Acest articol tratează despre conceptul general al literaturii apocrife. Pentru scrierile necanonice ale Bibliei, vezi Apocrife biblice. dreapta|miniatura| Scrisoare apocrifă a sultanului Mehmed al II-lea către papă („Notes et extraits pour servir à l’histoire des croisades au XVe siècle”) / publicată de Nicolae Iorga. Seria 4: 1453–1476, Paris; București, 1915, paginile 126–127. Scrierile apocrife sunt lucrări, de obicei sub formă scrisă, realizate de autori necunoscuți sau de origine nesigură.Little, Williams. Onions, C.T., editors (1955). The Oxford Universal Dictionary. Oxford University Press. Apocrifele biblice sunt o colecție de texte incluse în Vulgata latină și Septuaginta, dar nu și în Biblia ebraică. Deși tradiția catolică spune că unele dintre aceste texte sunt deuterocanonice, protestanții le consideră apocrife. Astfel, biblia protestantă nu include aceste cărți în Vechiul Testament, dar le-a inclus uneori într-o secțiune separată, numită, de regulă, Cărțile apocrife. Alte texte apocrife necanonice sunt denumite în general pseudo-epigrafe, termen care înseamnă „atribuire falsă”.

Cuvântul își are originea în adjectivul apocryphus din latina medievală și înseamnă, „secret” sau „necanonic“. La rândul lui, termenul latinesc vine din adjectivul grecesc (apokryphos), care înseamnă „obscur” și își are rădăcina în verbul (apokryptein), care înseamnă „a se ascunde”.

Introducere Termenul "apocrife" apare în mod obișnuit în contextele religioase creștine referitoare la dezacordurile legate de canonicitatea biblică. Scrierile apocrife sunt o categorie de documente respinse de unii pe motiv că ar fi pseudo-epigrafe sau nedemne să fie numite Scripturi, deși, ca și în cazul altor scrieri, se pot face referiri la ele pentru informații utile, ca în cazul Cărții pierdute a lui Jasher. În timp ce scrierile acceptate acum de creștini ca Scripturi au fost recunoscute ca atare încă de la început de mulți credincioși, alcătuirea unui canon uniform, acceptat la nivel general, a fost un proces de secole, iar sensul termenului „canon” (precum și a celui de „apocrife”) s-a dezvoltat foarte mult de-a lungul timpului. Procesul a început atunci când credincioșii au recunoscut aceste scrieri ca fiind inspirate de Dumnezeu, din surse cunoscute sau cu un grad mare de credibilitate, și a continuat cu afirmarea oficială a ceea ce fusese stabilit în mare parte prin studiul și dezbaterea scrierilor. Biserica Catolică a venit cu prima definiție dogmatică a întregului său canon în 1546, punând capăt îndoielilor și dezacordurilor cu privire la statutul scrierilor apocrife. Liderul Reformei Protestante, Martin Luther, la fel ca și părintele Bisericii Catolice Ieronim (și alți câțiva), a favorizat canonul masoretic pentru Vechiul Testament, excluzând cărțile apocrife din canonul facultativ al versiunii sale biblice, pentru că le considera nedemne de a fi numite Scripturi, dar a inclus majoritatea scrierilor într-o secțiune separată, după cum menționează Ieronim. Luther nu a inclus cărțile deuterocanonice în Vechiul Testament din Biblia sa, numindu-le „apocrife, adică cărți care nu sunt considerate egale cu Sfintele Scripturi, dar sunt utile și bune de citit”.

Biserica Ortodoxă Răsăriteană acceptă încă alte câteva cărți pe lângă cele care apar în canonul catolic.

Exemple

Scrierile și obiectele ezoterice Termenul de „apocrife” () a fost folosit la început pentru scrierile care aveau un statut secret deoarece conțineau informații confidențiale considerate prea mistice sau prea sacre pentru a fi descoperite altor persoane în afara celor inițiate. De pildă, discipolii cultului Gnostic Prodicus susțineau că dețin cărțile secrete () ale lui Zoroaster. În general, termenul s-a bucurat de o mare apreciere din partea Gnosticilor (vezi Faptele lui Toma, pp. 10, 27, 44).

Sinologul Anna Seidel numește „apocrife” textele și chiar obiectele realizate de înțelepții antici chinezi, studiindu-le utilizările din perioada a șase dinastii chineze (între 220–589 d.Hr.). Aceste artefacte au fost folosite ca simboluri care legitimează și garantează mandatul ceresc al împăratului. Printre acestea se numără talismane, diagrame, scrieri, plăcuțe și registre. Primele obiecte găsite au fost pietre, piese din jad, vase de bronz și arme, dar s-au adăugat apoi talismane și ilustrații considerate a avea funcții magice.Seidel, Anna. "Imperial treasures and Taoist sacraments", in M. Strickmann, ed., Tantric and Taoist Studies in Honor of Rolf A. Stein, II, Bruxelles, Institut belge des hautes etudes chinoises. pp. 291-371. Ele datează de la începutul epocii chinezești numită Zhou (1066 - 256 î.Hr.), însă valoarea lor a fost depășită de textele dinastiei Han (206 î.Hr. până la 220 d.Hr.). Majoritatea acestor texte au fost distruse pentru că împărații, în special în timpul dinastiei Han, au adunat aceste obiecte, au interzis deținerea lor și le-au ars aproape pe toate pentru a nu cădea în mâinile rivalilor politici. Acțiunea se potrivește prin urmare cu sensul rădăcinii grecești a cuvântului, pentru că aceste texte au fost cu siguranță ascunse pentru a-l proteja pe împărat de provocările aduse statutului său de ales al cerului ca suveran.

Scrieri cu valoare contestabilă Termenul de „apocrife” a fost folosit și pentru scrierile care erau ținute ascunse nu din cauza caracterului lor sacru, ci din cauza valorii lor îndoielnice pentru biserică. Mulți cunoscători ai Bibliei din tradițiile protestante citează pasajul din Apocalipsă din capitolul 22, versetele 18–19 ca fiind un potențial blestem pentru cei care atribuie orice autoritate canonică scrierilor extra-biblice precum apocrifele. Cu toate acestea, o interpretare literală ar indica faptul că acest pasaj a fost destinat doar pentru Cartea Apocalipsei. În Cartea Apocalipsei cap.22, versetele 18-19 (din Biblia King James) se spune: „Căci mărturisesc fiecărui om care ascultă cuvintele proorociei acestei cărți: De va mai adăuga cineva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; iar de va scoate cineva din cuvintele cărții acestei proorocii, Dumnezeu își va scoate partea Lui din cartea vieții și din cetatea sfântă și din cele scrise în această carte." În contextul Apocalipsei, carte ce prezice faptele îngrozitoare ce vor fi făcute de oameni, acest pasaj înseamnă că Dumnezeu îi va dezlipi de frumusețile lumii acesteia („din lucrurile scrise în această carte”) și că vor fi izgoniți din cer („din cartea vieții”). Unul dintre primii comentatori ai Scripturilor, Origen, în Comentariile sale la Matei, face distincție între scrierile citite în biserici și scrierile apocrife: (scrierile care nu se găsesc în cărțile obișnuite, publicate, dar se găsesc în cele secrete). Înțelesul lui αποκρυφος este practic echivalent cu „exclus din utilizarea publică a bisericii” și deschide calea pentru o utilizare și mai puțin favorabilă a cuvântului.

Scrieri nelegitime În uzul general, cuvântul „apocrifă” avea sensul de „fals, nelegitim, rău sau eretic”. Această semnificație apare și în prologul lui Origen în comentariul său la cartea Cântarea cântărilor, din care a rămas doar traducerea latină : De scripturis his, quae appellantur apocriphae, pro eo quod multa in iis corrupta et contra fidem veram inveniuntur a maioribus tradita non placuit iis dari locum nec admitti ad auctoritatem.. „În ceea ce privește aceste scripturi, care sunt numite apocrife pentru că multe informații pe care le conțin sunt false și împotriva adevăratei credințe transmise prin înțelepți, nu se va accepta să li se dea un loc în rândul scrierilor sacre sau să fie admise de vreo autoritate canonică”.

Alte denumiri Alte utilizări ale termenului apocrife s-au dezvoltat de-a lungul istoriei creștinismului occidental. Decretul Gelasian (considerat acum la nivel general ca fiind lucrarea unui cărturar anonim din perioada 519–553) consideră apocrife anumite lucrări cu teme religioase ale părinților bisericii Eusebiu, Tertulian și Clement al Alexandriei. Fericitul Augustin a definit cuvântul „apocrife” ca „obscuritate a originii”, ceea ce înseamnă că orice carte a unui autor necunoscut sau cu origine discutabilă este considerată apocrifă. Pe de altă parte, Ieronim (în Protogus Galeatus) a declarat că toate cărțile din afara canonului ebraic sunt apocrife. Totuși, în practică, Ieronim a tratat unele cărți din afara canonului ebraic ca și cum ar fi canonice, și în consecință, Biserica occidentală nu a acceptat definiția apocrifelor dată de el, păstrând sensul anterior al cuvântului (vezi: Deuterocanonul). Drept urmare, mai multe autorități bisericești au înscris diverse cărți în categoria apocrifelor, considerându-le mai mult sau mai puțin importante.

Origen (care a afirmat că „cărțile canonice, așa cum le avem de la evrei, sunt douăzeci și două”), Clement și alții au numit unele cărți apocrife „Scripturi”, „Sfinte Scripturi”, „inspirate” și alte denumiri de acest fel. Pe de altă parte, profesorii din domeniu care aveau legături cu Palestina și cunoșteau canonul ebraic, au exclus din canon toate părțile din Vechiul Testament care nu apar și în canonul ebraic. Această viziune este reflectată în canonul episcopului Melito de Sardis și în prefețele și scrierile lui Ieronim. O a treia părere era că apocrifele nu erau la fel de valoroase ca scrierile canonice ale colecției ebraice, dar erau utile pentru învățăturile lor morale, putând fi folosite ca texte introductive pentru noii convertiți din păgânism și citite în timpul adunărilor credincioșilor. Acestea au fost numite lucrări „ ecleziastice ” de către Rufin.

Cele trei opinii referitoare la cărțile apocrife au fost considerate cele mai importante până la Reforma protestantă, când ideea despre ceea ce ar putea să intre în canon a devenit o preocupare principală pentru romano-catolici și protestanți. În 1546, Consiliul Catolic de la Trento a reconfirmat canonul lui Augustin ce datează din secolele II-III, declarând că „Este anatema cel care nu primește aceste cărți întregi, cu toate părțile lor, așa cum s-au citit de obicei în Biserica Catolică și așa cum apar în edițiile vechi ale Vulgatei latine, cu statutul de sacre și canonice”. Toate cărțile la care se face referire, cu excepția a 1 Ezdra și 2 Ezdra și a Rugăciunii regelui Manase au fost declarate canonice la Trento. Pe de altă parte, protestanții aveau la început opinii diferite despre cărțile deuterocanonice. Unii le considerau de inspirație divină, iar alții le-au respins, considerându-le necanonice. Poziția anglicanilor era undeva între părerea Bisericii Catolice și a Bisericilor protestante; au păstrat deci scrierile ca pe lecturi intertestamentare creștine, ca pe o parte a Bibliei, dar au afirmat că nici o doctrină nu ar trebui să se bazeze pe conținutul lor. John Wycliffe, un umanist creștin din secolul al XIV-lea, a declarat în traducerea sa biblică că „orice carte din Vechiul Testament, în afară de aceste douăzeci și cinci, va fi așezată în rândul apocrifelor, adică a cărților fără autoritate sau credibilitate”. Cu toate acestea, traducerea sa din Biblie a inclus apocrifele și Epistola către laodiceni.