sitabuldi, Mahidpur, Koregaon, și Satara.
Marathanii și britanicii thumb|upright|Harta Indiei după al Doilea Război Anglo-Marathan, 1805 Imperiul Marathan a fost fondat în 1674 de către Shivaji din dinastia Bhosle. Elemente comune în rândul cetățenilor Imperiului Marathan al lui Raja Shivaji erau limba marathi, religia hindusă, un puternic sentiment de apartenență, și sentimentul național. Shivaji a condus eforturile de rezistență pentru a-i elibera pe hinduși de moguli și de sultanatul musulman din Bijapur și a instituit dominația hindușilor. Acest regat era drept Hindavi Swarajya („auto-guvernarea hindusă”) în limba marathi. Capitala lui Shivaji era situată la Raigad. Shivaji a reușit să apere imperiul de atacurile Imperiului Mogul, și Imperiul Maratha a ajuns să-l învingă și să-l depășească, devenind în de câteva decenii principala putere în India. O componentă-cheie a guvernării marathane era sfatul celor opt miniștri, numit Ashta Pradhan („sfatul celor opt”). Cel mai important membru din Ashta Pradhan se numea peshwa sau Mukhya Pradhan (prim-ministru).
Creșterea puterii britanice În timp ce marathanii se luptau cu mogulii la începutul secolului al XVIII-lea, britanicii dețineau mici târgușoare în Mumbai, Madras și Calcutta. Britanicii au fortificat postul naval Mumbai, după ce au văzut cum marathanii i-au învins pe vecinii lor portughezi la Vasai în mai 1739. Într-un efort de a-i ține pe marathani departe de Mumbai, britanicii au trimis soli pentru a negocia un tratat. Trimișii au avut succes, și la s-a semnat un tratat prin care Compania Britanică a Indiilor de Est obținea drepturi de comerț liber în teritoriul marathan. În sud, nizamul din Hyderabad a apelat la sprijinul francez pentru războiul său împotriva marathanilor. În reacție, peshwa a solicitat sprijin din partea britanicilor, dar a fost refuzat. Nevăzând puterea în creștere a britanicilor, peshwa a stabilit un precedent, solicitându-le ajutorul pentru a rezolva conflicte interne marathane. În ciuda lipsei de sprijin, marathanii au reușit să-l învingă pe nizam după cinci ani.
În perioada 1750-1761, Britanicii au învins Compania Franceză a Indiilor de Est în India, și la 1793 erau bine așezați în Bengal în est și în Madras în sud. Ei nu se puteau extinde spre vest deoarece acolo dominau marathanii, dar au pătruns în Surat pe coasta de vest pe mare.
Marathanii au ajuns dincolo de Ind, avansând pas cu pas pe măsură ce imperiul creștea. Responsabilitatea pentru gestionarea întinsului imperiu Maratha în partea de nord a fost încredințat celor doi lideri marathani, Shinde și Holkar, în timp de peshwa era ocupat în sud. Cei doi lideri nu au acționat concertat, și politicile lor au fost influențate de interesele personale și cerințele financiare. Ei și-au îndepărtat alți conducători hinduși, cum ar fi Rajpuții, Jatii, și Rohillii, și nu au reușit să obțină pe cale diplomatică susținerea altor lideri musulmani. O mare lovitură pentru marathani a venit odată cu înfrângerea lor pe la Panipat împotriva unei forțe musulmane combinate forță care s-au adunat pentru Jihad (război sfânt), în frunte cu afganul Ahmad Șah Abdali. O întreagă generație de conducători marathani a murit pe câmpul de luptă la capătul bătăliei. Cu toate acestea, între 1761 și 1773, marathanii au recâștigat terenul pierdut în nord.
Relațiile anglo-marathane Câștigurile marathanilor în nord au fost anulate de politicile contradictorii ale lui Holkar și Shinde și de disputele interne din familia peshwaului, care au culminat cu asasinarea peshwaului Narayanrao în 1773. Din această cauză, marathanii au dispărut practic din India de nord. Raghunathrao a fost înlăturat din funcția de peshwa ca urmare a rivalităților interne persistente. El a căutat ajutor de la britanici, cu care a semnat tratatul de la Surat în martie 1775. Acest tratat îi dădea acestuia asistență militară în schimb pentru controlul asupra Insulei Salsette și Fortului Bassein.
Tratatul a declanșat discuții în rândurile britanicilor atât din India, cât și din Europa din cauza gravelor implicații ale unei confruntări cu puternicii marathani. Un alt motiv de îngrijorare era că Consiliul din Bombay își depășise autoritatea constituțională semnând un asemenea tratat. Acest tratat a fost cauza declanșării Primului Război Anglo-Marathan. Acest război a fost practic un impas, niciuna din părți nereușind să o învingă pe cealaltă. Războiul s-a încheiat cu tratatul de la Salabai în mai 1782, după medierea lui Mahadji Shinde. Previziunea lui Warren Hastings a fost principalul motiv pentru succesul britanicilor în război. El a distrus coaliția antibritanică și a creat o falie între Shinde, Bhonsle, și peshwa.
Marathanii erau fost încă într-o poziție foarte puternică atunci când noul guvernator general al teritoriilor controlate de britanici, Cornwallis, a sosit în India în anul 1786. După tratatul de la Salabai, britanicii au urmat o politică de conviețuire în nord. Britanicii și marathanii s-au bucurat de peste două decenii de pace, datorită diplomației lui Nana Phadnavis, un ministru al curții peshwaului Sawai Madhavrao în vârstă de 11 ani la preluarea funcției. Situația s-a schimbat imediat după moartea Nana în 1800. Lupta pentru putere între Holkar și Shinde l-a determinat pe Holkar să-l atace pe peshwa în Pune în 1801, întrucât peshwa a ținut partea lui Shinde. Peshwa Baji Rao al II-lea a fugit din Pune în siguranță pe o navă de război britanică. Baji Rao se temea de pierderea propriei puteri și a semnat tratatul de la Bassein. Acesta l-a transformat efectiv pe peshwa într-un aliat subordonat britanicilor.
Ca răspuns la tratat, Bhonsle și Shinde i-au atacat pe britanici, refuzând să accepte trădarea suveranității lor de către peshwa. Acesta a fost începutul celui de al Doilea Război Anglo-Marathan în 1803. Ambii au fost învinși de britanici, și toți conducătorii marathani au pierdut mari părți din teritoriu în favoarea britanicilor.
Compania Britanică a Indiilor de Est Britanicii călătoriseră mii de kilometri pentru a ajunge în India. Ei au studiat geografie indiană și și-au însușit limbile locale pentru a putea trata cu indienii. La acea vreme, ei erau avansați tehnologic, cu echipamente superioare în mai multe domenii critice, mult peste ce era disponibil la nivel local. Chhabra presupune că, chiar și fără a socoti superioritatea tehnică a britanicilor, ei ar fi câștigat războiul datorită disciplinei și organizării din rândurile lor. După Primul Război Anglo-Marathan, Warren Hastings a declarat în 1783 că pacea stabilită cu marathanii este pe un teren atât de solid că nu avea să mai fie zdruncinată ani de zile de atunci.
Britanicii considerau că este nevoie de o nouă abordare permanentă pentru a stabili și menține un contact permanent cu curtea peshwaului din Pune. Britanicii l-au numit pe Charles Malet, un important negustor din Bombay, pentru rezident permanent la Pune, datorită cunoștințelor sale despre limbile și obiceiurile din regiune.
Preludiul Imperiul Maratha intrase parțial în declin după al Doilea Război Anglo-Marathan. Eforturile de a moderniza armata erau făcute pe jumătate și indisciplinat: noile tehnici nu au fost absorbite de către soldați, în timp ce metodele și experiența mai vechi erau depășite și învechite. Imperiului Maratha îi lipsea un sistem eficient de spionaj, și diplomația sa era slabă față de cea britanică. Artileria marathană era depășită, iar armele erau de importat. Ofițerii străini erau responsabili cu manipularea armelor de import; marathanii nu au folosit niciodată oamenii lor în număr considerabil în acest scop. Deși infanteria marathană era lăudată de către cei ca Wellington, ea era slab condusă de generalii ei și se baza mult pe mercenari (cunoscuți sub numele de Pindari). Structura oarecum confederată care a evoluat în cadrul imperiului a creat o lipsă de unitate necesară pentru războaie. thumb|upright|Mountstuart Elphinstone Când a început războiul, puterea Companiei Britanice a Indiilor de Est era în creștere, întrucât Imperiul Maratha era în declin. Britanicii câștigaseră ultimele războaie cu marathanii, care ajunseseră la mila lor. Peshwa al Imperiului Maratha era în acest moment Baji Rao al II-lea. Mai mulți conducători marathani care anterior fuseseră de partea peshwaului erau acum sub controlul sau protecția britanicilor. Britanicii aveau aranjament cu dinastia Gaekwad din provincia marathană Baroda să-l împiedice pe peshwa să colecteze venituri din acea provincie. Gaekwad a trimis un reprezentant la peshwa în Pune pentru a negocia un litigiu cu privire la colectarea veniturilor. Trimisul, Gangadhar Shastri, era sub protecție britanică. El a fost omorât, iar ministrul Trimbak Dengle din guvernul condus de peshwa a fost suspectat de crimă.
Britanicii a profitat de ocazie pentru a-l obliga pe Baji Rao să mai semneze un tratat. Tratatul de la Pune a fost semnat pe . Printre termenii-cheie pe care peshwa și i-a asumat se numărau recunoașterea vinovăției lui Dengle, renunțarea la pretențiile față de Gaekwad, și predarea unor teritorii importante britanicilor. Între acestea se numărau cele mai importante cetăți ale lui din Deccan, pe coasta Konkanului, și toate locurile de la nord de râul Narmada și la sud de Tungabhadra. Peshwa se angaja și să nu comunice cu vreo altă putere din India. Rezidentul britanic Mountstuart Elphinstone ceruse și ca peshwa să-și desființeze cavaleria.
Planurile marathanilor thumb|Ruinele vechiului palat de la fortul Raigad